Tocmai ne întorsesem de la o întâlnire cu liceenii din Anenii Noi, în prelungirea „Zilelor literaturii române din Chişinău”, în cadrul căreia i-am rugat pe tineri să-mi recomande o listă de „cărţi formative” pe care aveam de gând s-o comentez, când vestea dispariţiei scriitorului Petru Cărare (1935 – 2019), pe 27 mai curent, m-a făcut să schimb macazul. După o lungă suferinţă, se stingea autorul celebrelor Săgeţi, volum dat la cuţit la doar câteva zile după apariţie, în ianuarie 1972. Acum se ştie ce impact a avut această carte – inclusiv, în destinul lui Petru Cărare, exilat timp de trei ani din capitala RSS Moldoveneşti – devenită bestseller peste noapte (efectul fructului interzis); ceea ce se cunoaşte mai puţin (dar merită ştiut!) e că, împrumutată pe-o singură noapte de către un tânăr student de la matematică, cartea a fost transcrisă poem cu poem, rând cu rând, într-un caiet de 44 copeici şi astfel se năştea samizdatul în republica din care tocmai plecaseră, de răul lui I.I. Bodiul, mai mulţi intelectuali de marcă (Ion Druţă, Ion Ungureanu ş.a.). Studentul se numea Vsevolod Ciornei – astăzi un poet de referinţă al Generaţiei 80 –, iar caietul cu Săgeţi-le transcrise de mână cap-coadă se află pe moment în custodia Editurii Cartier, înainte să ajungă la Muzeul Literaturii Române din Chişinău.
Eram aşadar hotărât să revin la figura legendarului Petru Cărare, despre care am scris în câteva rânduri, când o altă dată – şi anume, 28 mai 1987 – m-a făcut să schimb, pentru cea de a doua oară în cursul aceleiaşi zile, macazul. Acum 32 de ani, în ziua cu pricina, mă aflam (de 6 luni) la Moscova, doctorand la Institutul de Literatură „Maxim Gorki”, când o veste in-cre-di-bi-lă a făcut turul capitalei URSS – un avion Reims Cessna F172P D-ECJB ateriza în Piaţa Roşie, la poarta centrală a Kremlinului, avion pilotat de un puşti de nici 19 ani (îi va împlini pe 1 iunie), Mathias Rust. Plecat din Hamburgul natal, s-a îndreptat spre Nord (Faroer – Keflavik), apoi spre Bergen-ul norvegian, iar odată ajuns la Helsinki, n-a luat-o spre Stockholm, cum le-a spus celor din turnul de control, ci – cehovian: «в Москву! в Москву!» – spre Moscova. Faptul că n-a fost doborât (spre deosebire de avionul sud-coreean, circa 5 ani mai devreme) se datorează probabil Perestroikăi, în schimb – Гласность oblige! – au zburat capetele ministrului Apărării din URSS, mareşalul Serghei Şapoşnikov, şi al comandantului Forţelor de Apărare Aeriană ale URSS, fostul combatant în cel de-al Doilea Război Mondial, Aleksandr Koldunov. Însuşi pilotul amator s-a ales cu patru ani de închisoare, din care a executat (arest preventiv şi detenţie) doar 432 de zile, fiind amnistiat de preşedintele Prezidiului Sovietului Suprem al URSS Andrei Gromîko, cel care în calitatea sa de (cel mai longeviv) ministru al Afacerilor Externe (1957–1985) îşi meritase din plin porecla de „Mister No”.
Mă veţi întreba ce au în comun publicarea & retragerea volumului de poezii satirice al lui Petru Cărarea Săgeţi, din ianuarie 1972, şi „violarea” spaţiului aerian al URSS, din 28 mai 1987, de către un pilot amator de nici 19 ani, iar răspunsul meu este – cutezanţa. Autor lucid, şi care trebuie să fi beneficiat şi de complicitatea unor redactori de la Editura Cartea Moldovenească, Petru Cărare nu putea să nu ştie că publicarea unor poezii de genul antologicelor „Medievală”, „De-ale circului” şi mai cu seamă „Oaspe nepoftit” (cine nu s-a prins la versurile: „Şi-ncă altă noutate:/ Eşti dator să-i spui şi frate”?!) se va lăsa cu sancţiuni drastice (exemplul lui Vasile Vasilache, pus la index după articolul lui Ivan Racul şi Valeriu Senic din Comunistul era încă proaspăt); la fel, şi Mathias Rust nu cred că se aştepta la o primire cu braţele deschise din partea autorităţilor sovietice în Piaţa Roşie transformată în aeroport, aceeaşi Piaţă Roşie pe care a avut loc Parada Victoriei în cadrul căreia prizonierii germani au defilat cu capetele în piept. Or, gestul temerar al scriitorului, pe de-o parte, şi cel al puştiului din Hamburg, pe de-alta, au dat, fiecare în felul său, o lovitură sistemului – atât că textele lui Petru Cărare mergeau mai în adânc şi cu greu ar fi putut trece drept simplu huliganism, drept care regimul sovietic s-a grăbit să-l facă dispărut din faţa ochilor, exilându-l în provincie fără drept de a pune piciorul în capitală timp de 3 ani, iar apoi a strâns cât s-a putut de tare şurubul.
S-ar fi putut încheia aceste notiţe la capătul alineatului de mai sus; dacă n-o fac, e pentru a-l evoca pe neuitatul nostru prieten, poetul Eugen Cioclea (1948 – 2013), cel care întrezărea „un cosmodrom în fiecare târlă” („Rampa”), şi care în acel an tocmai îşi punea la punct manuscrisul volumului Numitorul comun (Editura Literatura Artistică, 1988), din cuprinsul căruia făcea parte şi poemul „Regula jocului” (am povestit istoria scrierii acestuia în documentarul Violetei Gorgos, Eu, Geniu Cioclea; nu mai stărui aici), al cărui final îl citez acum, pe post de cenotaf:
„Nu resemnaţi, nu sceptici.
O funcţie-n vigoare
va desemna continuu «un joc secund mai pur»,
dar, deocamdată, fiindcă chiar roua pe picioare
ne aminteşte lanţul de ieri,
se joacă dur.”
* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.