(Nu mi-ar ajunge degete de la mâini să-i număr pe toţi prietenii mei din lumea literelor române plecaţi – vreau să cred – nu în lumea umbrelor, ci chiar în Lumină, majoritatea din ei înainte de vreme. În memoria fiecăruia aprind, de Paştele Blajinilor, câte o lumânare în chip de poem, textele făcând parte dintr-un amplu Poemelnic în curs de apariţie la Editura Cartier, sub titlulApa.3D)
Priveghi
Acum şi
ochii tăi,
Alexandru
Muşina
(1954 – 2013),
vor spori
albastrul
de Voroneţ.
M.M.
Într-o palmă
strâng
linia vieţii,
într-alta
o lamă
punând[u-şi]
semnul „=”
-ităţii de-a
curmezişul.
– Ghici în
care mână,
Mady Marin
(1956 – 2003)?
Mort beat
1.
Nu-i aşa,
frate de cruce
Ioan Flora
(1950 – 2005),
că roua de
dimineaţă
taie greaţa?
2.
Şapte ani – şi gata,
Gheorghe Crăciun
(1950 – 2007),
ţi se-ntoarce pe
dos stomacul
de câine al
mormântului!
Mutatis mutandis
Asta da,
solidaritate
de breaslă –
în ultimii ani
Eugen Cioclea
(1948 – 2013)
cerea mereu
de mâncare
şi i s-a dat
din când
în când
de băut.
Diptic fumat
1.
…fără
Alexandru Vlad
(1950 – 2015)
aceasta CHIAR
nu este o pipă!
2.
Om de viaţă,
moartea l-a dat
peste cap –
acum Al. Vlad
trage pe nas
tămâie de pipă
şi bea tutun
de cădelniţă.
Carte de bucate
Ce mâncare
de peşte
e poezia
ştiu doar
amatorii
de fugu
plimbându-şi
dumicatul
pe pielea
unor sushi-
girls, atât
că poetul
le scrie pe
dinlăuntru –
profanii
mor prin
indigestie,
Emil Brumaru
(1939 – 2019)
par delicatesse…
Greenpeace / Pax aeterna
În ziua
în care
până şi
cimitirele
vor deveni
vegetariene,
nu noi, ci
morţii
noştri
iubiţi
ne vor
scoate
de Paştele
Blajinilor
la iarbă
verde.
* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.
Invitat în Vinerea Mare la TVR de către actriţa Dana Ciobanu, de data aceasta pe post de jurnalistă, să discutăm despre reflectarea minunii Învierii în literaturile lumii, y compris şi în cea română, cele 50 de minute au trecut ca o clipă, astfel că poemul Ci eu singur sub pământ de Ion Mureşan, pe care am vrut să-l citesc pe final, a rămas nerostit. O fac acum, nu înainte de a spune câteva cuvinte despre „materia cu care lucrează Ion Mureşan: nu alcoolul halucinaţiei, ci acela al compasiunii tragice” (Al. Cistelecan), şi anume:
Trezirea vine în acordurile finale ale cărţii Alcool, odată cu Ci eu singur sub pământ – capodopera lui Ion Mureşan, ce stă alături de alt mare poem vizionar, Înălţarea la cer –; simetric Poemul-ui alcoolicilor, care-i un soi de Poarta Raiului, acesta-i chiar uşa din spate a cărţii prin care se iese fără glorie (“Ci eu singur sub pământ./ Ci eu singur, singur, singur sub pământ departe./ Căci pământul i-a expectorat pe toţi./ Pe toţi i-a scuipat între flori,/ în batista înflorată a primăverii./ Pe toţi i-a dat afară”). Doar că – lovitură de teatru – “tocmai acum e Ziua Învierii”; şi astfel, de unde te aşteptai la o viziune întunecată sau la o litanie neagră, brusc se aude: “Oh, ce bucurie mare!” Mai departe totul se întâmplă ca-ntru rêve éveillé : “Aceasta e Ziua Judecăţii,/ ziua în care creşte carnea pe fiecare os/ (…) Aceasta e ziua când carnea e luminoasă ca Luna./ E o carne sigură./ Căci tot omul ţipă de bucurie şi zice : «Haide, hai în carnea mea, unde-i cald şi bine!».” Tonul devine unul liturgic, iar apariţia lui Christos spre final ar trebui să marcheze momentul culminant (“Asta am apucat să văd,/ căci ei, cu Christos în mijlocul lor, se înalţă la cer,/ iar eu singur, singur, singur pentru vecie/ şi cu cerul tras ca o cortină neagră deasupra (…) Oh, ce bucurie mare!”), dacă toată construcţia n-ar fi dată peste cap de chiar “întunericul [care] scuipă un înger” ce-l va “duce [pe poet] în lumină”, “de o ureche”, spre deznădejdea acestuia că – nota bene! – “întunericul rămâne singur”. Ceea ce aminteşte de legendele soteriologice, conform cărora Hristos (sau Maica Domnului) ar fi coborât în Iad spre a-i elibera pe păcătoşi. Nimic de luat, nimic de adăugat. Este acel caz – rarissim – când poezia nu se caută, fiindcă ea e cea care te găseşte! Sau, mai exact : ţi se arată, ţi se revelează. Ca şi cum fugit – de-a scăpării! – de-acasă, să te lupţi cu Îngerul (dar asta încă n-ai cum s-o ştii – o afli din mers), te-ai pomeni, dintr-o dată, pe drumul Damascului.
* * * * * * * * *
Ion MUREŞAN. Ci eu singur sub pământ
Ci eu singur sub pământ. Ci eu singur, singur, singur sub pământ departe. Căci pământul i-a expectorat pe toţi. Pe toţi i-a scuipat între flori, în batista înflorată a primăverii. Pe toţi i-a dat afară. Acum ei sunt pete de sânge în batista unei frumoase domnişoare tebeciste. Pleoasc! i-a scuipat pământul în iarbă.
Şi tocmai acum e ziua Învierii. Tocmai acum e ziua celei de a doua veniri a Mântuitorului. E Ziua Judecăţii. Oh, ce bucurie mare! Pe toţi i-a scos pământul afară din plămânii lui, din lăzile lui frigorifice unde, Doamne, atât de bine s-au păstrat.
Aceasta e Ziua Judecăţii, ziua în care creşte carnea pe fiecare os, carnea se depune pe oase ca praful pe mobilă. Aceasta e ziua când carnea e luminoasă ca Luna. E o carne sigură. Căi tot omul ţipă de bucurie şi zice: “Haide, hai în carnea mea, unde-i cald şi bine!”
Ci eu singur sub pământ. Şi pe fiecare osisor creşte carnea. Încât se umple pământul de oameni şi apele de peşti şi cerul de păsări şi cuştile de câini şi bucătăria de vară a mamei se umple de muşte (căci şi pe osul de muscă creşte carnea de muscă) oh, ce bucurie mare!
Iar cei care au fost arşi în foc de nu mai au oase se bucură şi ei căci, după câte văd eu de sub pământ, în iarbă se aprind focuri mici cât flacăra unui chibrit ori mari cât o casă care arde, iar flăcările, pleoasc, numai ce scuipă oase şi pe oase numai ce creşte carnea, iar dacă undeva, în lume, apare o idee, numai ce vezi că in jurul ei creşte un cap, numai ce vezi ideea că se tolaneşte la umbra unei frunţi care înainte nici nu era. Oh, ce bucurie mare!
Ci eu singur sub pământ. Pocneşte pânza praporilor în vântul serii. Eu singur sub pământ ca un copil cu nasul lipit de geam. Eu cu nasul ca un melc lipit de geam. Iar ceea ce văd, văd prin iarbă. Şi stau în laptele dulce şi negru al pământului şi-s singura broscuţă şi şarpe şi peşte şi împărat din neagra împărăţie.
Ci eu singur, singur, singur sub pământ departe. Iar ei joacă hora, roată-roată în jurul lui Christos care stă ca un miel în mijlocul lor. Şi ce văd eu, prin iarbă văd: femeile cu picioare subţiri ca şi creioanele şi cu sexul ca şi guma de şters, udă şi roz ca radiera, şi bărbaţii tropotind cu cizme de piele şi cu potcoave şi fiecare cu două călimări pline cu cerneală între picioare.
Asta am apucat să văd, căci ei, cu Christos în mijlocul lor, se înalţă la cer, iar eu singur, singur, singur pentru vecie, şi cu cerul tras ca o cortină neagră deasupra, cerul tras ca un fermoar de la şliţ peste ochi, singur în laptele dulce al întunericului, singur sub pământ. Oh, ce bucurie mare!
Aceasta e Ziua Celei De a Doua Veniri. Şi deodată, pleoasc, întunericul scuipă un înger, un înger mic mic, un înger sfrijit, un înger diabetic, un înger albinos, ultimul îngeraş recuperator. Care mă înhaţă de o ureche şi mă duce în lumină şi eu plâng şi plâng prin aer cu urechea între degetele îngeraşului, plâng, că întunericul rămâne singur.
* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.
Emilian GALAICU-PĂUN (n. 1964 în satul Unchiteşti, Floreşti, din Republica Moldova).
Redactor-şef al Editurii Cartier; din 2005, autor-prezentator al emisiunii Cartea la pachet de la Radio Europa Liberă; redactor pentru Basarabia al revistei „Vatra“ (Târgu Mureş).
Cărţi publicate:
(POEZIE) Lumina proprie, 1986; Abece-Dor, 1989; Levitaţii deasupra hăului, 1991; Cel bătut îl duce pe Cel nebătut, 1994; Yin Time, 1999 (trad. germană de Hellmut Seiler, Pop-Verlag, 2007); Gestuar, 2002; Yin Time (neantologie), 2004; Arme grăitoare, 2009; A-Z.best, antologie, 2012; Arme grăitoare, ediţie ne varietur, 2015; A(II)Rh+eu / Apa.3D, 2019;
(ROMAN) Gesturi (Trilogia nimicului), 1996; Ţesut viu. 10 x 10, 2011 (trad. engleză de Alistair Ian Blyth, Living Tissue. 10 x 10, Dalkey Archive Press, SUA, 2019);
(ESEU) Poezia de după poezie, 1999; Cărţile pe care le-am citit, cărţile care m-au scris, 2020;
(TRADUCERI) Jean-Michel Gaillard, Anthony Rowley, Istoria continentului european, 2001; Robert Muchembled, Oistorie a diavolului, 2002;Mario Turchetti, Tirania şi tiranicidul, 2003; Michel Pastoureau, O istorie simbolică a Evului Mediu occidental, 2004; Michel Pastoureau, Albastru. Istoria unei culori, 2006; Michel Pastoureau, Ursul. Istoria unui rege decăzut, 2007; Roland Barthes, Jurnal de doliu, 2009; Edward Lear, Scrippius Pip, 2011; Michel Pastoureau, Negru. Istoria unei culori, 2012.
Prezent în numeroase antologii din ţară şi din străinătate.
Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.