trecea în lumea celor drepţi, într-o zi de joi, 15 iunie, şi astfel cel mai mare poet român al tuturor timpurilor intra nu atât în postumitate – anticipată oarecum de volumul Poesii, scos în decembrie 1883 de către Titu Maiorescu, autorul selecţiei şi semnatarul unui studiu introductiv, fără acordul poetului, cu cele patru versiuni ale lui „Mai am un singur dor…” incluse în cuprinsul cărţii –, cât în legendă, ridicat la rang de mit fondator & poet naţional. Simetrică zilei de 15 ianuarie, data de 15 iunie închidea paranteza unei vieţi chinuite – împreună, constituie polii unui calendar naţional construit în jurul figurii de Pantocrator a lui Eminescu.
Dacă în tot acest răstimp de 130 de ani încă nu s-a încheiat editarea operei complete a lui Mihai Eminescu, vă imaginaţi câtă literatură – exegetică, biografică, de ficţiune – s-a scris despre „omul total al culturii române” (C. Noica). Doar Eminesciana poetică ar fi în stare să alcătuiască o bibliotecă pe măsura celei de poezie română contemporană de la complexul memorial Ipoteşti; prozatorii de ultimă oră au pus şi ei mâna la crearea chipului lui Eminescu, de-ar fi s-o amintesc pe Florina Ilis cu Vieţile paralele, roman de 688 de pagini a cărui naraţiune debutează în ziua de 28 iunie 1883 şi se încheie la 15 iunie 1989, Polirom, 2012 (Premiul „Liviu Rebreanu” pentru proză al USR, Filiala Cluj; Premiul pentru Proză al Uniunii Scriitorilor din România; Premiul Naţional de Proză al Ziarului de Iaşi, 2013; Premiul Radio România Cultural, 2013), iar mai încoace – pe Adrian G. Romila, cu Apocalipsis, Polirom, 2019, cu acea secvenţă memorabilă relatând moartea poetului în sanatoriul Mărcuţa al „eminentului doctor Alexandru Şuţu”, din care, cu îngăduinţa Dvs., voi cita un fragment:
„Întins pe un pat cu roţi, acoperit complet cu un cearşaf curat, în penumbra beciului plin de borcane, furtunuri, găleţi şi alte ustensile nichelate, cadavrul părea mai degrabă un monument funerar de marmură, ridicat pe un postament fără nume. Chemară un infirmier care trase patul în dreptul micuţei ferestre din dreptul tavanului, cu vedere spre curtea interioară. Razele prăfoase ale soarelui de-amiază luminau acum corpul, descoperit până la genunchi prin tragerea cearşafului. Sub privirile curioase ale infirmierului, se aşezară de jur împrejur, să vadă bine cum ajunsese marele poet. Fruntea şi aproape tot capul îi erau bandajate proaspăt cu pânză neagră, autopsierul tăiase craniul pe circumferinţă, ca să-i extragă creierul, pe care-l depusese pe o tipsie medicală, separat, pentru vreun eventual studiu. În contrast cu părul tuns foarte scurt şi cu sprâncenele încă negre, faţa pergamentoasă-i era liniştită, cu ţepii bărbii ieşiţi şi mustaţa acoperind buza de sus, uşor ridicată. Sub ea se puteau vedea parţial şirul dinţilor stricaţi şi îngălbeniţi de tutun. Gura-i stătea căscată, cu bărbia înţepenită, căzută dizgraţios înspre piept. Tăietura bisturiului desenase o deschizătură lungă şi înfricoşătoare, pornind de sub gât până aproape de genitale, chircite şi zbârcite sub părul pubian, bogat în inele. Cusătura era grosolană, se vedea aţa cenuşie mergând neregulat în zigzag, de pe pântecul rămas flasc până sus, de-a lungul marginilor vinete ale tăieturii pe unde-i scoseseră intestinele şi organele şi-l îmbălsămaseră. Şirianu, profesorul de istorie, fusese singurul care lăcrimase, şoptind: «Iată ce-a rămas din trupul regelui – regele poeziei româneşti», ceilalţi rămăseseră îngheţaţi, cu ochii pironiţi pe cadavru. Infirmierul îi împinse bărbia în sus, ca să i se-nchidă gura, controlă bandajul din jurul capului, să acopere complet tăietura circulară, şi mai trase o dată cu palmele pleoapele mortului, ca să stea definitiv coborâte.”
Întâmplarea face că în seara zilei de 14 iunie curent PDM – singurul partid de la noi care s-a aflat nonstop la guvernare, în varii formule, din 2010 încoace – îşi anunţa retragerea, FĂRĂ a fi recunoscut însă legitimitatea Guvernului Maia Sandu; cu doar câteva ore înainte, începusem să redactez o Scrisoare deschisă către şeful IGP, colonelul Gheorghe Cavcaliuc, autorul „celebrei” (cu ghilimelele de rigoare) poezii „Poliţistul devotat” (vă mai amintiţi: „Polițistul devotat,/ Este important în stat./ Jurământ de când a dat,/ Tot la post, cinstit a stat./ Protejând cu demnitate/ Drepturi, legi și libertate…”), cu gândul la mitingul de susţinere a actualei guvernări programat pentru 16 iunie – nu care cumva să intre forţele de ordine în manifestanţi. Îmi venise şi un titlu haios – Literatura vsregimul autoritar: de la Kafka la Cavcaliuc–, găsisem şi tonul potrivit (ca de la poet la… poet, cum ar veni), când colo regimul Plahotnic se vede silit să capituleze, iar omul nostru cu veleităţi de literat iată-l pune de-un nou partid: „îmi propun implicarea în politică şi crearea unei noi formațiuni politice, care va evoluționa (Sic!!!) spre bine Republica Moldova pentru urmaşii urmaşilor noştri!” Întrebarea mea este dacă în noua formaţiune lirico-patriotică se vor înscrie şi toţi acei poeţi & scriitori ADEVĂRAŢI care, în zilele din urmă, au susţinut până în ultima clipă vechiul regim, devenind astfel complici ai celei mai odioase guvernări de la 1991 încoace. N-am să le spun pe nume – este plin Facebook-ul de postările lor, care mai de care mai agresivă –; voi spune doar că începând cu ziua de 15 iunie 2019, la 130 de ani de la stingerea lui Eminescu şi aproape 30 de ani de la trecerea la alfabetul românesc, se scrie o nouă filă în istoria Basarabiei, una cu alineat.
Alinierea la valori (şi nu la alde Cavcaliuc, paranteză închisă)!
* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.