Emilian Galaicu-Păun

De regulă, Gala Premiilor Uniunii Scriitorilor din Moldova avea loc pe 15 iunie; nelipsiţi, din 2010 încoace, oamenii politici (de la putere; se putea altfel?!) ieşeau în faţă să înmâneze, în acordurile unui cvartet de coarde, diplomele & plicurile mai mult sau mai puţin consistente; şi tot din 2010 încoace USM acorda şi nişte burse literare, în baza unor proiecte de creaţie. Decalată cu o săptămână – dar ce săptămână, cu acel bras de fer dintre Legislativ & Executiv nou constituite versus un PDM perdant scoţând oamenii în stradă, ca apoi să ridică „asediul” instituţiilor de stat, pe 14 iunie, când a trecut în opoziţie! –, Gala Premiilor USM din acest an a avut loc pe 21 iunie, iar schimbarea s-a simţit imediat: nu tu politicieni dându-se „mari cititori” (ceea ce e bine!), nu tu burse (hélas!), nu tu cvartet de coarde (nu că i-aş fi simţit lipsa)… Altfel spus, o întrunire de breaslă a profesioniştilor scrisului fără fast, dar şi fără „patronatul” partidului (cândva, Alianţei 1 & 2) de guvernământ.

Cum premiile se cunosc – Debut: Dumitriţa Bologan, Jurnal de Oxford, Pontos; Poezie: Svetlana Corobceanu, Ascuns în lumină, Arc; Proză: Oleg Serebrian, Woldemar, Cartier; Eseu şi critică literară: Mircea V. Ciobanu, Căderile în realitate ale criticului, Junimea; Cartea pentru copii şi tineret: Moni Stănilă, Războiul solomonarilor, Polirom –, nu-mi rămâne decât să-i felicit pe fericiţii finalişti, dar şi să dreg o nedreptate a juriului, deja reparată de către Consiliul USM & Fondul Literar prin acordarea unui al doilea Premiu pentru Debut Emanuelei Iurkin, pentru romanul Câinele de bronz, Cartier. Astfel, în cele ce urmează, voi pune în oglindă două dintre romanele cele mai bune ale anului 2018, primul al unui autor deja consacrat, şi cel de-al doilea al unei debutante, romane despre care am vorbit la apariţie în cadrul emisiunii Carte la pachet – după mine, acestea constituie alfa şi omega anului literar 2018, indiferent de gen (nu că poezia sau eseul & critica literară n-ar fi fost la înălţime!), cinste cui le-a scris, cetit & ştiut să le aprecieze la justa valoare!

Oleg SEREBRIAN. Woldemar

Cântecul mării era (încă) romanul de debut al unui istoric & specialist în geopolitică pe nume Oleg Serebrian; cel de-al doilea volum al trilogiei, Woldemar, Cartier, 2018, este (deja) opera unui scriitor în toată puterea cuvântului. Nu că magistrul în relaţii internaţionale (1993) & doctorul în ştiinţe politice (1998) s-ar eclipsa din naraţiune (nici vorbă!), dar tot omul de litere, dublat de-un fin psiholog, are ultimul cuvânt.

Redactat pe două voci – a unui băieţel de şapte ani înzestrat cu capacităţi excepţionale şi având o sensibilitate deosebită, Woldemar (un fel de replică a lui Peter Pan: „Eu aş fi fericit să rămân toată viaţa… copil”), şi a bunicii Marta Skavronski, revenită la baştină, în Cernăuţi, după 12 ani de exil şi care este îngerul păzitor al copilului –, romanul constituie un puzzle ale cărui piese se imbrică perfect, reconstituind o epocă (anii ’60 ai URSS-ului) nu atât în tablouri epice, cât din trăirile sufleteşti ale personajelor, tot atâtea „oglinzi” animate în care se reflectă micul Woldemar: „Tu ai fost zidit aşa cum eşti de trei femei. Prima a fost Marfina, ţăranca bătrână şi blajină, cu poveştile ei, cu graiul molcom bucovinean, cu rânduielile ei patriarhale, aşezate. Eram apoi eu, o femeie între două vârste, o aşchie rătăcită a vechii nobilimi habsburgice, care-şi retrăia cu o tenacitate masochistă drama vieţii dintr-o lume de mult apusă (…) Apoi, Iuliana, femeia tânără, viguroasă, autoritară, neîmplinită. Fiecare din noi te-a vrut altceva, şi-a proiectat pe tine năzuinţele ascunse”. Dintre acestea, mai cu seamă chipul mamei (vitrege, dar despre asta va afla mai târziu) Iuliana, femeia sovietică model ce-şi sacrifică viaţa personală pentru cauză, se înscrie în galeria personajelor memorabile: „Mă bătea întotdeauna în tăcere, nu zicea nimic, scăpa doar nişte icnituri încordate care urmau îndată după fiecare mişcare. (…) Eram sigur că o frigeau palmele de la loviturile pe care mi le-a dat, dar nu credeam că din pricina asta plângea. Şi, în mod sigur, nu din milă pentru mine”. Tot aşa cum o singură frază îl defineşte perfect pe copil: „Căutai răspuns la nişte întrebări, sau poate la o singură întrebare, pe care, înţelegeam, s-ar putea să n-o pui niciodată”.

După ce Radu Mareş dăduse în 2010 marele roman al Bucovinei interbelice (acel „ţinut în care trăiau oameni şi cărţi”), Când ne vom întoarce, Premiul USR & al Academiei Române, iată-l pe Oleg Serebrian ridicându-şi Bucovina de dincoace de Tisa (după 1945, făcută vraişte – şi oamenii, şi cărţile) la rang de cronotop romanesc.

Emanuela IURKIN. Câinele de bronz

Un roman în miniatură, ca un gherghef cu toate firele trase înăuntru, scrierea de debut a chişinăuencei Emanuela Iurkin, Câinele de bronz, Cartier, 2018. „Ceea ce reuşeşte ea să facă în acest text e visul oricărui autenticist: suprapunerea maximă dintre discurs şi trăire”, constată Alexandru Cosmescu, precizând că „prin atenţia egală la peisajul interior şi la detaliile afective ale şirului de situaţii descrise, vocea, fără a înceta să fie singulară, reuşeşte să-i ofere cititorului două posibilităţi: a empatiza cu ea şi a-i permite să te consoleze”.

Redusă la minim, trama narativă e la fel de convenţională ca liniile vieţii şi ale sorţii din palmă, ceea ce contează însă este atingerea propriu-zisă, acea tuşă personală care face lucrurile să vibreze într-un fel anume. E nevoie de-un auz muzical perfect spre a recepta, la justa valoare, astfel de secvenţe în moderato cantabile:

„Nu are nume sau nu poate fi numit. Înţelegi despre ce e vorba. Iar numele e doar un cuvânt. Liniştea e totul. Aş fi vrut să mă auzi. Nu pot spune cu voce tare anumite lucruri. Nu se lasă rostite. Se întâmplă doar dacă ai auzuldezvoltat.

Se camuflează în spectacolul firelor irecuperabile care se duc în jos, până în vârful degetelor. Nicio ojă nu le mai poate opri. Plăcere pură, când insişti cu degetele mâinilor pe mătasea ciorapilor, pe firul dus. Linia urcă până sus, la tivul ţesăturii. Apoi se lărgeşte în sus şi în jos, şi în toate părţile. Fâşii definitivate, o pânză nouă. Pentru fiecare unghie câte un fir dus, câte un ochi, ca o prelungire în carnea picioarelor. Simplu. Asemănător cu limbajul irezistibil al autodistrugerii. Testarea propriilor limite.”

Perfecţionistă, repliată asupra-şi, operând într-un registru autenticist ce nu suportă nicio notă falsă, autoarea Câinele-ului de bronz se anunţă drept o scriitoare de cursă lungă – numele ei fie virtuozitate.

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.

trecea în lumea celor drepţi, într-o zi de joi, 15 iunie, şi astfel cel mai mare poet român al tuturor timpurilor intra nu atât în postumitate – anticipată oarecum de volumul Poesii, scos în decembrie 1883 de către Titu Maiorescu, autorul selecţiei şi semnatarul unui studiu introductiv, fără acordul poetului, cu cele patru versiuni ale lui „Mai am un singur dor…” incluse în cuprinsul cărţii –, cât în legendă, ridicat la rang de mit fondator & poet naţional. Simetrică zilei de 15 ianuarie, data de 15 iunie închidea paranteza unei vieţi chinuite – împreună, constituie polii unui calendar naţional construit în jurul figurii de Pantocrator a lui Eminescu.

Dacă în tot acest răstimp de 130 de ani încă nu s-a încheiat editarea operei complete a lui Mihai Eminescu, vă imaginaţi câtă literatură – exegetică, biografică, de ficţiune – s-a scris despre „omul total al culturii române” (C. Noica). Doar Eminesciana poetică ar fi în stare să alcătuiască o bibliotecă pe măsura celei de poezie română contemporană de la complexul memorial Ipoteşti; prozatorii de ultimă oră au pus şi ei mâna la crearea chipului lui Eminescu, de-ar fi s-o amintesc pe Florina Ilis cu Vieţile paralele, roman de 688 de pagini a cărui naraţiune debutează în ziua de 28 iunie 1883 şi se încheie la 15 iunie 1989, Polirom, 2012 (Premiul „Liviu Rebreanu” pentru proză al USR, Filiala Cluj; Premiul pentru Proză al Uniunii Scriitorilor din România; Premiul Naţional de Proză al Ziarului de Iaşi, 2013; Premiul Radio România Cultural, 2013), iar mai încoace – pe Adrian G. Romila, cu Apocalipsis, Polirom, 2019, cu acea secvenţă memorabilă relatând moartea poetului în sanatoriul Mărcuţa al „eminentului doctor Alexandru Şuţu”, din care, cu îngăduinţa Dvs., voi cita un fragment:

„Întins pe un pat cu roţi, acoperit complet cu un cearşaf curat, în penumbra beciului plin de borcane, furtunuri, găleţi şi alte ustensile nichelate, cadavrul părea mai degrabă un monument funerar de marmură, ridicat pe un postament fără nume. Chemară un infirmier care trase patul în dreptul micuţei ferestre din dreptul tavanului, cu vedere spre curtea interioară. Razele prăfoase ale soarelui de-amiază luminau acum corpul, descoperit până la genunchi prin tragerea cearşafului. Sub privirile curioase ale infirmierului, se aşezară de jur împrejur, să vadă bine cum ajunsese marele poet. Fruntea şi aproape tot capul îi erau bandajate proaspăt cu pânză neagră, autopsierul tăiase craniul pe circumferinţă, ca să-i extragă creierul, pe care-l depusese pe o tipsie medicală, separat, pentru vreun eventual studiu. În contrast cu părul tuns foarte scurt şi cu sprâncenele încă negre, faţa pergamentoasă-i era liniştită, cu ţepii bărbii ieşiţi şi mustaţa acoperind buza de sus, uşor ridicată. Sub ea se puteau vedea parţial şirul dinţilor stricaţi şi îngălbeniţi de tutun. Gura-i stătea căscată, cu bărbia înţepenită, căzută dizgraţios înspre piept. Tăietura bisturiului desenase o deschizătură lungă şi înfricoşătoare, pornind de sub gât până aproape de genitale, chircite şi zbârcite sub părul pubian, bogat în inele. Cusătura era grosolană, se vedea aţa cenuşie mergând neregulat în zigzag, de pe pântecul rămas flasc până sus, de-a lungul marginilor vinete ale tăieturii pe unde-i scoseseră intestinele şi organele şi-l îmbălsămaseră. Şirianu, profesorul de istorie, fusese singurul care lăcrimase, şoptind: «Iată ce-a rămas din trupul regelui – regele poeziei româneşti», ceilalţi rămăseseră îngheţaţi, cu ochii pironiţi pe cadavru. Infirmierul îi împinse bărbia în sus, ca să i se-nchidă gura, controlă bandajul din jurul capului, să acopere complet tăietura circulară, şi mai trase o dată cu palmele pleoapele mortului, ca să stea definitiv coborâte.”

Întâmplarea face că în seara zilei de 14 iunie curent PDM – singurul partid de la noi care s-a aflat nonstop la guvernare, în varii formule, din 2010 încoace – îşi anunţa retragerea, FĂRĂ a fi recunoscut însă legitimitatea Guvernului Maia Sandu; cu doar câteva ore înainte, începusem să redactez o Scrisoare deschisă către şeful IGP, colonelul Gheorghe Cavcaliuc, autorul „celebrei” (cu ghilimelele de rigoare) poezii „Poliţistul devotat” (vă mai amintiţi: „Polițistul devotat,/ Este important în stat./ Jurământ de când a dat,/ Tot la post, cinstit a stat./ Protejând cu demnitate/ Drepturi, legi și libertate…”), cu gândul la mitingul de susţinere a actualei guvernări programat pentru 16 iunie – nu care cumva să intre forţele de ordine în manifestanţi. Îmi venise şi un titlu haios – Literatura vsregimul autoritar: de la Kafka la Cavcaliuc–, găsisem şi tonul potrivit (ca de la poet la… poet, cum ar veni), când colo regimul Plahotnic se vede silit să capituleze, iar omul nostru cu veleităţi de literat iată-l pune de-un nou partid: „îmi propun implicarea în politică şi crearea unei noi formațiuni politice, care va evoluționa (Sic!!!) spre bine Republica Moldova pentru urmaşii urmaşilor noştri!” Întrebarea mea este dacă în noua formaţiune lirico-patriotică se vor înscrie şi toţi acei poeţi & scriitori ADEVĂRAŢI care, în zilele din urmă, au susţinut până în ultima clipă vechiul regim, devenind astfel complici ai celei mai odioase guvernări de la 1991 încoace. N-am să le spun pe nume – este plin Facebook-ul de postările lor, care mai de care mai agresivă –; voi spune doar că începând cu ziua de 15 iunie 2019, la 130 de ani de la stingerea lui Eminescu şi aproape 30 de ani de la trecerea la alfabetul românesc, se scrie o nouă filă în istoria Basarabiei, una cu alineat.

Alinierea la valori (şi nu la alde Cavcaliuc, paranteză închisă)!

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.