Emilian Galaicu-Păun

Aşteptat ca niciodată, târgul de carte Bookfest din vara acestui an (29 mai – 2 iunie), şi asta dintr-un motiv cât se poate de prozaic (sau poate totuşi liric?) – nu, nu-i vorba atât de lansarea cărţii(-lor) A(II)Rh+eu (Poem) / Apa.3D (Poemelnic), gratitudinea subsemnatului îndreptându-se către scriitorii Magda Cârneci, Ruxandra Cesereanu, Claudiu Komartin şi Mircea Cărtărescu, excepţionalii vorbitori din după-amiaza de 1 iunie, cât despre anunţata apariţie a Operei poetice (II) de Paul Celan, traducere de George State, Polirom 2019, la distanţă de 4 ani de la volumul I, din 2015.

Oricâte cercuri aş fi făcut pe la standurile celorlalte edituri – iar noutăţile n-au lipsit, ba chiar am vorbit despre unele dintre ele, în cadrul lansărilor –, tot „vârtejul” (s-ar fi putut zice şi „tornado”, atât că poetul e înainte de toate unul de mare profunzime) Paul Celan mi-a condiţionat traiectoriile printre autori & titluri inedite, până-n clipa când am pus mâna pe ditamai volumul de 533 de pagini de text, la care se adaugă Cuprinsul, şi el întins pe 15 pagini. Abia ajuns acasă, în dimineaţa zilei de 4 iunie (când tocmai se împlinesc 30 de ani bătuţi pe muchie de la represiunea manifestaţiilor studenţeşti din Piaţa Tian An Men), l-am răsfoit în mare grabă dinspre sfârşit spre început – cum fac de fiecare dată în cazul volumelor de poezie –, lăsând pe mai târziu lectura „la pas”, despre care voi „da seama” în cadrul emisiunii mele Carte la pachet; pe moment însă, pur şi simplu nu pot să nu citez un mic poem din volumul postum al lui Paul Celan Ograda timpului (1976), un poem de-a dreptul premonitoriu:

TU AUR ARUNCI după mine,

care mă-nec:

poate se va lăsa mituit

un peşte.

Moarte, redă-mi

mândria.

O ureche atentă va prinde imediat „ecoul” eminescian din finalul Odei în metru antic („Ca să pot muri liniştit, pe mine/ Mie redă-mă!”), atât că la evreul Paul Celan – ai cărui părinţi au murit într-un lagăr de exterminare din Transnistria, în timp ce el însuşi e închis într-un lagăr de muncă la Tăbărăşti – eroul liric îşi revendică demnitatea umană („Moarte, redă-mi/ mândria”). Acel „Tu” invocat în primul vers aşa şi nu l-a scăpat de la înec pe poetul originar din Cernăuţi; iar din 1970 încoace, Celan însuşi a devenit – vorba unui alt poet – un afluent al Senei şi, nu în ultimul rând, un personaj de roman, după cum stă mărturie acest fragment de proză publicat în revista Poesis international, nr. 1 (23)/ 2019, al cărui autor rămâne să-l ghiciţi (= citiţi):

* * * * * * *

Personne Nage

Oraşul în stare să dea lumii un cântec ca Hava Nagila este plăcut în ochii lui Dumnezeu – şi cum să nu fie, dacă în primele silabe, „Ha-va”, YHWH desluşeşte propriul Său nume; în marea Lui înţelepciune, va face astfel încât să se nască – deja în Cernăuţi, la doi ani de la înfiinţarea Ţării Mari –, din părinţi aparţinând poporului Său, un băieţel căruia maică-sa, vorbitoare nativă de germană, să-i dea numele acelui evreu convertit, şi care la rându-i va converti alte seminţii, Paul, iar taică-su, în Vatersprache a lui de sionist convins, Pessach – pe care dintr-acestea două şi-l va alege ca semnătură? –, şi unul, şi altul trecute în registrul sinagogii în dreptul datei de 23 noiembrie 1920. Întâmplarea de a fi văzut lumina zilei anume în oraşul de la poalele Carpaţilor, să fie o binecuvântare pentru copilul crescut în Legea tatălui, dar vorbind acasă Muttersprache, trăind printre ai săi, dar amestecându-se cu semenii de altă credinţă, sau o răsplată – nu după, ci înainte de faptă – pentru urbea căreia omul de litere – anagramate, literele numelui, întorcându-se, la sugestia soţiei lui Alfred-Margul Sperber, Ietty, într-un nom de plume plăcut auzului uşor de memorat – de mai târziu îi va conferi, o dată pentru totdeauna, ses lettres de noblesse? Nu că nu le-ar fi avut deja, încă pe când se numea Czernowitz, oraş unde fusese înscris direct în clasa a treia la National-Hauptschule, în 1860 (primele două făcându-le la moşia familială din Ipoteşti, în particular), viitorul poet naţional al românilor – nemaipomenit, cum germana potenţează cultura celorlalte naţiuni! –, apoi dat la K.K. Ober-Gymnazium, tot aici, unde va rămâne până în 1863, cu o revenire meteorică în mai ’64, când o întinde cu o trupă de teatru ambulantă la Braşov ca sufleur. Fără să-i fi călcat pe urme – ar fi fost şi dificil, la peste şase decenii distanţă –, copilul părinţilor săi, copil unic (spre deosebire de primul, al şaptelea din unsprezece fraţi şi surori), este dat în 1927 la o şcoala evreiască, „Safah Ivriah”, ceremonia de Bar Mitsva îl prinde la gimnaziul ortodox, pentru a absolvi, în ’38, Liceul „Marele Voievod Mihai”; de scris însă, va face-o pre limba mamei – „chiar dacă limba este germana şi poetul iudeu”, Ca-Cel-de-a-Zis, în cunoştinţă de cauză, să fie oare aceeaşi limbă, după toate câte li s-au întâmplat vorbitorilor acesteia de alte etnii? –; frumos din partea Cernăuţilor să-şi întoarcă astfel datoria de onoare faţă de Czernowitz, care este, hotărât lucru, nu acolo, ci atunci. Nici unul dintre ei n-are de unde să ştie că destinul li se va mai încrucişa o dată, la Viena – primul, fiind mort de mult şi îngropat la cimitirul Bellu, cu onoruri, nu şi numele-i, adus cândva din condei de Iosif Vulcan, ca să sune mai româneşte, iar acum pe buzele tuturor; ultimul, fiindcă n-a apucat încă să trăiască nici o poveste de dragoste până la capăt, abia dacă a atins-o cu vârful buzelor pe Ruth, chiar prima pe listă – „Du sollst zu Ruth, zu Mirjam und Noemi sagen:/ Seht, ich schlaf bei ihr!” – în „mica Vienă” de la gurile Prutului. Dar despre asta, la vremea respectivă – o armă cu bătaie lungă, timpul, al cărei recul lasă bătături, fie că ţinteşti viitorul, „Du sollst zum Aug der Fremden sagen: Sei das Wasser!”, fie că iei în cătare trecutul, „Iar te-ai cufundat în stele/ Şi în nori şi-n ceruri nalte?”, şi într-un caz, şi în altul ca să dai ochii cu o femeie, în care să întrezăreşti, pe-o clipă, das Ewig-Weibliche, întoarce-s-ar într-un semn de carte, de pus între fil(l)e(s), spre aducere-aminte, ori de câte ori „Toucher et jouer” a explodat în „Jouir!”:

Quartett vienez

Eminescu

& Veronica/

Paul Celan

& Ingeborg

Bachmann –

[à] la Vie[à

la mort]na

amorurile

izbucnesc

năprasnic

şi duc fie

la casa de

nebuni, fie-

n mănăstire.

Cine scapă

să-şi lege,

cravată la

gât, Sena/

să-şi pună,

cenuşă pe

cap, Roma.

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.

Tocmai ne întorsesem de la o întâlnire cu liceenii din Anenii Noi, în prelungirea „Zilelor literaturii române din Chişinău”, în cadrul căreia i-am rugat pe tineri să-mi recomande o listă de „cărţi formative” pe care aveam de gând s-o comentez, când vestea dispariţiei scriitorului Petru Cărare (1935 – 2019), pe 27 mai curent, m-a făcut să schimb macazul. După o lungă suferinţă, se stingea autorul celebrelor Săgeţi, volum dat la cuţit la doar câteva zile după apariţie, în ianuarie 1972. Acum se ştie ce impact a avut această carte – inclusiv, în destinul lui Petru Cărare, exilat timp de trei ani din capitala RSS Moldoveneşti – devenită bestseller peste noapte (efectul fructului interzis); ceea ce se cunoaşte mai puţin (dar merită ştiut!) e că, împrumutată pe-o singură noapte de către un tânăr student de la matematică, cartea a fost transcrisă poem cu poem, rând cu rând, într-un caiet de 44 copeici şi astfel se năştea samizdatul în republica din care tocmai plecaseră, de răul lui I.I. Bodiul, mai mulţi intelectuali de marcă (Ion Druţă, Ion Ungureanu ş.a.). Studentul se numea Vsevolod Ciornei – astăzi un poet de referinţă al Generaţiei 80 –, iar caietul cu Săgeţi-le transcrise de mână cap-coadă se află pe moment în custodia Editurii Cartier, înainte să ajungă la Muzeul Literaturii Române din Chişinău.

Eram aşadar hotărât să revin la figura legendarului Petru Cărare, despre care am scris în câteva rânduri, când o altă dată – şi anume, 28 mai 1987 – m-a făcut să schimb, pentru cea de a doua oară în cursul aceleiaşi zile, macazul. Acum 32 de ani, în ziua cu pricina, mă aflam (de 6 luni) la Moscova, doctorand la Institutul de Literatură „Maxim Gorki”, când o veste in-cre-di-bi-lă a făcut turul capitalei URSS – un avion Reims Cessna F172P D-ECJB ateriza în Piaţa Roşie, la poarta centrală a Kremlinului, avion pilotat de un puşti de nici 19 ani (îi va împlini pe 1 iunie), Mathias Rust. Plecat din Hamburgul natal, s-a îndreptat spre Nord (Faroer – Keflavik), apoi spre Bergen-ul norvegian, iar odată ajuns la Helsinki, n-a luat-o spre Stockholm, cum le-a spus celor din turnul de control, ci – cehovian: «в Москву! в Москву!» – spre Moscova. Faptul că n-a fost doborât (spre deosebire de avionul sud-coreean, circa 5 ani mai devreme) se datorează probabil Perestroikăi, în schimb – Гласность oblige! – au zburat capetele ministrului Apărării din URSS, mareşalul Serghei Şapoşnikov, şi al comandantului Forţelor de Apărare Aeriană ale URSS, fostul combatant în cel de-al Doilea Război Mondial, Aleksandr Koldunov. Însuşi pilotul amator s-a ales cu patru ani de închisoare, din care a executat (arest preventiv şi detenţie) doar 432 de zile, fiind amnistiat de preşedintele Prezidiului Sovietului Suprem al URSS Andrei Gromîko, cel care în calitatea sa de (cel mai longeviv) ministru al Afacerilor Externe (1957–1985) îşi meritase din plin porecla de „Mister No”.

Mă veţi întreba ce au în comun publicarea & retragerea volumului de poezii satirice al lui Petru Cărarea Săgeţi, din ianuarie 1972, şi „violarea” spaţiului aerian al URSS, din 28 mai 1987, de către un pilot amator de nici 19 ani, iar răspunsul meu este – cutezanţa. Autor lucid, şi care trebuie să fi beneficiat şi de complicitatea unor redactori de la Editura Cartea Moldovenească, Petru Cărare nu putea să nu ştie că publicarea unor poezii de genul antologicelor „Medievală”, „De-ale circului” şi mai cu seamă „Oaspe nepoftit” (cine nu s-a prins la versurile: „Şi-ncă altă noutate:/ Eşti dator să-i spui şi frate”?!) se va lăsa cu sancţiuni drastice (exemplul lui Vasile Vasilache, pus la index după articolul lui Ivan Racul şi Valeriu Senic din Comunistul era încă proaspăt); la fel, şi Mathias Rust nu cred că se aştepta la o primire cu braţele deschise din partea autorităţilor sovietice în Piaţa Roşie transformată în aeroport, aceeaşi Piaţă Roşie pe care a avut loc Parada Victoriei în cadrul căreia prizonierii germani au defilat cu capetele în piept. Or, gestul temerar al scriitorului, pe de-o parte, şi cel al puştiului din Hamburg, pe de-alta, au dat, fiecare în felul său, o lovitură sistemului – atât că textele lui Petru Cărare mergeau mai în adânc şi cu greu ar fi putut trece drept simplu huliganism, drept care regimul sovietic s-a grăbit să-l facă dispărut din faţa ochilor, exilându-l în provincie fără drept de a pune piciorul în capitală timp de 3 ani, iar apoi a strâns cât s-a putut de tare şurubul.

S-ar fi putut încheia aceste notiţe la capătul alineatului de mai sus; dacă n-o fac, e pentru a-l evoca pe neuitatul nostru prieten, poetul Eugen Cioclea (1948 – 2013), cel care întrezărea „un cosmodrom în fiecare târlă” („Rampa”), şi care în acel an tocmai îşi punea la punct manuscrisul volumului Numitorul comun (Editura Literatura Artistică, 1988), din cuprinsul căruia făcea parte şi poemul „Regula jocului” (am povestit istoria scrierii acestuia în documentarul Violetei Gorgos, Eu, Geniu Cioclea; nu mai stărui aici), al cărui final îl citez acum, pe post de cenotaf:

„Nu resemnaţi, nu sceptici.

O funcţie-n vigoare

va desemna continuu «un joc secund mai pur»,

dar, deocamdată, fiindcă chiar roua pe picioare

ne aminteşte lanţul de ieri,

se joacă dur.”

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.