astfel sună celebrul vers al poetului francez André Chénier (1762 – 1794), ghilotinat în 1794, iar ulterior ridicat în slăvi odată cu publicarea operelor sale, în 1819. Nu este nici prima, nici ultima dată când revoluţiile – în cazul dat, cu majusculă: Revoluţia franceză – îşi „mănâncă” geniile ce le-au salutat (între paranteze amintesc că, fiind secretar la ambasada Franţei din Marea Britanie din 1787, André Chénier primeşte cu entuziasm Revoluţia, drept care se întoarce la Paris pentru a fonda la Société de 1789; în acelaşi timp se opune exceselor Montaniarzilor şi condamnării lui Ludovic al XVI-lea, ceea ce-i aduce arestarea, în 7 martie 1794, apoi ghilotinarea, pe 25 iulie din acelaşi an). Tocmai se împlinesc 330 de ani de la acel istoric 14 Juillet 1789, declarat sărbătoare naţională a Franţei abia în 1880, în timpul celei de-a III-a Republici. De mai bine de 150 de ani, „Vive la France! Vive la République” merg mână-n mână, Franţa şi Republica fiind, în conştiinţa publică, sinonime.
Plus que ça, Franţa a fost – şi mai este, cel puţin pentru mine – sinonimă cu Republica Literelor, nu mai puţin de 15 autori din Hexagon (adevărat, de origini diferite, unii venind din orizonturi foarte îndepărtate; iată-i în ordine cronologică: Sully Prudhomme, în 1901; Frédéric Mistral, în 1904; Romain Rolland, în 1915; Anatole France, în 1921; Henri Bergson, în 1927; Roger Martin du Gard, în 1937; André Gide, în 1947; François Mauriac, în 1952; Albert Camus, în 1957; Saint-John Perse, în 1960; Jean-Paul Sartre, în 1964; Claude Simon, în 1985; Gao Xingjian, în 2000; Jean-Marie Gustave Le Clézio, în 2008; Patrick Modiano, în 2014) + 1 („franţuzitul” Samuel Beckett, în 1969) învrednicindu-se de Premiul Nobel pentru Literatură. Asta pentru a-i aminti doar pe „Nobel-iarzi”, căci alte zeci şi zeci de nume tocmai bune de… graseiat au marcat literatura universală din ultimele câteva secole. Spre a-i ilustra diversitatea, din numeroasele titluri prezentate în cadrul emisiunii Cartea la pachet din 2010 încoace, aleg 14 (de drag de 14 Juillet, dar şi gândindu-mă la cele 14 versuri ce dau perfecţiune sonetului, c-o fi dantesc sau shakespearian), aşezate într-o ordine aleatorie – pour la bonne bouche:
* * * * * * *
Boris VIAN, Blues pentru o pisică neagră
Boris Vian este nu doar autorul „celui mai sfâşietor roman de dragoste din literatura lumii” (Raymon Queneau), Spuma zilelor, ci şi al unui Cântec al dezertorului, nu mai puţin renumit; or, anume din perspectiva acestuia din urmă par a fi redactate prozele scurte care alcătuiesc volumul de nuvele Blues pentru o pisică neagră, Univers, 2009.
Din chiar primul text, Furnicile, care dă titlul cărţii în original, universul fantasmagoric al lui Boris Vian te ia în primire, fără drept de apel. E ca şi cum te-ai pomeni brusc într-un tablou de Salvador Dali, chiar dacă realităţile descrise ţin mai degrabă de… Guernica: „Am ajuns azi-dimineaţă şi nu am fost bine primiţi, fiindcă pe plajă nu era nimeni decât grămezi de tipi morţi sau grămezi de bucăţi de tipi, de tancuri şi de camioane distruse. (…) Tipului care era chiar în spatele meu i-a luat trei sferturi din faţă glonţul care venea (…). I-am pus bucăţelele de faţă în casca mea şi i le-am dat, a plecat să se îngrijească (…) Apoi am alergat în sensul cel bun şi am ajuns la timp pentru a primi un picior în faţă. Am încercat să mă iau de tip, dar mina nu lăsase din el decât bucăţi greu de manevrat, aşa că i-am ignorat gestul şi am continuat”. Cam acesta-i orizontul şi stilul – sigur, totul ar putea părea o imensă butaforie, dacă nu ar veni poanta finală, ce-i conferă textului o autentică dimensiune tragică: „Încă mai sunt în picioare, deasupra minei. (…) Nu explodează decât atunci când retragi piciorul (…) şi trebuie neapărat să fac asta, pentru că m-am săturat de război şi pentru că mă năpădesc furnicile”.
Alte zece proze nu se deosebesc, ca scriitură, de prima, fiind tot atâtea variaţii – ca la jazz, pe care autorul l-a iubit/practicat cu fervoare! – pe o temă liberă, unde asociaţiile de idei creează lumi paralele, care ajung să se intersecteze la un moment dat, în ciuda logicii formale: „Poate că este timpul să vă fac portretul lui Jasmin; dar în întuneric – fiindcă ferestrele nu se deschid niciodată, de vreme ce Jasmin nu există şi, prin urmare, nu poate avea mamă, ceea ce este incontestabil, după cum vă va dovedi urmarea acestei poveşti – în întuneric, deci, descrierea nu ar fi exactă”.
Cât despre Blues pentru o pisică neagră, bine ziceau chinezii: „Este foarte greu să prinzi o pisică neagră într-o cameră obscură, mai ales dacă aceasta nu se află acolo”.
Alain ROBBE-GRILLET. Gelozia
Înainte de a pleda, teoretic, Pour un nouveau roman (1963), devenind un soi de „papă al Noului Roman Francez”, Alain Robbe-Grillet (1922 – 2008) s-a impus ca romancier, unul de factură experimentală, ce va schimba faţa literelor franceze şi europene. Deloc întâmplător, tocmai critica structuralistă (R. Barthes, M. Blanchot ş.a.) l-a îmbrăţişat cu căldură, făcând din el un port-drapel al noii estetici.
Apărut în 1957 la micuţa editură pariziană Minuit (dar care va da doi laureaţi Nobel: Samuel Beckett, în 1969, şi Claude Simon, în 1985), romanul Gelozia, Art, 2011, pare mai degrabă filmat decât scris: „În acest moment al zilei, jaluzelele celor trei ferestre – dispuse simetric în raport cu ferestrele dormitorului – sunt trase mai mult de jumătate. Aşa că biroul e învăluit într-o lumină difuză care face ca obiectele să-şi piardă volumul. Cu toate acestea, liniile nu s-au şters, sunt bine definite, doar că planurile care se succedă nu mai lasă impresia de profunzime; de aceea, din instinct, îţi întinzi mâinile în faţă ca să-ţi dai bine seama la ce distanţă te afli”. Altfel spus, o privire – a soţului gelos, marele absent al cărţii, „o absenţă meticuloasă, un vid atent”, care „nu scoate nici un cuvânt” (Libération) – o urmăreşte îndeaproape pe A…, şi, ori de câte ori vine în vizită, şi pe Franck, înregistrând cele mai mici detalii ale apropierii lor: „…sunt atât de aproape, încât capetele lor stau lipite unul de celălalt”. Sigur, nu-i scapă nici faptul că cei doi citesc acelaşi roman, „pe care i l-a împrumutat Franck”, ceea ce creează o nouă complicitate. Şi va mai fi şi o plecare-n oraş, pe-o zi întreagă, a celor doi, de unde se vor întoarce abia a doua zi, foarte mulţumiţi: „…amândoi zâmbesc în acelaşi timp; au acelaşi zâmbet. Da, sunt bine sănătoşi. Nu, n-au făcut accident, au avut doar o mică problemă cu motorul, din cauza căreia au fost nevoiţi să-şi petreacă noaptea la hotel…”
O scriitură meticuloasă, ca să nu zic „mioapă”, face ca prezenţa obiectelor să umple cadrul, prin care personajele se mişcă (sau stau locului) ca nişte… păreri: „Ridicându-se, A… se roteşte în direcţia luminii şi dispare cât ai clipi…”
De reţinut şi reacţia lui Vladimir Nabokov, un alt mare stilist al secolului XX: „Gelozia este cel mai frumos roman de dragoste de la Proust încoace”.
Muriel BARBERY. Eleganţa ariciului
O portăreasă de 54 de ani, „scundă, urâtă, dolofană”, pasionată de Lev Tolstoi şi de pictura olandeză din sec. XVII, ascultând muzică clasică; o fetiţă de 12 ani „atât de diferită de ceilalţi şi superioară majorităţii” ce hotărăşte să-şi pună capăt zilelor când va împlini 13 ani; un japonez tocmai ieşit la pensie, Kakuro Ozu, care cultivă firescul într-o lume îngălată a bogaţilor proprietari de apartamente de pe rue Grenelle, 7; fără a o uita pe portugheza Manuela, femeia de serviciu care face parte din „aristocraţia inimii” – iată-i pe cei patru evanghelişti în stare să schimbe lumea – schimbându-se în primul rând pe ei înşişi! – din romanul franţuzoaicei Muriel Barbery (n. 28.V.1969), Eleganţa ariciului, Nemira, 2016, carte tradusă imediat în toată lumea şi adaptată de Mona Achache pentru marele ecran.
Dincolo de trama propriu-zisă – căci se întâmplă o groază de lucruri în cele 360 de pagini –, ceea ce fascinează este felul în care viaţa însăşi, deloc spectaculoasă, ca să nu zic resemnată la o existenţă „de subterană”/„de ascunzătoare”, dă glas – pe două voci, a portăresei Renée Michel şi a fetiţei Paloma Josse – frumuseţii inefabile şi chiar sublimului:
„Ce face Arta pentru noi? Pune în formă şi face vizibile emoţiile noastre şi, astfel, le aplică acea pecete a eternităţii pe care o poartă toate operele care, printr-o formă particulară, ştiu să întruchipeze universalitatea afectelor umane” (prima);
„Eu, privind cum cad această tijă şi acest boboc, am intuit într-o miime de secundă esenţa Frumuseţii (…) fiindcă e o chestiune de timp şi de trandafiri. Fiindcă ceea ce este frumos este ceea ce surprinzi în timp ce trece. Este configuraţia efemeră a lucrurilor în momentul în care le vezi în acelaşi timp frumuseţea şi moartea” (a doua).
Cât despre titlu, iată de unde vine: „Doamna Michel are eleganţa ariciului: pe dinafară e plină de ţepi, o adevărată fortăreaţă, dar am senzaţia că pe dinăuntru este la fel de rafinată ca şi aricii, care sunt nişte făpturi în chip înşelător indolente, cumplit de singuratice şi teribil de elegante”. La rându-i, romanul franţuzoaicei trăitoare la Kyoto seamănă cu o pernuţă cu ace, toate – ace pentru acupunctură!
Emmanuel CARRERE. Împărăţia Cerurilor
Fundamental, nu şi fundamentalist – ba chiar, din contră! –, romanul francezului Emmanuel Carrère, Împărăţia Cerurilor, Editura Trei, 2016, pe care cronicarul de la Nouvel Observateur nu ezită să-l catalogheze drept „o uriaşă realizare literară”.
„...în prezent, cel care mă călăuzeşte este Christos. Îmi vine greu să iau în spate crucea lui, dar numai gândindu-mă la asta mă simt uşurat”; or, acest „prezent” nu va dura pentru neofitul Emmanuel Carrère decât trei ani, între 1990 şi 1993, la capătul cărora i se relevează: „Am devenit cel care m-am temut că am să devin. Un sceptic. Un agnostic – nici măcar cu atâta credinţă încât să pot fi ateu”. E punctul de plecare al unei ample investigaţii cu privire la originile creştinismului, iar cele trei mari capitole – Pavel, Ancheta, Luca – urmăresc îndeaproape dublul demers, cel al sfântului Pavel evanghelizându-i pe barbari, şi cel al evanghelistului Luca consemnându-i faptele, din aproape în aproape, pentru a constata: „Acolo începea Noul Testament”. Sunt pagini strălucite (şi multe, nu mai puţin de 580!!!), „în care autorul îşi demonstrează talentul de jurnalist, de exeget, de istoric, dar şi de romancier, în timp ce ne lasă să pătrundem în culisele propriului scris” (Madame Figaro).
„În acest punct precis în timp şi spaţiu [Troada], doi oameni îşi încrucişează paşii, cei ce mai târziu vor fi numiţi Sfântul Pavel şi Sfântul Luca, dar care, pentru moment, se cheamă simplu Pavel şi Luca”, iar precizarea ce urmează e hotărâtoare: „dimineaţă, celui din urmă totul i se pare schimbat. Cerul nu mai este acelaşi, oamenii nici atât. Luca a aflat că un om s-a întors dintre morţi şi înţelege că propria sa viaţă nu va mai fi de-acum înainte aceeaşi”, or, se ştie că – lucru deloc de neglijat – „Luca era doctor, Pavel era bolnav”.
Cât despre titlu, iată-l explicitat: „Împărăţia Cerurilor este asemenea grăuntelui de muştar, pe care, luându-l, omul l-a semănat în ţarina sa. Şi care este mai mic decât toate seminţele, dar când a crescut este mai mare decât toate legumele şi se face pom, încât vin păsările cerului şi sălăşluiesc în ramurile lui. (...) Astfel vor fi cei de pe urmă întâi şi cei dintâi pe urmă. Cine se va înălţa pe sine se va smeri, şi cine se va smeri pe sine se va înălţa”. Aferim!
Pascal BRUCKNER. Fiul cel bun
Copilul care, la zece ani, se ruga la Dumnezeu să-i „provoace moartea tatei, pe cât posibil într-un accident de maşină”, a ajuns să-şi evoce părintele, la doi ani de la trecerea acestuia în nefiinţă (la vârsta de 92 de ani!), într-o scriere autobiografică, Fiul cel bun, Ed. Trei, 2014, ce întregeşte seria de autor Pascal Bruckner, din care am mai prezentat câteva titluri (Luni de fiere; Hoţii de frumuseţe; Copilul divin; Iubito, eu mă micşorez ş.a.)
Ajuns el însuşi un monstru sacru al literelor franceze, Pascal Bruckner zugrăveşte portretul teribil al unui tată „gata să se aplece în faţa oricărei autorităţi, slab cu puternicii şi necruţător cu cei mai slabi ca el”, care „dădea pe spate de fericire să rănească în stânga şi în dreapta, făcând pe nevinovatul” – altminteri, capitolul Drăgălăşenii conjugale începe cu o scenă în care „strigătele de ajutor ale mamei sunt tot mai puternice. Tata o face pe mama nebună, ea pe el, ticălos, tata îi trage palme zdravene peste cap, ea încearcă să-l prindă de păr, să-i smulgă scalpul” (alta, într-un fel „simetrică”, se întâmplă peste 20 de ani, când Pascal ia cina la părinţi, într-o duminică). Ei bine, aceste ieşiri violente ale tatălui îl „vaccinează” pe Pascal, tot mai conştient că „a te revolta nu înseamnă nimic. Marea artă este să nu reproduci defectele celora pe care îi respingi”, totodată precizând că „în faţa tatălui, un fiu nu are decât trei posibilităţi: supunerea, fuga sau revolta”. Nu e greu de ghicit care va fi opţiunea lui P.B., cel care ştie (totuşi!) să-i dea Cezarului ce-i aparţine Cezarului: „Prin urmare, tata mi-a transmis agresivitatea, calitate detestabilă în viaţa noastră de toate zilele, dar fundamentală în meseria de intelectual…”.
Închei prin a cita, pe larg, secvenţa care m-a topit:
„– Ce urâţi sunt oamenii! (îi aruncă la un moment dat tatăl, deja trecut de 90, iar fiul, şi el peste 60, răspunde:)
– Oamenii sunt frumoşi, tati, ochii tăi sunt urâţi.
Şi am adresat cerului o rugăciune fără glas: dă să nu ajung vreodată ca el. Dă să mă ucidă propriii mei copii, decât să îmbătrânesc în felul acesta. Cel mai rău lucru, la bătrâneţe, nu este diminuarea fizică, ci sila de oameni. Tata m-a crescut în spiritul ororii faţă de semenul meu, însă eu am ales să mă dedic preamăririi lui”. Ceea ce şi face, fie şi prin ricoşeu, în Fiul cel bun.
Pierre LEMAITRE, La revedere acolo sus
Chiar dacă nu-l trece pe lista de autori de la care a „împrumutat de ici, de acolo”, Pierre Lemaitre pare să-şi fi muiat pana în călimara lui L.-F. Céline (din Călătorie la capătul nopţii) pentru a-şi redacta romanul La revedere acolo sus, ed. Trei, 2014, recompensat cu Premiul Goncourt. Magistrală scriere, prozatorul dovedindu-se la fel de iscusit în (re)construirea unor gros-planuri, cât şi în surprinderea celor mai neînsemnate mişcări sufleteşti.
Suntem în ultimele zile ale Primului Război Mondial, locotenentul d’Aulnay-Pradelle îşi trimite la moarte doi soldaţi pentru a-i împinge de pe la spate la atac pe ceilalţi ostaşi, într-un ultim avânt patriotic, doar că tărăşenia lui este descoperită de răcanul Albert Maillard, de care impetuosul ofiţer (crede că) s-a descotorosit împingându-l într-o groapă de obuz. Explozia unui alt obuz de 95 pare să rezolve totul, dacă un alt răcan, Edourad Péricourt, nu l-ar fi scos de sub valul de pământ, cu preţul mutilării sale (o schijă îi retează mandibula, desfigurându-l). Bref, doi mutilaţi ai Marelui Război care, odată lăsaţi la vatră, după ce fac rost de documente false, pun la cale o excrocherie la nivel naţional – fabricarea unor monumente în serie întru glorificarea soldaţilor căzuţi pe câmpul de onoare de către o… firmă-fantomă. Nici Henri Pradelle, acum „eroul de la cota 113” şi, mai cu seamă, ginerele bancherului Péricourt, nu-i cu nimic mai breaz în civilie – folosindu-se de relaţiile socrului său, pune mâna pe o comandă de stat ce prevede înhumarea în cimitire ale eroilor a sute şi mii de soldaţi francezi. Şi cum „ţara întreagă era cuprinsă de o furie comemorativă în cinstea morţilor, proporţională cu dezgustul ei faţă de supravieţuitori”, banii curg gârlă – asta până în clipa când se descoperă că societatea Suvenirul Patriotic există doar pe hârtie, pe de-o parte, iar pe de-alta, că „mii de soldaţi francezi erau îngropaţi în nişte sicrie prea mici. Oricât ar fi de înalţi, de la un metru şaizeci până la mai mult de un metru optzeci (…), toţi ajungeau în nişte coşciuge de un metru treizeci”, şi – ceea ce este infinit mai grav!!! – că „băgau nemţoteii în coşciuge franţuzeşti”, sigur când acestea nu erau pur şi simplu umplute cu pământ... Ce urmează, nu-i greu de ghicit – dar pentru asta merită să parcurgi toate cele 450 de pagini.
Un coup de maîre, romanul lui Pierre Lemaitre – chapeau bas!
Patrick MODIANO. Călătorie de nuntă
Un roman în camaieu, al unui recunoscut – acum şi pe plan mondial: Premiul Nobel pentru Literatură, 2014 – maestru al eschivei, Călătorie de nuntă, de Patrick Modiano, Polirom, 2014.
Refugiindu-se pe-o căldură toridă în barul unui hotel din Milano, Jean B., un realizator de documentare exotice, află de la barman că o femeie – franţuzoaică! – s-a sinucis acum două zile în acelaşi hotel. Deja în trenul spre Paris, îi descoperă numele în Corriere della Sera, şi tot atunci îşi dă seama că a cunoscut-o, pe ea şi pe soţul ei. Vor trece însă alţi 18 ani, înainte ca subiectul să-l preocupe cu adevărat; drept care va înscena o plecare în Brazilia, la filmări, spre a-şi pierde urma. Revenit incognito la Paris, se instalează într-un mic hotel dintr-un cartier mărginaş, ca să-şi scrie memoriile, de fapt ca să evoce cele câteva întâlniri cu Ingrid Teyrsen, căsătorită Rigaud, şi astfel ajunge să afle lucruri de nebănuit. Printr-un subtil joc de răsfrângeri – romanul e scris în oglinda retrovizoare: „Astfel umblăm mereu prin aceleaşi locuri, în momente diferite, şi, în ciuda distanţei dintre ani, până la urmă ne întâlnim” –, iese la suprafaţă un episod din 1942 – Ingrid are doar 16 ani, şi locuieşte cu tatăl său, un medic vienez de origine evreiască, într-un mic hotel din nordul Parisului – care o va marca pentru tot restul vieţii: într-o seară, fata nu se mai întoarce în „zona camuflajului”, iar atunci când o face, peste ceva timp, află că „nişte agenţi de poliţie au urcat să-l ia pe tatăl ei din cameră şi l-au dus într-un loc necunoscut”. Peste ani, povestind într-o cafenea cu Ingrid Rigaud, Jean B. va face această observaţie, ce rezumă perfect trama romanului: „Se mai întâmplă ca într-o seară, datorită privirii atente a cuiva, să simţi nevoia de a-i transmite nu experienţa ta, ci pur şi simplu câteva dintre detaliile disparate, legate printr-un fir nevăzut ce ameninţă să se rupă şi pe care îl numim cursul unei vieţi”.
Bine zice cronicarul de la Paris Match: Patrick Modiano e „un autor care dă farmec unei lumi dezvrăjite, care face să încolţească flori pe ruine”.
Fernand COMBET, SchrummSchrumm
„Într-o bună dimineaţă SchrummSchrumm fu anunţat că autobuzul Societăţii de Exursii Duminicale la Nisipurile Mişcătoare îl aştepta în faţa casei”, astfel începe (kafkian) unul dintre cele mai cumplite romane ale secolului XX, SchrummSchrumm, de Fernand Combet, Cartier, 2010, pentru a lua apoi o turnură dostoievskiană, şi asta fiindcă Neînţelegere e un fel de Casă a morţilor (de vii), cu deschidere spre Arhipelagul GULAG, via 1984!
Publicat în 1966 la o casă mică – autorul e un orgolios şi respinge propunerea Gallimard-ului –, romanul stârneşte entuziasmul criticii franceze ce-i „împleteşte lauri mari cât nişte frunze de palmier” (Eric Dussert), impunându-l pe tânărul scriitor cu „fizic de cuceritor mongol”. Este începutul sfârşitului, alte 3 cărţi ale autorului marcând traiectoria intrării în anonimat, în care se şi stinge, pe 29 decembrie 2003. Noroc că aceeaşi casă Gallimard are inspiraţia să reia romanul, după patruzeci de ani de la ediţia princeps, şi astfel începe glorioasa postumitate a unui scriitor uitat de toată lumea.
A reda trama naraţiunii – ca orice parabolă, scrierea are o linie de subiect bine conturată – echivalează cu decuparea unor siluete; or, personajele sunt bine reliefate, iar linia melodică dacă nu polifonică, cel puţin contrapunctică. Nu atât logica acţiunii – o logică pe dos, după cum stă scris în Sfânta Evanghelie din Neînţelegere: „Cei ce vor vorbi despre Neînţelegere nu găsesc cuvinte pentru a o descrie. Şi aşa se cuvinte, căci ea e creată după chipul şi asemănarea (…) a ceea ce omul nu poate înţelege” –, cât urmărirea până în pânzele albe a spectacolului desfiinţării personajului, odată prins în mecanismul implacabil al fatumului, fac atmosfera cărţii irespirabilă. Altfel zis, între imaginea pictată a „unui om prins în nisipuri până la piept” din cap. 1 şi realitatea Nisipurilor Mişcătoare în care SchrummSchrumm „se scufunda, neînduplecat” din cap. final, nu e decât un singur arc voltaic – la cea mai înaltă ficţiune!
Andrei MAKINE, Cartea scurtelor iubiri eterne
Regăsesc în Cartea scurtelor iubiri eterne, de Andrei Makine, Polirom, 2011, ceva din sfâşietoarea frumuseţe a Testamentului francez, doar că într-o versiune oarecum mai… „gureşă”, scriitura ce i-a adus cândva Premiul Goncourt lăsând de data asta locul unei oralităţi confesive, la persoana întâi singular. Opt istorii, autonome în economia cărţii, care se întrepătrund pe ici-colo, împrumutându-şi una alteia un personaj, un fapt divers, o linie de subiect etc., pentru a forma în final un tot întreg unitar, graţie evocării personajului Dmitri Ress, poreclit „Poetul” de tovarăşii de lagăr, acelaşi din prima nuveletă.
„Totul era prevăzut în societatea ideală: munca entuziastă a maselor, progresul fabulos al ştiinţei şi tehnicii, cucerirea spaţiului purtându-l pe om spre galaxii necunoscute, abundenţa materială şi consumul rezonabil legat de schimbarea radicală a mentalităţilor. Totul, absolut totul! În afară de… Nu m-a dus din nou gândul la «iubire», am revăzut-o doar pe femeia aceea tânără…”, iată cumplita revelaţie pe care o trăieşte la un moment dat personajul narator, el însuşi copil de orfelinat, iar unda de şoc a acesteia se propagă în tot textul. Şi, peste doar câteva pagini: „Am simţit atunci, cu toată fiinţa, că eram nebuneşte şi disperat îndrăgostit”. Altfel spus, avem pe de o parte un sistem ce promite fericirea universală, dar în care lipseşte cu desăvârşirea tocmai iubirea, şi nişte personaje – Dmitri Ress, Vika, Maia, Leonora, tânăra necunoscută, Kira „Scufiţa Roşie”, nu în ultimul rând naratorul – care-şi trăiesc dragostea în ciuda tuturor greutăţilor, deloc puţine, pe de-alta. „În fiecare zi, valuri de cuvinte, în ziare şi la radio, încercau să ne convingă că acest viitor promis se afla la capătul unui nou plan cincinal. În fiecare zi, realitatea dezminţea aceste promisiuni”, iar pe fundalul acestei realităţi cenuşii, pe care lozinca: „Trăiască marxism-leninismul, doctrina pururi vie, creatoare şi revoluţionară!” o transformă într-un decor butaforic, de „sat potiomkian”, se întâmplă neaşteptata iniţiere a adolescentului: „Ceea ce ar trebui explicat altora este că singura doctrină adevărată e cât se poate de simplă. Ţine în fond de… de faptul că ne iubim”. Culmea, o spune chiar fiica unui deţinut politic, ce-şi va face apariţia, preţ de câteva secunde, întrezărit printr-o deschizătură păzită de gardieni.
Cred că „eternul feminin” al lui Goethe trebuie să se simtă bine în Cartea scurtelor iubiri eterne, de Andrei Makine…
Michel HOUELLEBECQ, Harta şi teritoriul
După ce nu i-a ajuns un singur vot ca să ia Goncourt-ul în 2005, pentru Posibilitatea unei insule, considerată prea „îndrăzneaţă”, Michel Houellebecq dă în sfârşit lovitura cu ultimul său roman, Harta şi teritoriul, Polirom, 2011 – mult râvnitul trofeu îi revine cu brio, doar că… fără panaş. Nu că scrierea ar fi fost sub aşteptări – departe de aceasta! –, dar parcă lipseşte ceva din suflul vizionar al operei precedente…
Ritmul pedestru al naraţiunii urmăreşte traseul creator al lui Jed Martin, un artist care devine renumit, peste noapte, graţie fotografiilor de hărţi din ghidurile Michelin, pentru a ajunge numărul 1 mondial ca vânzări, zece ani mai târziu, printr-o serie de tablouri reprezentând diverse meserii. Fără să-şi fi propus explicit, Jed apare drept un apostol al modernităţii, salutat ca atare de mass-media, „iar harta Michelin, un obiect utilitar, prin excelenţă trecut cu vederea, a devenit (…) vehiculul principal de iniţiere în ceea ce ziarul Liberation avea să numească fără jenă magia specificului local”. În paralel, reflecţiile lui Jed, deloc optimiste, formează un fundal cât se poate de gris pentru a pregăti întâlnirea cu… scriitorul Michel Houellebecq, pe post de personaj, căruia Jed îi va face portretul. Nimic neobişnuit până-n acest punct – şi Michelangelo se înfăţişa, în câte un personaj secund! – , dacă partea a treia a romanului nu ar conţine o crimă atroce, şi anume… asasinarea lui Houellebecq de către un colecţionar paranoic, cum se va dovedi mai târziu, pentru a-i sustrage portretul în valoare de 12 mil. Euro, nu înainte de a-l tranşa pe autorul Particulelor elementare: „Capul victimei era intact, fusese tăiat cu precizie şi aşezat pe unul dintre fotoliile din faţa şemineului (…); faţă în faţă cu el, aşezat pe canapea, capul unui câine negru, de mari dimensiuni, tăiat şi el la fel de precis. Restul era un măcel, o sminteală, făşii, bucăţi de carne răspândite pe duşumea”. (Scena le întoarce maţele pe dos mai multor poliţişti cu experienţă…)
Probabil că Harta şi teritoriul trebuie să-i fie deosebit de dragă autorului, de vreme ce a hotărât să se îngroape – literalmente! – în paginile acesteia (vezi p. 302-309), nu înainte însă de a-i mărturisi lui Jed, ca de la personaj la personaj: „Niciodată nu hotărăşti tu însuţi scrierea unei cărţi; (…) o carte era ca o bucată mare de beton care ţi se impunea, iar posibilităţile de acţiune ale autorului se limitau de fapt la a fi acolo şi a aştepta (…) ca procesul să înceapă de la sine”. Exegi monumentum, cum ar veni – de son vivant!
Frederic BEIGBEDER, Un roman francez
Chiar aşa: „Loviţi în căpăţâna unui scriitor şi n-o să iasă nimic. Ia închideţi-l, să vedeţi cum îşi regăseşte memoria…”; ceea ce se şi întâmplă în cazul lui Frederic Beigbeder, reţinut în arestul poliţiei 48 de ore în care-şi rememorează întreaga viaţă, pentru a se ajunge, în cele din urmă, la… Un roman francez, Pandora M, 2010.
„Voi scrie o carte despre propriile mele origini”, zice la un moment dat autorul; privat de posibilitatea de a citi, incapabil să doarmă, împărţind celula cu alt amărăştean, celebrul personaj (este recunoscut ca atare atât de anchetatori, cât şi de deţinuţi) simte pe propria piele tot adevărul acestei afirmaţii cu valoare de modus vivendi: „De atunci, nu m-am putut opri să nu folosesc cititul ca mijloc de a face să dispară timpul şi scrisul ca mijloc de a-l opri”. Spre deosebire de Octave, protagonistul din 99 de franci, Frederic are-n spate o biografie plină, chit că nu-i scutită de rupturi – divorţul părinţilor; un alb bărbat în viaţa mamei pe post de tată vitreg; competiţia acerbă cu fratele său mai mare, pierdută din start; două căsătorii ratate; propria lui fiică ce creşte fără tată… Toate acestea îl umanizează pe starul mass-media, redându-ni-l vulnerabil cum foarte puţin bărbaţi cu alură de macho sunt dispuşi că se arate. (Este probabil şi motivul pentru care romanul a fost distins cu Premiul Renaudot, în 2009 – după ce că autorul fusese privit ani în şir drept copilul teribil al literelor franceze…)
Nu în ultimul rând, Un roman francez „este povestea unei ţări care a reuşit să piardă două războaie, lăsând să se creadă că le-a câştigat (…). Este povestea unei noi omeniri sau despre cum catolicii monarhişti au ajuns capitalişti mondialişti”. Helas! o poveste fără happy end…
David FOENKINOS, Potenţialul erotic al soţiei mele
Există titluri-gulere albe, titluri-cravate cu picăţele, titluri încheiate la toţi nasturii etc., etc.; atunci când David Foenkinos îşi intitulează cel de-al doilea roman Potenţialul erotic al soţiei mele, Humanitas, 2009, el nu doar că-şi „decoltează” generos cartea, ci şi o îmbracă în mini. Astfel echipată, e de înţeles nerăbdarea cetitorului – acel hypocrite lecteur dintotdeauna – de a o dezbrăca din priviri, mai cu seamă că însăşi colecţia o recomandă: Cartea de pe noptieră.
Remarcabilă sobrietatea cu care autorul abordează o temă „fierbinte” – abia la pag. 50 se pune de-o legătură: „La ieşirea din bibliotecă Hector şi Brigitte alcătuiau un cuplu. (…) Potenţial erotic, expresia este ademenitoare. Pătrundeam (…) în speranţa imediată a senzualităţii. Brigitte, niciodată şi nicăieri nominalizată, se afla acum în avanscenă. Ultima dată când Hector a văzut o femeie goală, s-a petrecut (…) în faţa unui ecran de televiziune”. Deja instalaţi împreună, într-una din zile el urmăreşte cum „Brigitte curăţă geamurile. (…) Hector n-a văzut niciodată ceva atât de erotic”. Astfel ex-colecţionarul învederat şi care se credea mântuit de „colecţionită” se pomeneşte că tocmai a început să colecţioneze „momentele când soţia mea spală geamurile”. Până şi „în clipa juisării, era (…) bântuit de imaginea lui Brigitte care spală geamurile”. Bref, „Brigitte spălând geamurile era un pic propria lui Moarte la Veneţia. Dar Hector nu ştia cine e Thomas Mann, aşa că putea să supravieţuiască. Incultura salvează multe vieţi”. Deja la pag. 88 „găsise soluţia să se simtă bine: să nu caute să se vindece!”, iar peste altele 40 înregistrează „capodopera colecţiei sale” de Brigitte curăţind geamurile. Între timp, cuplul trece printr-o furtună sentimentală, iar „acum, totul ţinea de trecut”: „Brigitte şi Hector alcătuiau o uniune stabilă”. Iar ca lucrurile să fie puse definitiv la punct, Brigitte îi face „trei copii dintr-un foc”.
Asta da, colecţie!!!
Mathias MALZIEU. Mecanica inimii
Mărturisesc cu mâna pe inimă că, după Spuma zilelor, de Boris Vian, nu am cetit un roman francez de dragoste mai haios & inventiv, dar şi sfâşietor de trist, ca Mecanica inimii, de Mathias Malzieu, Nemira, 2016.
„Povestea mea începe într-o colibă veche aşezată pe vârful celui mai înalt deal din Edinburgh, (…) în care se nasc, în mare taină, copiii nedoriţi” – Madeleine o ajută pe-o fată foarte tânără să aducă pe lume un băieţel în chiar cea mai rece zi a anului, iar acesta „are inima bocnă”. Lăsat în grija moaşei (maică-sa se face nevăzută fără să se fi uitat la el: „Nu vreau nici să-l văd, nici să ştiu nimic!”), aceasta-i „strecoară cesuleţul sub piele şi începe să lege firele angrenajului de arterele inimii” – şi atunci… „«Tic-tac», murmura ceasul. «Bum-bum», îi răspundea inima”. Oricât ar încerca să-l ţină pe lângă ea („Inima ta e o proteză (…) Mecanismul ceasului nu poate filtra emoţii tot atât de bine ca ţesuturile”), inevitabilul se întâmplă chiar la prima ieşire în oraş – Jack se îndrăgosteşte de-o „micuţă cântăreaţă”. Degeaba i-a prins Madeliene deasupra patului o tăbliţă pe care scrie: „…niciodată, nici în vecii vecilor, nu te îndrăgosti. Căci atunci (…) mecanica inimii tale se va strica”. Dar, vorba vine, unde s-a văzut babă frumoasă şi copil cuminte?
Deja în pragul adolescenţei, Jack părăseşte casa natală şi, după o călătorie prin Europa (pe skateboard!), ajunge în Andaluzia, unde va da de aleasa inimii sale, iar pasiunea izbucneşte cu şi mai mare intensitate: „Ne iubim ca două beţe de chibrituri. Nu vorbim, ci ne aprindem. Nu ne sărutăm, ci provocăm incendii”. Dar abia de-acum încolo inima lui Jack va fi pusă la grea încercare: „N-am crezut niciodată că o să fie atât de greu să ţin lângă mine fiinţa pe care o iubesc din toată inima” (de unde fraza: „Bătăile inimii fac mai mult zgomot decât hârleţul unui gropar” nu prevestea nimic bun).
Vorba lui Alexandru Vlad: „A iubi înseamnă să doreşti ce ai în timp ce ai”.
Stéphane MALLARME, Album de versuri
O clepsidră desăvârşită – această ediţie bilingvă, revăzută şi adăugită, a Album-ului de versuri mallarméan, în traducerea lui Şerban Foarţă, Art, 2010, scoasă la peste un secol de la ediţia princeps, din 1898. Cei o sută şi ceva de ani puşi între originalul francez şi replica lui românească dau măsura exactă a complexităţii unei atare întreprinderi – de bună seamă, un poet ca Stéphane Mallarmé se naşte o dată la un veac; la fel, şi un poet & traducător ca Şerban Foarţă. Totul e să se întâlnească! Deloc gratuită, admiraţia lui E. M. Cioran: „Şerban Foarţă s’est attaqué a l’impossible et a réussi grâce a son talent et aux vertus poétiques de la langue roumaine. Notre peuple a tout raté, sauf graiul…”
Iată cum sună, transplantat în sol românesc, celebrul Evantai: „Reci roze lacome de viaţă/ Vor întrerupe la un loc/ Printr-un caliciu univoc/ Suflarea ta acum de gheaţă// Ci dacă mâna mea desfaţă/ Buchetul din frumosu-i toc/ Frigiditatea lor la foc/ De râs în floare se dezgheaţă// Azurul în bucăţi să-l tai/ E pentru ce alb evantai/ Eşti mai de preţ decât îngustul// Flacon ce nu va nimeri/ Să-nchidă nestricându-i gustul/ Fragranţa galeşei Méry.”
Dincolo de performanţa tehnică, absolut uluitoare, a transpunerii poemelor, e de remarcat micul studiu introductiv al lui Foarţă, din care reţin: „Nu circularitatea, însă, e paradigma poeziei lui Mallarmé: nu Ouroboros (fie şi dacă e, acesta, figura însăşi a lui zero, ca unitate primordială), ci, pe cât cred, alt şarpe (matematic), anume banda mobiusiană, inelul răsucit, adică, de 360 (care, dispus orizontal, simbolizează infinitul)”. Magistrală apreciere!
În sfârşit, poetul Holorime-lor nu se dezminte nici în franceză, atunci când îi închină maestrului său un strălucit omagiu, pus în capul Album -ului: „Bien que trop seul et mal armé/ A vous conduire en autre langue/ Parmi l’inavouable tangue/ Et tel oiseau qui (ma larme est// Le témoignage) m’alarmait/ Non moins que le bateau qui tangue/ A me laisser le coeur exsangue/ Entre vos basses, Mallarmé…”
* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.
