Emilian Galaicu-Păun

Em. Galaicu-Păun: Se ştie – iar istoria literaturii a transformat întâmplarea într-un soi de mit – că, la capătul unei întâlniri providenţiale cu idolul său, poetul Stephane Mallarmé, tânărul Paul Valéry a avut un fel de „şoc existenţial”, care avea să-i schimbe destinul: n-a mai publicat poezia vreme de aproape două decenii, iar atunci când a făcut-o, în 1917, dând la tipar la Jeune Parque (într-un „fabulos” tiraj de... 40 de exemplare), devenea el însuşi un maestru. Aţi trăi şi Dvs o astfel de întâmplare? Cine a fost „Mallarmé”-ul Dvs.? Vă rog s-o istorisiţi.

Ruxandra Cesereanu: „Am avut maeștri morți și maeștri vii, e de la sine înțeles, foarte diferiți ca stil, ideatică și emoție. Angela Marinescu a fost maestrul viu. Ca spadasin performant în poezia confesională, Angela Marinescu nu poartă masca de protecţie. A lua taurul de coarne în ce priveşte poezia, moartea, dragostea este esenţial pentru ea. De aici, poezia ei tragică sau mai exact dramatică, dar al cărei dramatism nu este nici tendenţios, nici oţios şi plicticos, ci profund şi consistent, pentru că înăuntrul lui există o duritate autentică şi o fibrilaţie continuă. Ceea ce menţine proaspăt tonusul poeziei „negre" a Angelei Marinescu este extremismul, libertinismul liric, niciodată inhibat, prizabil tocmai pentru lipsa de tabu-uri şi prejudecăţi, pentru naturaleţea cu care înfruntă viaţa într-un mod viril, dar care nu primejduieşte neapărat feminitatea atât de specială a acestei poete. Imagismul ei este sumbru, virulent, activ și transcris pe viu (ca o formă de jupuire lingvistică). La senectute ea a descoperit o filosofie reducționistă a depresiei și o algebră a nevrozei, vorbind nu despre poezie, ci despre nonpoezie și post-poezie. Provocarea ei a ajuns la o formă de paremiologie intenționat seacă, de verdict nihilist. Acestea au fost lecțiile sale poetice pentru mine (în special între anii 1988-1993), dar de prin 1995 m-am desprins de modelul ei, așa cum se cuvine să facă orice ucenic real. De la Angela (cu care sunt și prietenă) am învățat cum să fiu vie, netrucată în poezie.

Maestrul mort (dar viu, firește, poetic și psihic) a fost Leonid Dimov. Dimov a fost considerat multă vreme, în critica românească, un poet excentric, de nișă, un manierist, circumscris, fie stilului arghezian de a șlefui și narativiza poezia, fie stilului barbian de a ermetiza poezia (sau ambelor stiluri, laolaltă). Critica din timpul regimului comunist din România (până în 1989) a perceput dimovianismul ca pe o explozie lexicală, dublată de un carnavalesc și o fantezie remarcabile. În ciuda laudelor aduse poetului, catalogat exotic și atipic în contextul românesc comunist, Dimov nu a fost plasat în linia întâi a liricii românești contemporane. El a fost recuperat, după prăbușirea regimului comunist, și plasat, ca poet de adâncime, alături de un alt introvertit exotic în poezia românească, Mircea Ivănescu, eclipsând astfel dominația recunoscută (în perioada comunistă) a poeziei lui Nichita Stănescu.

Există o dimensiune voit abracadabrantă în poezia lui Leonid Dimov, care încâlcește cititorul și îl năucește tocmai întrucât, dincolo de fantezia bulimică și constructul extravagant, are, în background sau underground, o intenție anume: poemele lui Dimov sunt (cele ample și narative, care au chiar o tentă cinematografică) un soi de misterii și de inițieri în para-lume, comise în mod lucid, printr-un neogotic cel puțin relativ asumat care se folosește, ca platformă lingvistică, de un baroc postmodern. E o questa la mijloc, Dimov fiind un ludic anxios, un „artifex imaginatoriu”, dar cvasi-nevrotic; carnavalescul lui nu este niciodată gratuit, ci are la bază angoase și neliniști profunde legate mai cu seamă de moarte, dragoste, cunoaștere, creație. Mai ales acest Dimov mi-a fost magistru. Există doi Leonid Dimov: unul este un baroc postmodern, un ludic inepuizabil și un inventator de limbă poetică la lumina zilei, iar celălalt este un coșmaresc (nu neapărat nocturn) cu angoase și neliniști, care ajung în adâncime și tulbură. Am învățat enorm mai ales de la acest al doilea Dimov în ceea ce privește construcția unui poem și stratificarea viziunii.

Dintre autorii străini, magiștri mei în poezie au fost Arthur Rimbaud, T. S. Eliot (pentru poemul The Waste Land, în principal) și Allen Ginsberg (pentru Howl și Kaddish) Nu e cazul să fac aici laudatio pentru cei trei, ei sunt magiștri pentru destui alți poeți, din varii generații, direcții etc”.

Em. G.-P.: Acum, că sunteţi unul dintre cei mai apreciaţi scriitori români contemporani, rogu-Vă să-mi spune-i dacă aţi avut şansa să Vă caute un tânăr autor pentru a „face ucenicie” la Dvs., iar dacă (încă) nu – totul e înainte! –, pe cine dintre autori aţi fi vrut să-l vedeţi pe post de „tânărul Paul Valéry”?

Ruxandra Cesereanu: „Definiţia cea mai adecvată despre mine (ca poetă și entitate psihică creatoare) a dat-o acum foarte mulți ani (prin 1993) un critic clujean care a spus şi a scris că sunt un bisturiu visându-şi floarea. Chiar asta sunt, dar cred că între timp (de prin 2000) mi-am găsit floarea mea şi floarea din mine, ca să nu rămână tăiosul bisturiu de unul singur. Nu știu însă dacă un bisturiu visându-și floarea poate să aibă ucenici. Cu siguranță au fost încercări de ucenicie și poate am ucenici reali, dar ei nu sunt fățiși, ci ascunși, dacă sunt și dacă ei cred că sunt așa ceva (dincolo de ceea ce cred eu)”.

* * * * * * * * *

Ruxandra Cesereanu s-a născut în Cluj, la 17 august 1963. Actualmente este profesor la catedra de Literatură Comparată a Facultăţii de Litere din Cluj. Face parte din stafful Phantasma, Centrul de Cercetare a Imaginarului, în cadrul căruia a susținut ateliere de scriere creatoare în poezie, proză și scenariu de film (2002-2018).

A publicat opt cărți de poezie, cele mai cunoscute fiind: Oceanul Schizoidian (1998, 2006) ; Veneţia cu vene violete. Scrisorile unei curtezane (2002, 2015) ; Kore-Persefona (2004); Coma (2008); California (pe Someș), (2014), Scrisoare către un prieten și înapoi către țară (2018). A publicat două cărți experimentale de poezie, scrise la patru mâini, alături de Andrei Codrescu (Submarinul iertat, 2007) și Marius Conkan (Ținutul Celălalt, 2011). Are 4 cărți de poezie traduse în Statele Unite ale Americii (Schizoid Ocean – 1997, traducere de Adam J. Sorkin și Claudia Litvinchievici; Lunacies – 2004, traducere de Adam J. Sorkin; Crusader-Woman – 2008, traducere de Adam J. Sorkin; și Forgiven Submarine – 2009, traducere de Andrei Codrescu, co-autor al cărții) și două cărți de poezie traduse în limba italiană (Coma – 2011, Venezia dalla vene viola. Lettere da una cortigiana, 2015, – traducerile au fost făcute de Giovanni Magliocco). Ca prozatoare a publicat şapte cărți, cele mai cunoscute fiind Nebulon (Editura Polirom, 2005); Naşterea dorinţelor lichide (Editura Cartea Românească, 2007); Angelus (Editura Humanitas, 2010) și Un singur cer deasupra lor (Editura Polirom, 2013, 2015). Romanul Angelus a fost publicat și în limba engleză, în 2015, în traducerea lui Alistair Ian Blyth, și în limba bulgară, în 2017, în traducerea lui Hristo Boev. Ruxandra Cesereanu a publicat, de asemenea, opt cărți de eseu.

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.

Nu tot omul ajunge să „încorporeze” două infinituri – deocamdată în chip de cifra 8 – într-o viaţă, mai cu seamă când viaţa e de creator „supt vremi” (cumplite, se-nţelege), adică una chinuită. Pe 25 iulie, maestrul Vladimir Beşleagă tocmai a împlinit 88 de – judecând după forma în care se află, îmi vine să scriu: „primăveri” – ani, iar prezenţa Domniei Sale în spaţiul public – c-o fi lansări de carte, c-o fi dezbateri TV, c-o fi în publicaţiile periodice, nu neapărat literare – e una constantă, nu de puţine ori chiar reconfortantă.

Vladimir Beşleagă este un tragic maratonist al literelor noastre care tot aleargă de câteva decenii bune, mai exact – de peste o jumătate de secol, dar nu spre a vesti Victoria în cetate, ci pentru a da alarma! De la Zbor frânt (1966) la Cumplite vremi (2017), fără a uita de Viaţa şi moartea nefericitului Filimon (1988; una dintre puţinele opere de sertar ale literaturii române din Basarabia!), Domnia Sa nu şi-a scos niciodată zalele de luptător, şi nici nu s-a încununat, ca atâţia alţii, cu laurii crescuţi în serele politichiei naţionale. Dacă nu aş şti că orice comparaţie şchioapătă, l-aş numi „un Socrate la scară locală”; frică însă mi-i că se vor găsi deîndată unii să-i întindă cupa cu otravă. Tocmai d’aia şi nu-l compar cu nimeni – Vladimir Beşleagă este el însuşi o unitate de măsură.

Cu atât mai dificil să-l „fixez” într-o formulă, de unde însuşi autorul le-a cam încercat pe toate – roman de introspecţie, roman de dragoste, roman istoric etc., etc. –, urmând îndeaproape exemplul mentorului său spiritual, Liviu Rebreanu. (Faptul că aşa şi nu şi-a dat doctoratul, cu o teză consacrată lui Rebreanu, fiind alungat de la Academie, pare să-l fi marcat pe autorul nostru – în sensul în care a devenit un „rebrenian” în ale scrisului, în ciuda a tot şi a toate.) Criticul Ion Simuţ îl prinde exact, şi ca om, şi ca scriitor: „Vladimir Beşleagă are o biografie de scriitor incomod, având vagi similitudini cu aceea a maramureşanului Augustin Buzura... Cei doi colegi de generaţie şaizecistă, din două extreme ale spaţiului românesc, au în comun admiraţia pentru Liviu Rebreanu, simţul moral acut, fibra de opozanţi şi subversivi, spiritul analitic al prozei, conştiinţa dramatică a confruntării cu sistemul comunist (cenzura i-a obstrucţionat semnificativ), prezentă atât în atitudinea lor ca scriitori, cât şi în comportamentul personajelor”.

Nu-i de mirare, aşadar, că Vladimir Beşleagă îl va alege pe un alt cărturar incomod, şi care-a plătit cu capul – nimeni altul decât cronicarul Miron Costin –, pe post de protagonist al frescei istorice Cumplite vremi, Cartier, 2017 – roman care, în opinia lui Octavian Soviany „se impune drept una din cele mai laborioase încercări de frescă istorică din literatura română postbelică, în a cărei plămadă, alături de elementele tradiţionale ale naraţiunii istorice, autorul încearcă să topească achiziţiile mai recente ale romanului, cum ar fi, bunăoară, tehnica monologului interior sau a fluxului de conştiinţă” –, şi asta în momentul în care lui însuşi i s-a blocat o carte preţ de aproape două decenii. Strălucită revanşă auctorială, chiar dacă de la scrierea romanului („Ianuarie 1981 – februarie 1983. Revăzut în 2016”), au trecut alte câteva decenii.

Voi încheia aceste rânduri – nu înainte însă de a-i ura la mulţi ani şi noi împliniri! – cu cuvintele sărbătoritului, dintr-un interviu de-acum trei ani din „Observatorul de Nord” acordat lui Vadim Şterbate, spre luare aminte:

„Noi trăim într-un secol al accelerării şi al rapidităţii, iar faţă de alte epoci sigur că s-au răsturnat multe lucruri. Eu îmi amintesc că în anii trecuţi, prin anii ’94-96 regretatul Vasile Leviţchi, îmi adresează o întrebare: iată, în perioada restructurării şi a renaşterii naţionale, scriitorii şi oamenii de cultură mergeau în primele rânduri, dar acum ce tendinţe se profilează? Eu îi spun că fiecare epocă are criteriile ei, iar acum iese în faţă aşa-zisul om de afaceri, care ştie să învârtească, să sucească, să vândă, să cumpere şi să câştige, intelectualii sunt marginalizaţi. Acum îmi dau seama că nu am greşit prea mult pentru că începe să predomine cel care are proprietate, mijloace şi finanţe. Lucrul acesta s-a produs iar oamenii de cultură, şi cultura în ansamblu, a rămas pe planul doi. De aici se poate deduce că criteriul valorilor s-a răsturnat. În societăţile normale, unde evoluţia istorică şi socială s-a produs lent, cultura a fost totuşi apanajul unor cercuri restrânse. În aşa-zisul socialism cultura se zicea că era a maselor, dar era o cultură elementară şi dirijată. O cultură propagandistică ideologizată. Cultura autentică este absolut liberă şi independentă faţă de toate celelalte componente sociale. În timpurile noastre este de mirare că în societatea basarabeană noi continuăm să avem o cultură foarte serioasă în toate domeniile. Avem cadre, potenţial intelectual, cultural şi artistic, dar ele nu cuprind zone mari. Chiar dacă în faţă au ieşit oamenii cu bani mulţi, nu înseamnă că criteriul valorilor s-a anihilat. Aceasta nu se poate întâmpla, se restrânge, dar nu dispare. (…)

Unirea cu România a fost şi este salvarea noastră până astăzi. Basarabia poate alege doar două căi: gubernie rusească ori provincie românească. Ca stat ea poate să existe, dar ea va fi un stat aproximativ şi slab.”

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.