Emilian Galaicu-Păun

Em. Galaicu-Păun: Se ştie – iar istoria literaturii a transformat întâmplarea într-un soi de mit – că, la capătul unei întâlniri providenţiale cu idolul său, poetul Stephane Mallarmé, tânărul Paul Valéry a avut un fel de „şoc existenţial”, care avea să-i schimbe destinul: n-a mai publicat poezie vreme de aproape două decenii, iar atunci când a făcut-o, în 1917, dând la tipar la Jeune Parque (într-un „fabulos” tiraj de... 40 de exemplare), devenea el însuşi un maestru. Aţi trăi şi Dvs o astfel de întâmplare? Cine a fost „Mallarmé”-ul Dvs.? Vă rog s-o istorisiţi.

Florin Iaru: Of, of, măi, măi… Dacă aș fi avut și eu un maestru, poate că vorbeam azi cu alte cuvinte, din alte încăperi. Nu. Eu n-am avut așa ceva, adică un singur maestru tutelar. M-ai pus pe gânduri, așa că am să încerc să-ți dau un surogat de răspuns.

Am avut doi maeștri – informali.

Primul a fost o carte din 1972, Panorama poeziei universale contemporane, alcătuită de A. E. Baconsky. Aia a fost întâlnirea mea cu lirica modernă, aproape contemporană, exact la vârsta potrivită. Brusc, în capul meu s-a făcut întuneric. Toate ideile școlărești despre poezie s-au dus dracului. Dacă nu mă înșel, primul nume din antologie era al lui Conrad Aiken. Iar versul de început suna cam așa: Notează în jurnalul naturii că inima bătu de două, trei ori fără sens. Pfui! Ce e asta?, mi-am zis. Despre ce e vorba în propoziție (frază, e drept)? Apoi, să te ții. e. e. cummings m-a vrăjit. Gottfried Benn m-a băgat în ceață. Și așa mai departe. Citeam și nu-mi reveneam. Eram acolo. Iar lumea, de a doua zi, a fost alta. Ei bine, întunericul ăsta a durat cam vreo trei ani. Maeștrii m-au lămurit că scriam ca o ciubotă.

Al doilea a fost tot un personaj colectiv, în jurul anilor ’76-’77. E vorba de colegii mei poeți, de la filologie, filosofie, sociologie și artă: Traian T. Coșovei, Alexandru Mușina, Nino Stratan, Mircea Cărtărescu, Matei Vișniec, Mariana Marin, Magda Cârneci, Călin Vlasie, Viorel Padina, Romulus Bucur, Bogdan Ghiu… Ei erau maeștri schimbători. Fiecare, pe rând, ridica ștacheta și preda ștafeta, săptămânal. Invidia m-a făcut să scriu bine. Mai bine. Era o întrecere pe ramură, cum să-i dai pe spate pe ceilalți, cum să le smulgi strigăte de admirație, cum să-i faci să te laude pe bune. Ei m-au învățat să caut și să fiu liber. Restul e can-can.

Em. G.-P.: Acum, că sunteţi unul dintre cei mai apreciaţi scriitori români contemporani, rogu-Vă să-mi spune-i dacă aţi avut şansa să Vă caute un tânăr autor pentru a „face ucenicie” la Dvs., iar dacă (încă) nu – totul e înainte! –, pe cine dintre autori aţi fi vrut să-l vedeţi pe post de „tânărul Paul Valéry”?

F. I.: Na, că mi-ai pus o întrebare și mai grea. Eu fac, de vreo zece ani, un soi de școală de literatură, dar pe proză. Îți mărturisesc franc că nu cred în școala de poezie. De ce? Răspunsul e oleacă mai complicat. La proză nu faci altceva decât să pui în mâinile aspirantului uneltele necesare, sapa și târnăcopul: tehnici și strategii. Restul îl fac imaginația, obsesia și voința insului. La poezie, oricât ai preda tehnici de scriere, de observare, de improvizație și de libertate a cuvântului, nu faci altceva decât să oferi partea moartă, clasată, trecută și neinteresantă (poate numai din punct de vedere academic) a poeticității. Ceea ce așteaptă lumea de la un poet e revelația, noutatea, invenția, nonconformismul, surpriza. Astea nu pot fi predate. Poate fi poetul respectiv doldora de idei și de tehnici. Ceea ce asculți și citești a fost deja scris, fișat, verificat. Nu mai e poezie. De aia se publică anual, în România, cam 1000 de cărți cu (și nu de) versuri. Lumea vrea, visează, încearcă, se zbate. Dar nu poate. Așadar, nu numai că nu m-a căutat nimeni să facă ucenicie lirică, dar nici eu nu așfi acceptat.

* * * * * * * * *

Pseudonimul lui Florin Râpă, scriitor

Născut pe 24 mai 1954.

Facultatea de Filologie – București, 1978

2011 – prezent, jurnalist, tehnoredactor, Cațavencii

2010 – Moderator TV, Cubul lui Iaru,Realitatea TV

1999-2000; 2004-2008; 2014 – moderator, TVR, emisiunile: Artmania, Ia te uită ce-ai uitat, Cultura în bucate, Mari români, Tema de vineri, Mistere și conspirații;

1995 – 1997, vicepreședinte al Uniunii Scriitorilor din România;

1993 – 2011, jurnalist, consilier tehnic, Academia Cațavencu.

1992 – 1993, PR, Romanian Computer Systems;

1991 – 1992, jurnalist, Cotidianul;

1990 – 1995, redactor, editura "Cartea românească";

1989 (decembrie, 21): participă la revolta din București. La ora trei dimineața, Radio Europa Liberă îi anunțămoartea probabilă;

1983 – 1989 (decembrie, 21), gestionar, editura „Cartea românească”;

1982 – 1991, fotograf (artă, nunți, botezuri, reportaj, plăcere)

1978 – 1981, profesor, Galați, Bulbucata;

Cărți publicate:

1981, Cîntece de trecut strada (Premiul de debut al Uniunii Scriitorilor din România), editura „Albatros”

1982, Aer cu diamante, editura „Litera”, volum colectiv

1984, La cea mai înaltă ficțiune, editura „Cartea românească”

1990, Înnebunesc și-mi pare rău,editura „Cartea românească”

2000, Tescani, 40238, editura „Image”, volum colectiv

2002, Poeme alese, editura „Aula”

2007, Povești erotice românești, editura „Trei”, volum colectiv

2009, Prima mea beție, editura „Art”, volum colectiv

2011, Fraier de București, editura Polirom, 2015, ediția a doua

2012, Moș Crăciun & Co, editura Art, volum colectiv, record mondial (Guiness book) pentru cel mai rapid roman din lume

2013, Prima dată, editura „Art”, volum colectiv

2013, Povestiri cu final schimbat, editura „Art”, 2015, ediția a doua

2017, Sînii verzi, editura Polirom

2019, Jos realitatea!, editura Paralela 45

Colaborări: România literară, România liberă, 22, Cotidianul, Academia Cațavencu, Pro Sport (editorialist), Adevărul (editorialist), 24 FUN, Cațavencii ș.a.

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.

Scriitorul Ghenadie Nicu (13 februarie 1963, Bălţi – 19 august 2019), poet rafinat de factură intelectuală – volume: Calmant pentru Alter Ego, 1992 şi Deşertul consoanelor, 2003 –, jurnalist având un stil & vocabular inconfundabil, corespondent la „Ziarul de Iaşi”, şi autor al unui monumental jurnal inedit, din care a publicat doar mici fragmente, a fost răpus de o boală nemiloasă, după o luptă pe viaţă şi pe moarte care a durat vreo zece ani. Din bărbatul viguros pe care-l cunosc încă din facultate, de prin toamna lui 1981, nu mai rămăsese în ultimii ani decât o umbră de om, atât că-i scânteiau în continuare ochii ori de câte ori discutam despre literatură, noutăţi editoriale, nume noi etc., etc. Ultima oară, ne-am întâlnit chiar la intrarea în Librăria din Centru, într-una din zilele de mai, când tocmai aveau loc Zilele literaturii române la Chişinău – în mai puţin de o oră, urma să moderez (dacă-mi aduc bine aminte) „Seara de eseu”, Ghenadie însă nu putea rămâne, urmând să se întoarcă în spital (culmea ghinionului! după ce că avea leucemie, mai făcuse şi o pneumonie). N-am să uit niciodată cum, strângând la subsuoară un pachet de cărţi, m-a rugat să-l caut „când se face mai bine”, ca să-i împrumut „ceva de citit”. Iureşul vieţii – imediat după Zilele literaturii… a urmat târgul de cartea „Bookfest”, apoi nişte lansări de carte, un festival de literatura la Sibiu ş.a. – m-a purtat pe alte drumuri, aşa că nu ne-am mai văzut. De pierdut din vedere însă nu l-am pierdut niciodată – din când în când, îi citeam tabletele în „Ziarul de Iaşi”, iar asta îmi era de-ajuns ca să ştiu că Ghenadie „se ţine tare”, cum stă mărturie şi acest ultim text publicat cu doar patru zile înainte să închidă ochii, pe 15 august, text care capătă astfel valoare testamentară:

* * * * * * * *

Cum faci din poetic o armă ontologică. Experienţa basarabenilor

+

Cum ar fi arătat Iliada şi Odiseea, dacă Homer ar fi avut laptop şi ochi limpezi?

Sau, la alt pol: ce turnură ar fi luat poezia lui Emilian Bucov, industriosul nostru întru proslăvirea partidului, dacă schimbarea de regim politic n-ar fi avut loc în Basarabia, odată cu sfârşitul celui de-al doilea război mondial? Cum ar fi evoluat romancierul Vasile Vasilache dacă n-ar fi fost marginalizat pentru modul caustic (chit că esopic, pentru că diatriba l-ar fi costat ani grei de privaţiune!) de a spune adevărul despre perioada postbelică? Ar mai fi consimţit, în împrejurări de liber arbitru!, să publice de conjunctură (fiindcă nu alta e valoarea Unchiului din Paris) un autor atât de inteligent şi cultivat ca Aureliu Busuioc? Istoria a tras mereu de sfori în zona asta şi adesea a suflat cu gheaţă în ceafa artistului. Mediu social, cadru geografic, condiţii de instruire, tare educaţionale, morală şi fiziologie, cutume şi politică - totul atacă subtil, câteodată pervers, Opera, atentează la puritatea ei originară.

În anii ’70 ai secolului trecut au apărut, în RSSM-ul de altă dată, primele cărţi ale unor poeţi şi prozatori precum Nicolae Dabija, Leonida Lari, Arcadie Suceveanu, Vasile Romanciuc, Leo Butnaru, Ion Hadârcă, Vasile Tărâţeanu, Ilie Zegrea, Marcela Benea, Ludmila Sobieţchi, Constantin Dragomir, Leonard Tuchilatu, Viorel Mihail, Constantin Munteanu, Ion Bogatu ş.a. Anumite „invariante“ - la nivelul stilului şi al atitudinii - au determinat critica să vorbească despre apariţia unei generaţii de creaţie. O generaţie, spunem acum când componenţii săi şi-au dat deja măsura valorii, pătrunzând în manuale şi academii, cu un aport remarcabil la dezvoltarea literaturii române de la noi. Azi poate părea o banalitate, dar în anii de imixtiune continuă a partidului în domeniile artisticului, o derogare cât de mică de la dogmele în vigoare trebuie tratată ca probă de temeritate. Şaptezeciştii basarabeni au săvârşit ceea ce se poate numi, cu un termen doar în parte metaforic, o mică dar extrem de semnificativă insurgenţă.

Nu se putea imagina, pe atunci, o contestare la scenă deschisă a metodelor realismului socialist şi în genere a regimului, o situare polemică în raport cu preceptele oficiale. Nici samizdat-ul nu s-a practicat în Basarabia acelor ani. Dar ceea ce au izbutit aceşti scriptori solari are, repet, valoarea unei insurgenţe. Ei au descoperit un mod fericit de a se sustrage tiraniei realului, de a deroga de la comandamentele partidului; în ultimă analiză, de a-şi adjudeca nestingheriţi, fără a pactiza, ca antecesorii lor, cu diavolul, naturaleţea discursului poetic, starea de graţie. Andrei Ţurcanu, criticul generaţiei, spune despre congenerii săi: „Curajul adevărului şi candoarea credinţei nu se puteau exprima decât prin prefigurări, prin iluminări profetice, singulare, prin forme şi imagini excesive, care să bată alarma, certificând - neapărat! - o realitate colectivă şi un imperativ colectiv“. Cu alte cuvinte, şaptezeciştii basarabeni au folosit esteticul într-un insidios sens etic. Supralicitând visul, exaltând tărâmurile imaginarului, axându-se pe eul creator, generaţia sfida implicit rigorile dogmei. Nu a contestat-o direct (nici nu ar fi fost posibil), dar se poate spune că a umilit-o prin neglijare.

Este foarte interesant să aflăm cum s-a produs acest fenomen, ce a determinat, în momentul X al istoriei, într-o provincie urgisită a fostului imperiu sovietic, un grup anume de oameni să se solidarizeze - bine, nu programatic, dar intuitiv oricum - întru contestarea implicită a principiilor curente, altminteri obligatorii pentru scriitori? Scotocind migălos prin cuferele biografiei şi ale istorie (accidente pubertare, întâmplări miraculoase în copilărie, figurile părinţilor, învăţătorul de litere, primele cărţi citite, chipul bibliotecarei din sat, şcoala, serpentinele academice, lecturile constitutive etc.), am descoperi, în cele din urmă, tărâmul unde au gestat textele generaţiei, culisele unui remarcabil demers literar, care a readus normalitatea în câmpul literaturii şi a pregătit terenul pentru sincronizarea cu marea literatură română.

Totul telescopat, evident, cu analiza punctuală a textelor, catagrafiind minuţios imaginarul şi liniamentele poeticii pe care generaţia şi-a elaborat-o decantând cu atenţie figurile de profunzime; o cronică, altfel spus, a facerii, de unde şi acest mot-valise îngăduitor şi cu escapadele sociologice: mitopo(i)etica…

Ghenadie NICU

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.