Tonul: „Ecrire nous change. Nous n’écrivons pas selon ce que nous sommes, nous sommes selon ce que nous écrivons.”
(Maurice BLANCHOT. L'Espace littéraire)
Bine-a zis cine-a zis, laureatul Premiului Nobel 1981, Elias Canetti: „Adevăraţii scriitori îşi întâlnesc personajele abia după ce le-au creat”, ceea ce înseamnă că personajele au avut şansa să-şi întâlnească – fiecare – scriitorul lui, astfel adeverindu-l ca atare; la rândul lor, cititorii de bună credinţă se vor recunoaşte în anumite scrieri, şi chiar – tipologic – în cutare sau cutare personaj, fără a-i cere socoteală autorului pentru ceea ce nu doar că nu a făcut, dar nici n-a intenţionat, ba chiar a avertizat: „Orice asemănare cu o persoană reală este rodul imaginaţiei acelei persoane”. Cum să-ţi vaccinezi scrierea împotriva unor interpretări eronate? Cum să-ţi fereşti creaţia de o lectură făcută cu rea-credinţă?! Cum să-şi imunizeze opera la tot felul de atacuri?!
Oricâte măsuri de precauţie şi-ar lua, odată publicată cartea scriitorul se expune – şi cu cât scrierea e mai autentică, nemiloasă cu sine & cu cititorul (le plâng de milă operelor care cerşesc îngăduinţa publicului!), cu atât riscă să-şi atragă fulgerele unor mânii dirijate – sigur că da! – de „bunele intenţii”, dacă nu de-a dreptul justiţiare. Delictul de opinie încă se plăteşte scump, de la tragerea în judecată la excomunicarea din sânul bisericii, de la asasinarea morală la condamnarea la moarte, de la trecerea pe listele mereu reînnoitului Index librorum prohibitorum la arderea pe rug. Lista titlurilor trecute la index & a autorilor anatemizaţi e impresionantă; şi ce dacă pe ea se regăsesc numeroase capodopere & nume care ar face cinste oricărei literaturi?! Dacă nu cumva o literatură e cu atât mai vie, cu cât conţine mai multe asemenea cărţi prohibite. La fel cum, înainte să ajungă în „Biblioteca şcolarului” & ediţiile de buzunar, unele titluri au fost retrase din librării & date la cuţit. Aşa că – vorba poetului – „bărbieriţi-vă cu ghilotina!”, dragi autori, dacă doriţi să rămâneţi în posteritate…
De son vivant orice autor trebuie să facă, la un moment dat, o alegere de principiu: fie să tragă cu obrazul pentru o scriere falsă, „de angajament ideologic”, într-un cuvânt contrafăcută; fie să tragă foloasele & ponoasele pentru o operă autentică ce se naşte dintr-o „îndatorire morală lăuntrică, venind din motive foarte personale” (Herta Muller), în care s-a investit trup şi suflet (de la aceeaşi Herta Muller citire: „Scriind, trebuie să mă păstrez acolo unde lăuntric am fost mai tare rănită – altfel, la ce bun scrisul?”). Aşa că – vorba vine – trageţi în scriitor, mai ales atunci când acesta scrie cum poate mai bine! Mai trebuie spus că, în funcţie de opţiune, miza cărţii este fie una externă (onoruri, bani, orgoliu personal etc.), fie una existenţială. De-o parte grafomanii & veleitarii de toată mâna, de-alta creatorii care răspund înainte de toate unei chemări lăuntrice.
Oricâte cărţi ar da autorul, există (cel puţin) una ce-l face cu adevărat – uneori, malgré soi! – în ochii publicului, dar şi în proprii ochi. De regulă, este scrierea în care-şi dă măsura nu doar a aşa-zisului savoir-faire profesional, ci-şi pune la bătaie şi (mai cu seamă) propria viaţă, cu petele ei de lumină şi zonele tenebroase. Fatalmente, această viaţă interacţionează – se poate altfel?! – cu alte vieţi, în primul rând cu ale apropiaţilor, şi atunci reacţia unor membri ai familiei nu se lasă aşteptată: chirurgul Robert Proust, fratele mai mare al lui Marcel Proust, îi cere lui Gaston Gallimard să înceteze imediat publicarea romanului În căutarea timpului pierdut, pe motiv că i-ar dezonora familia; mai îngăduitor, revoluţionarul Lev Ilici Mecinikov îi reproşează autorului povestirii Moartea lui Ivan Ilici că registrul psihologic al fratelui său „era mai bogat decât acel cu care Tolstoi şi-a înzestrat eroul său”. Trebuie să ţină cont scriitorul de sensibilităţile alor săi atunci când îşi scrie opera? De ce nu – să le ceară chiar permisiunea, înainte de a se aşterne pe scris?! În plus, „Nu eşti câtuşi de puţin liber să scrii cutare sau cutare lucru. Nu-ţi alegi subiectul. Secretul capodoperelor în asta constă, în concordanţa dintre subiect şi temperamentul autorului. Căci nu-ţi alegi subiectele, ele ţi se impun” (de la Gustave Flaubert citire; în practică, lucrurile sunt ceva mai încurcate – se ştie bunăoară că F.M. Dostoievski ar fi vrut să scrie Anna Karenina, iar L.N. Tolstoi, Fraţii Karamazov!). Or, procesul de creaţie este atât de complex, încât se poate întâmpla ca inspiraţia să te poarte în cu totul altă parte decât ţi-ai propus să ajungi (şi Cristofor Columb s-a pornit să afle un nou drum spre Indii, şi a descoperit America!), chit că te-ai ghidat după busolă şi compas. Că tot am pornit să rostesc cuvântul – compasiunea este cea care face diferenţa dintre o scriere revanşardă şi una autentică, oricât de dureroasă & greu de suportat ar fi.
Odată declanşat mecanismul textual, nu prea există cale de întoarcere, în acţiune intrând forţe adeseori nebănuite – este ca şi cum trăgând de-un fir de păr rămas pe fundul căzii din baie, ai scoate din gaura de scurgere, de scalp (sau de coadă, deşi imaginaţia mă duce mai curând la o gravură a lui Munch, Îndrăgostiţii printre valuri, unde pletele iubitei se confundă cu talazurile mării), o femeie înecată, căreia făcându-i respiraţie gură la gură să-i redai suflarea!
În mare, există două categorii, inegale numeric, de scrieri: cărţi care puteau foarte bine să nici nu fie scrise (majoritatea) şi cărţi care nu puteau să nu fie scrise (o minoritate compactă, cum ar fi – nucleul dur al oricărei literaturi). Aproape orice autor bun are şi cărţi care puteau să nu fie scrise; nu orice autor important însă dă neapărat şi o carte care nu putea să nu fie scrisă… Există totuşi cazuri singulare, când un autor reuşeşte din prima să dea o astfel de carte, cartea vieţii sale cum ar veni (mă gândesc la Alain-Fournier, cu al său Grand Meaulnes, dar şi la Harper Lee, cu romanul Să nu ucizi o pasăre cântătoare), după care urmează tăcerea (adevărat, în primul caz, odată cu moartea – în tranşeele Primului Război Mondial). Cum este să trăieşti apoi, timp de ani sau decenii, la umbra – de fapt, în raza! – unei singure cărţi?! E ca şi cum ai da naştere unei fiinţe extraordinare cu preţul vieţii creatoare propriu-zise, într-o lume care privilegiază fertilitatea „în serie” (à la Amélie Nothomb – „anul şi romanul”). Deloc întâmplător, despre unele titluri/unii creatori se spune: dacă n-ar exista, ar fi trebuit inventat!
Toate aceste note nu fac decât să pregătească terenul pentru intrarea în scenă a autorului (încă la persoana a treia, dar făcând deja pasul înainte, peste capul persoanei a doua: „O! cititor făţarnic, – tu, semenul meu, – frate!”), recognoscibil după deviza înscrisă pe armele-i grăitoare: CĂRŢILE PE CARE LE-AM CITIT, CĂRŢILE CARE M-AU SCRIS. Prea numeroase pentru a le enumera pe toate câte le-am citit, după ce că însuşisem à la lettre lecţia lui Rainer Maria Rilke – „Atunci am presimţit oarecum ceea ce am simţit mai târziu: că nu ai dreptul să deschizi o carte dacă nu te angajezi să le citeşti pe toate” –, nu într-atât însă ca printre ele să dau de cele, câteva, pe care aş fi vrut să le scriu, fără a schimba o virgulă – în acest sens, sunt un „artist al foamei pe invers”, plăcându-mi mult prea multe pentru a mă opri doar la unele! –, în cele din urmă cititorul pasionat s-a lăsat scris, pe viu, de două-trei cărţi, pe cât de grăitoare una, pe-atât de „împachetate în tăcere” şi totuşi „despachetate în cuvinte” altele. Din două, una – oricare, în funcţie de punctul de vedere – este chiar cartea vieţii mele (aşa cum aş fi vrut să fie, în cazul poeziei; aşa cum a fost să fie, în cazul romanului – altminteri, deosebirea majoră dintre genurile liric şi epic ţine chiar de strategia & tactica de luptă: un atac fulger la baionetă versus un asediu de durată; excepţiile nu fac decât să confirme regula).
…şi fiindcă de ceva vreme se tot trâmbiţează despre „moartea literaturii” – şi nici autorul acestor rânduri nu se simte prea bine –, mă întreb dacă nu cumva fraza lui Stéphane Mallarmé – „Lumea există ca să sfârşească într-o carte” – trebuie citită „în oglindă”, după cum urmează: Cartea există ca să (re)nască o lume.
* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.
