Linkuri accesibilitate

Marius Stan

miercuri 9 septembrie 2020

Marius Stan blog image

În cele din urmă, am continuat: Așa își încheia regretata istorică și sociologă franceză Annie Kriegel (n. 9 septembrie 1926–d. 26 august 1995) cele peste opt sute de pagini autobiografice publicate în 1991 sub titlul Ce que j’ai cru comprendre. O formulă cumva ciudată pentru o viață care, spre deosebire de operă, a fost marcată de rupturi fundamentale. Mă gândesc, în primul și-n primul rând, la borna 1956, invazia Budapestei de către trupele sovietice, care a determinat-o pe Kriegel să se debaraseze de crezul stângist al tinereții, să renunțe la militantismul comunist și la toate practicile asociate pentru a deveni o anticomunistă învederată.

În perioada 1962–1964, Kriegel a colaborat la vechea revistă Nouvel Observateur sub două pseudonime. A fost editorialistă a cotidianului Le Figaro începând cu 1977 și, alături de Stéphane Courtois, a fondat revista academică intitulată Communisme. Annie Kriegel a avut, așadar, o anumită traiectorie politică, dar și o foarte consistentă prezență științifică.

În 1961, deci aproape de finalul Războiului din Algeria, făcea parte din micul nucleu intelectual din jurul revistei Actualité de l’histoire. Niciunul din foștii ei tovarăși de drum nu renunțase de tot la activism, însă erau din ce în ce mai sătui de „sfânta istorie”. Până la începutul anilor 1960, toți acești stângiști depășiseră deja momente penibile pentru ei precum Raportul lui Nikita Hrușciov, sau chiar tortura susținută de guvernul SFIO (Section française de l’Internationale ouvrière) al lui Guy Mollet în Algeria. Toți doreau, de fapt, să înțeleagă „greșelile” și crimele, respingând metodele partizane și jurnalistice, renunțând inclusiv la acel obsesiv concept de „trădare”, încercând să pună, măcar o dată, întrebările potrivite.

Ei bine, la această aventură a „dezvrăjirii” a participat și Annie Kriegel. Imediat după ea, au făcut-o și Jacques Julliard (87 de ani) și Georges Haupt (1928–1978), istoricul francez de origine română care supraviețuise Auschwitz-ului. Dintre toți, Kriegel era poate cea mai aureolată figură, deși n-a vorbit vreodată despre participarea ei în Rezistența franceză (FTP–MOI) sau despre legăturile cu conducerea Partidului Comunist Francez și Federației Senei în timpul Războiului Rece. A fost și prima care a avut un subiect greu, de care s-a ocupat cu pasiune: originile comunismului francez.

Annie Kriegel a fost singura care a traversat borna numită 1914 pentru a explora această nouă lume a revoluției, cu toate speranțele și tragediile ei. Pentru a face acest lucru, era nevoie, cu siguranță, de multă inteligență, curaj și mai ales experiență. Ea le avea pe toate! Încă de la bun început, Kriegel a ocupat nișele cele mai interesante și promițătoare, prospectând sursele și metodele unei istorii a clasei muncitoare, prezentând scrisori nepublicate legate de nașterea mișcării internaționaliste Clarté (botezată după romanul omonim al lui Henri Barbusse).

Jean Jaurès, lider socialist francez.
Jean Jaurès, lider socialist francez.

De aici, n-a durat mult și și-a mutat atenția academică asupra socialismului și patriei franceze prin rolul jucat de Jean Jaurès, fondatorul ziarului PCF, L’Humanité, sau asupra forțelor care în 1936 au contribuit la emergența Frontului Popular, devenit sistem de guvernare în Hexagon și moment privilegiat al unui socialism francez angrenat în exercițiul puterii politice (o experiență istorică pe care Annie Kriegel o privea ca pe una a reînnoirii strategice în lumea comunistă, dar și ca pe un pas extrem de ambiguu în marșul Europei către război).

În legătură cu Frontul Popular, ea n-a fost vreodată ceea ce numim o „specialistă”. Domeniul ei favorit a rămas, până la urmă, comunismul și, mai ales, legătura dintre această ideologie și iudaism. La începutul anilor 1970, Kriegel a devenit cu adevărat interesată de problema evreiască. Au existat anumite evenimente în viața ei privată care au împins-o spre deschiderea unui al doilea mare șantier de cercetare: emigrarea fiului mare în Israel și decizia mezinului de a-și ține ceremonia Bar Mițva (ceea ce-a și forțat cuplul Kriegel să se căsătorească religios în 1974). A mai existat însă un context dat de Războiul de Iom Kipur (1973), care i-a șocat puternic pe evreii francezi. Toate aceste evenimente au culminat în publicarea primei ei opere mari pe subiect, Les Juifs et le monde moderne: Essai sur les logiques d’émancipation (1977). Tot în 1977 a frecventat și Conseil Représentatif des Institutions juives de France (CRIF), acolo unde reprezentanții consiliului tocmai lucrau la redactarea propriei carte.

La sfârșitul anilor ’70, publica deja în majoritatea periodicelor aparținând comunității evreiești din Franța, apoi și-a ales revista LArche ca loc favorit pentru articolele sale. Situația din Orientul Mijlociu, dialectica dintre identitatea iudaică și cea națională, precum și afacerile interne ale Israelului rămân principalele teme de reflecție pentru Anniei Kriegel. Au interesat-o, desigur, și procesele antisemite din țările comuniste, precum și matricea socialistă prezentă în curentul sionist. În 1993, deci cu doi înainte de a muri, Annie Kriegel a început să problematizeze cu adevărat relația dintre comunism și iudaism. Într-un ultim articol pe care l-a publicat în revista LArche, înainta ideea contribuției duble a Uniunii Sovietice la înfrângerea nazismului și nașterea statului Israel: situație care, în opinia ei, ar fi subminat destul de devreme imaginea evreilor ca victime ale sistemului comunist. Căutând să ancoreze toate aceste interogații într-un domeniu mai riguros de cercetare, Kriegel a fondat revista de studii iudaice Pardès (1985), extrem de favorabilă investigației multidisciplinare.

În cazul regretatei Annie Kriegel, proximitatea temporală față de subiectul istoric n-a generat nicio distorsiune a faptelor. Nimeni nu-i poate nega astăzi simțul istoriei, sesizabil nu doar din textul autobiografic la care făceam trimitere, ci și din opera științifică. Și-a justificat adeziunea timpurie la comunism prin ceea ce privea a fi o responsabilitate onorabilă în datele vremii. Angajamentul său comunist i-a oferit, până la urmă, o extraordinară sursă de cercetare și o conștiință rotundă a discrepanțelor dintre linia oficială a partidului și realitatea pe care propria documentare a scos-o la iveală.

Parcurgându-i autobiografia, nu putem decât să admirăm la această istorică de clasă maniera în care a evitat capcanele revizionismului, tipică, de altfel, celor care au avut relații „traumatice” cu organizațiile de care au ajuns mai apoi să se dezică abrupt. Nu întâmplător o plasa Eric Hobsbawm în aceeași categorie cu Alain Besançon, François Furet sau chiar Emmanuel Le Roy Ladurie, adică „eminenți istorici anticomuniști care fuseseră în trecut tineri activiști ai partidului comunist”...

Istoricii s-au străduit mult timp să înțeleagă motivația milioanelor de germani care au votat pentru Adolf Hitler și au absorbit pur și simplu propaganda nazistă între 1930 și 1933. Ca de obicei, cel mai dificil de explicat rămâne clasa intelectualilor, a profesorilor din științele sociale și mai ales a sociologilor, pe care îi considerăm de obicei, „din oficiu”, liberali.

Unul dintre istoricii care s-au ocupat extensiv de un astfel de personaj este și Jerry Muller, profesorul de la Catholic University (D.C.) care la sfârșitul anilor 1980 scotea o carte despre sociologul german Hans Freyer (1887–1969) și o intitula Celălalt zeu care a dat greș. Am avut ocazia să-l întâlnesc pe Muller în Statele Unite și să păstrăm legătura în ultimii ani pe subiectul biografiilor intelectuale, inclusiv cea a sociologului britanic de origine română Zevedei Barbu. Tema apostaziei ne interesează deopotrivă și nu este deloc întâmplătoare aluzia sa la clasicul volum coordonat de Richard Crossman. Ceea ce l-a frământat însă pe Jerry Muller a fost să scrie o biografie reprezentativă care să dea seama despre anumite tipare generale ale gândirii radical-conservatoare germane.

Hans Freyer, cândva un revoluționar conservator proeminent al Republicii de la Weimar, a fost relegat în obscuritate de politica intelectuală germană postbelică. Biografia lui reprezintă un relevant studiu de caz despre relația dintre intelectuali și totalitarism. Din acest punct de vedere, se prea poate ca Freyer să se fi aflat în căutarea unei soluții totalitare la problema modernității mult înainte de ascensiunea nazismului ca forță politică. Este adevărat, o anumită predilecție pentru o Weltanschauung (viziune despre lume) atotcuprinzătoare a rămas moștenirea ineluctabilă a religiozității sale timpurii și a respectivului mediu intelectual. Freyer a susținut nazismul încă din 1931 pentru că îi oferea posibilitatea de a imagina o societate integrată total, cu valori, obiective și convingeri comune, precum și o știință socială informată de ideile völkisch.

Născut în Leipzig, a avut un background tipic pentru prima parte a secolului XX, provenind din pătura de mijloc germană educată, devenind mai apoi un proeminent sociolog în zona teoriei culturale. Freyer a traversat procesele moderne—secularizare, urbanizare, democratizare, raționalizare—cu un repertoriu conceptual precis, sfârșind prin a îmbrățișa conservatorismul radical al perioadei Weimar și, finalmente, prin a-și pune talentele în slujba „respectabilizării” nazismului. A fost exemplul clasic de conservator radical, foarte inteligent și antimodern, care a susținut pentru o vreme național-socialismul.

Ni-l putem imagina pe Hans Freyer ca membru al filonului romantic german, sau, altfel spus, contra-iluminist. Asemeni lui Herder și majorității romanticilor, Freyer a respins universalismul raționalist și s-a delectat cu ceea ce i se părea particular și unic. Aceeași formă mentală l-a făcut să critice schimbările urbane, industriale și tehnologice care se petreceau pe atunci în Europa. Asemeni multor altor intelectuali germani ai celui de-Al Doilea Reich (1871–1918), Freyer a criticat pierderea sensului generată de capitalism și liberalismul Manchester.

În 1914, atunci când a izbucnit Marele Război, astfel de oameni au exultat pur și simplu în atmosfera electrică a camaraderiei de masă care—li se părea lor—dădea vieții un anumit sens, direcție și scop. Numai că intelectualii de tipul lui Freyer nu au fost ademeniți de naziști per se, ci s-au mințit pe ei înșiși că mișcarea lui Hitler va corecta criza de sens a societății moderne. Într-o carte din 1931 (Revoluția de dreapta), Hans Freyer vorbea în termeni encomiastici despre tradiție, Volk, Volksgemeinschaft și statul total, noțiuni pe care le promovau și naziștii. Cartea lui Freyer era destinată oamenilor educați care admirau idealismul și naționalismul conținute de nazism, dar erau oripilați de violența și vulgaritatea sa. Pentru Freyer, succesul electoral al național-socialiștilor avea să devină proba irefutabilă a unei revoluții de dreapta care oferea o soluție istorică tangibilă la problemele ce marcaseră miezul gândirii sociale germane pentru mai mult de o generație.

„Luna de miere” a lui Freyer a fost scurtă. Până în 1935, începuse să aibă dubii serioase cu privire la noua ordine. Tot el avertiza în Pallas Athene: ethik des politischen volkes (1935) că teroarea și coerciția organizată nu pot duce la o comunitate politică stabilă. A început apoi să fie din ce în ce mai preocupat de limitele puterii și de furia puterii scăpate de sub control. A început să atragă atenția asupra naturii problematice a tentativelor de a fonda statul plecând de la premise pur rasiale sau biologice. Într-o altă carte, Insula politică. O istorie a utopiilor de la Platon până în zilele noastre, Freyer a criticat utopismul în termeni care făceau aluzie la Germania nazistă. Stilul său în această perioadă de profunde deziluzii ilustrează, de fapt, genul de scriitură care se naște sub persecuție. A devenit foarte bun la a scrie printre rânduri...

Viața în statul total devenise atât de apăsătoare pentru Freyer încât, în 1938, și-a luat familia și s-a mutat în Ungaria, acolo unde a activat până în 1944 ca ambasador cultural. Când s-a sfârșit războiul și sovieticii au preluat Europa de Est, Freyer n-a mai putut să predea la Universitatea din Leipzig (oraș aflat, desigur, în zona de ocupație, unde tot el înființase departamentul de sociologie). Trecutul l-a ajuns din urmă, cum se spune, și, în 1948, a fost nevoit să se strecoare peste munți la Wiesbaden, unde a lucrat în domeniul privat. A mai apucat să predea puțin la Universitatea din Münster (1953–1955) și, pentru scurtă vreme, la Ankara (1954), acolo unde a pus umărul la crearea unui institut de sociologie.

Viața sub Al Treilea Reich i-a schimbat lui Freyer viziunea despre lume. Nu a abandonat niciodată critica istoricistă a Iluminismului, însă a renunțat la convingerea că Volk ar fi celula de bază a identității colective și a continuității. S-a întors, totodată, la o formă de credință personală în Dumnezeu și la convingerea că monoteismul a reprezentat un punct de cotitură în istoria umanității. A învățat să accepte democrația și capitalismul pe considerentul că acestea erau mai puțin predispuse ca economia socialistă la o concentrare a puterii.

Asemeni altor intelectuali conservatori care au susținut Al Treilea Reich, Freyer nu a scris niciodată vreo confesiune sau vreo altă palinodie. Nu s-a scuzat niciodată pentru a fi legitimat și susținut național-socialismul. Din acest punct de vedere, putem spune că n-a existat la dreapta nicio carte echivalentă cu ceea ce-a fost Zeul care a dat greș la stânga...

Încarcă mai mult

Despre blog:

Marius Stan, politolog, specializat în istoria regimurilor comuniste, director de cercetare la Centrul „Hannah Arendt”, Universitatea din București, România. Din septembrie 2018, semnează un blog la Radio Europa Liberă: Distinguo*

(*Un modest omagiu în spiritul rubricii permanente pe care o ținea cândva criticul și eseistul Vladimir Streinu la revista Luceafărul” – Marius Stan)

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG