Vladimir Tismăneanu

În mai 1965, la două luni de la moartea lui Dej și înscăunarea sa în fruntea PMR (numele avea să fie schimbat în iulie, la ceea ce, în noua numărătoare, devenea Congresul al IX-lea), Ceaușescu se afla în plină acțiune de consolidare a puterii sale personale. Mima respect pentru baronii lui Dej (Maurer, Apostol, Bodnăraș, Borilă, Chivu, Moghioroș, Coliu, Răutu, Sălăjan), dar, în același timp, declanșa o continuă operațiune de regenerare a cadrelor superioare. Prima sa țintă a fost îndepărtarea lui Alexandru Drăghici din fruntea Ministerului Afacerilor Interne, deci a Securității. Relația dintre cei doi locotenenți ai lui Dej era una extrem de tensionată. Putem afirma că acum 60 de ani a început prăbușirea politică a lui Alexandru Drăghici.

În 1956, după Congresul al XX-lea al PCUS, Ceaușescu se pronunțase în ședințele Biroului Politic împotriva tendinței lui Drăghici de a scoate Securitatea de sub controlul partidului. Cum el era secretarul CC însărcinat cu supravegherea organelor speciale, era clar că se plângea de insubordonarea lui Drăghici care, spunea Ceaușescu, beneficia de relații privilegiate cu primul secretar al CC al PMR. Dej a intervenit rapid și l-a calmat pe prea volubilul și nu tocmai obedientul discipol. În continuare, Ceaușescu și Drăghici vor fi ca două săbii într-o teacă. La fel, relațiile dintre soțiile lor, ambele ilegaliste, Elena și Martha, erau doar aparent amicale. În realitate, cele două amazoane se detestau profund. Martha provenea din clanul de militanți transilvăneni Cziko, făcuse închisoare în anii războiului, o privea pe Lenuța ca pe o neofită impertinentă. La rândul ei, soția lui Ceaușescu cultiva imaginea modestiei și a dorinței de a-și întregi educația prin studiile (dubioase) la Institutul Politehnic, Facultatea de Chimie Industrială.

Multe din înscenările din anii celei de-a doua stalinizări (1958-1962) au fost puse la cale de Drăghici, în directă complicitate cu Dej: așa-numitul jaf al Băncii Naționale, afacerea Comerțului Exterior, procesele împotriva studenților, condamnarea lotului Noica-Pillat. Sigur, Ceaușescu era la curent cu aceste acțiuni, le aproba din loialitate pentru conducătorul adorat, dar e greu de imaginat că nu-și punea unele întrebări. La fel, deși a jucat rolul de flagel al luptei împotriva imaginarelor comploturi fracționiste, inclusiv cele ale unor foști ceferiști gen Constantin Doncea și Dumitru Petrescu, Ceaușescu era la curent cu originile acestor răfuieli ale lui Dej cu foștii săi camarazi. Nu va ezita, așadar, ca imediat după moartea lui Dej să-i reabiliteze pe mulți dintre cei excomunicați în anii anteriori: Doncea, Petrescu, Ileana și Grigore Răceanu, Ștefan Pavel, Aurel Stancu, Vasile Bagu, Miron Belea, Mihai Telescu, Anghel Schor și atâția alții. Noul responsabil cu ideologia, Paul Niculescu-Mizil, ani de zile mâna dreaptă a lui Leonte Răutu, insista asupra necesității scrierii unei istorii nemistificate a PCR. Era de fapt vorba de ceea ce numim de-dejizarea comunismului din România, o campanie menită să consolideze imaginea justițiară a noului lider.

Drăghici era în continuare membru al Biroului Politic, dar, în mai 1965, poziția sa devenise evident șubrezită. La întâlnirea cu activul de partid din Securitate, Ceaușescu a făcut referințe străvezii la necesitatea întăririi legalității socialiste și la evitarea oricăror fărădelegi. Spunea că „oamenii muncii nu trebuie să se teamă de organele statului socialist”. Era limpede că începuse declinul lui Drăghici și al echipei sale. În iulie 1965, la Congresul al IX-lea, avea loc debarcarea camuflată a lui Drăghici sub forma promovării sale ca secretar al CC. În locul său era numit Cornel Onescu, membru proeminent al grupului aparatului de partid, fost șef de secție în cadrul Direcției Propagandă și Cultură condusă de Leonte Răutu și, apoi, adjunct de șef de secție în Direcția Organizatorică în fruntea căreia s-a aflat Nicolae Ceaușescu (aghiotanții săi erau Petre Lupu și Ilie Verdeț).

Prin această numire, Ceaușescu și-a întărit decisiv poziția. Securitatea își pierdea relativa autonomie, omul lui Ceaușescu acționa eficient pentru înlocuirea dinozaurilor gen Vasile Negrea și Evghenie Tănase cu activiști devotați lui N.C.: Grigore Răduică, Ionel Gal, Nicolae Pleșiță. Pe linia Secretariatului CC, îndrumarea MAI o făcea alt magnat din grupul devotaților lui Ceaușescu, Vasile Patilineț. Fiul cel mic al lui Ceaușescu, Nicu, mi-a spus că tatăl său se călăuzea în politica de cadre după deviza: „Să-i tai mâței coada și să o lași să creadă că este mâță”...

Câteva cuvinte despre Cornel Onescu (1920-1993): de profesie muncitor tipograf, a activat inițial în tineretul social-democrat. Ceaușescu avea încredere în Onescu, l-a numit șeful secției cadre a CC ca pas pregătitor pentru lovitura împotriva lui Drăghici. A fost ministru de Interne până în 1972, dar a pierdut controlul asupra Securității odată cu numirea în fruntea Consiliului Securității Statului a lui Ion Stănescu, alt zelot din grupul aparatului de partid, pe data de 7 mai 1968. Onescu a fost descris de cei care l-au cunoscut drept un personaj ursuz, sobru și relativ modest. A deținut numeroase funcții, inclusiv pe aceea de președinte al UGSR. S-a pensionat în 1982. Surse credibile spun că ar fi fost contactat de unii dintre autorii „Scrisorii celor Șase” și ar fi fost inițial gata să semneze, dar că a renunțat din teamă pentru soarta copiilor săi.

În toți anii domniei lui Ceaușescu, așa cum a demonstrat profesorul Dennis Deletant în remarcabilele sale studii pe subiect, Securitatea a fost instrumentul dictaturii tot mai personalizate a familiei Ceaușescu, a instituit un sistem deosebit de perfid de terorizare psihologică a populației și a organizat numeroase acțiuni represive la ordinul direct al echipei profitocratice aflate la putere.

Nu a existat niciodată o Securitate patriotică. Este vorba de un mit cultivat de cei care au tot interesul să oculteze și să desfigureze adevărul istoric, inclusiv de fostul general securist Iulian Vlad. Rivalitatea dintre Drăghici și Ceaușescu nu a fost una de viziuni, de strategii, ci strict una de ambiții personale, de vanități competitive și de patimi născute din setea de putere. Niciunul nu a pus vreodată la îndoială necesitatea ca „brațul de fier” să lovească fără milă împotriva oricărei tentative de liberalizare internă.

Aleksandr Iakovlev s-a stins din viață acum 10 ani, în octombrie 2005. Așa cum demonstrează marele istoric Richard Pipes în cartea Alexander Yakovlev: The Man Whose Ideas Saved Russia from Communism (Northern Illinois University Press, 2015), este vorba de un destin emblematic pentru ceea ce numim iluminare politică, ori, altfel spus, apostazie. La trei decenii de la începutul epocii Gorbaciov, este bine să ne reamintim cât de incerte erau acele momente. Nimeni nu știa în ce direcție se vor îndrepta opțiunile noului lider de la Kremlin, succesorul înțepeniților birocrați gen Brejnev, Cernenko sau Andropov. În legătură cu acesta din urmă, un volum de documente ale KGB-ului din perioada persecuției lui Andrei Saharov, publicat de Yale University Press, ni-l arată ca pe un obsedat al comploturilor urzite de imaginare oficine dușmănoase și ca pe un adversar obstinat al pluralismului.

Iakovlev a încetat așadar din viață în luna octombrie, la vârsta de 82 de ani, a fost principalul arhitect al strategiilor gorbacioviste cunoscute sub numele de perestroika și glasnost. A îndeplinit, printre altele, și importanta funcție de președinte al Comisiei prezidențiale pentru reabilitarea victimelor represiunii politice. Am citit cele mai multe din lucrările sale din anii liberalizării sistemului sovietic și am scris despre cărțile sale articole analitice, uneori destul de critice. Deplângeam, mai ales în legătură cu cartea sa Destinul marxismului în Rusia, absența unei viziuni riguroase asupra consecințelor radicalismului utopic pe plan global. Nu am negat însă faptul că spre deosebire de atâția birocrați, Iakovlev s-a despărțit cu vibrantă sinceritate de un sistem în care a crezut cândva orbește. Ultima sa carte, despre care am scris în "Times Literary Supplement", a apărut în 2003 și se intitulează Un secol de violență în Rusia sovietică. În paginile ei, Iakovlev a operat ruptura definitivă cu mirajul ideologic marxizant, a rostit cu tărie condamnarea bolșevismului ca frate geamăn al fascismului.

Aleksandr Iakovlev s-a născut într-o familie de țărani, a luptat și a fost grav rănit în al Doilea Război Mondial și a îmbrățișat cu ardoare mitologia stalinistă. A crezut în lider, în partid, în ficțiunile propagandistice codificate în Cursul Scurt de Istorie al P.C. (b) al URSS și în Scurta biografie a lui Stalin. A studiat la Școala Superioară de Partid și a devenit un ideolog obedient. Șocul vieții lui Iakovlev, ca și al lui Gorbaciov, a fost "Raportul Secret" rostit de Hrușciov la Congresul al XX-lea al PCUS, în februarie 1956. Mitul lui Stalin a fost demolat peste noapte prin revelațiile din acest discurs dinamitard. Oricare au fost limitele "Raportului Secret", acest document a contribuit crucial la eroziunea regimurilor leniniste. Vechile basme nu mai puteau convinge pe nimeni. Se intrase în era revizuirilor devastatoare, a mărturisirilor, a reîntoarcerii victimelor, a ereziilor.

Ereticii, mai cu seamă în URSS, trebuiau să pășească cu grijă spre a evita imediata anatemizare (pe tema similitudinilor dintre ereziile creștine medievale și revizionismul marxist al anilor '60, a se vedea capodopera lui Leszek Kołakowski, Creștini fără biserică). Iakovlev a urcat în continuare în aparat, a regretat eliminarea lui Hrușciov, iar în 1972 a publicat, sub Brejnev, o serie de articole opuse șovinismului și antisemitismului tot mai puternic cultivate de nomenklatura. A fost debarcat de la conducerea secției de propagandă și a plecat în "exil aurit" ca ambasador în Canada. în 1984, secretarul CC Mihail Gorbaciov a făcut o vizită în acea țară și a purtat îndelungi convorbiri cu ideologul mazilit. De îndată ce a ajuns secretar general, Gorbaciov l-a adus pe Iakovlev la Moscova, întâi ca director al unui influent institut de cercetări, apoi ca membru de vârf al echipei diriguitoare. În Biroul Politic și în Secretariatul CC al PCUS, Iakovlev a fost cel mai loial colaborator al lui Gorbaciov. A fost autorul moral al relansării destalinizării. A aprobat publicarea unor cărți interzise vreme de decenii. Grație intervențiilor sale au fost publicate operele unor Soljenițîn, Koestler, Pasternak. Pentru mulți din liderii sovietici, Iakovlev apărea tot mai mult drept "geniul rău" al lui Gorbaciov. Există astfel numeroase pamflete scrise de reprezentanții direcției național-bolșevice în care Iakovlev apare ca agent al diverselor oficine "sionist-imperialiste". Faptul că s-a aflat pentru un an, în 1959, la Universitatea Columbia a fost utilizat ca argument pentru pretinsa sa recrutare.

Drumul intelectual, politic și moral al lui Iakovlev a implicat momente de agonie, teamă, incertitudine, dar și unele în care el a avut curajul unor decizii categorice. A demisionat din partidul comunist cu câteva luni înaintea loviturii de stat avortate din august 1991. L-a avertizat pe Gorbaciov că grupul neostalinist pregătește răsturnarea sa. După disoluția URSS, Iakovlev a devenit un anticomunist activ. A trecut dincolo de concluziile relativ moderate ale celor care la Praga, în 1968, în "Manifestul celor două mii de cuvinte" scris de fostul leninist Ludvík Vaculík, revendicau pluralismul necondiționat. S-a întâlnit, după atâția ani, cu fulminanta critică a birocrației comuniste (simbolizată de insolentul birocrat numit generic "tovarășul Kucsera"), exprimată în 1956, la Budapesta, de un alt fost comunist, dramaturgul cândva marxist Gyula Háy, întemnițat după Revoluția din 1956 de regimul Kadar pentru rolul său în mișcarea emancipatoare din acea țară (copleșitoarea carte de memorii a lui Háy, Născut în 1900, cu o prefață de Arthur Koestler, ar trebui tradusă în românește cât mai curând, spre folosul tinerei generații care, nu din vina ei, nu cunoaște îndeajuns toate aceste momente din ceea ce R. M. Alberès a numit cândva "aventura intelectuală a secolului douăzeci"). Fostul aparatcik, trezit în 1956, a devenit astfel mai întâi eretic și, în cele din urmă, un critic acerb al ideologiei cu care se identificase odinioară atât de puternic. Tonul său, tot mai înverșunat și polemic, a devenit asemănător cu cel al foștilor comuniști care au colaborat cu Koestler la volumul Zeul care a dat greș (Ignazio Silone, André Gide, Richard Wright, Louis Fischer). A ripostat eforturilor lui Putin de a încetini reabilitările și de a denigra campaniile pentru drepturile omului în numele "stabilității". "O asemenea stabilitate, spunea Iakovlev, nu este de fapt decât o restaurație".