Vladimir Tismăneanu

Pe 25 iulie, deci cu o zi inainte de implinirea a 100 de ani de la nasterea mamei mele, am primit (comandat prin Amazon) editia speciala DVD a filmului lui Costa Gavras „Confession" (L'Aveu). Este unul din marile filme politice ale anilor '70, un rechizitoriu anti-stalinist cat de poate de zguduitor. Sigur, este vorba de o critică a stalinismului de pe pozitile celor care credeau ca procesele-spectacol din anii '50 fusesera deformari oribile ale comunismului, nu expresia naturii paranoice proprie modelului totalitar stalinist in oricare din întruchipările sale. Filmul mergea mai departe, gratie puterii colosale a imaginii, decât textul autobiografic al lui Artur London.

Ofiterii de securitate si consilierii sovietici sunt acolo, la fel si antisemitismul delirant al stalinismului. Este perioada cand se vorbea despre „conspiratia sionista mondiale” si se cautau tapi ispasitori pentru esecurile politice si economice ale „democratiilor populare”. Problema, fireste, este ca filmul lumineaza tragedia victimelor comuniste ale dictaturilor comuniste, nu natura universal criminala a sistemului. Nu apare teroarea de clasa, la care protagonistii procesului Slansky, tema filmului, participasera cu ardoare inainte de a deveni ei insisi victime. Unii, precum Otto Katz, propagandist comunist celebru in anii '30, devenit Andre Simone, scria virulent impotriva „dusmanilor poporului” in paginile cotidianului comunist „Rude Pravo”. Acum era tratat el insusi, ca si fostul secretar general Rudolf Slanski, ca si ceilalti inculpati,fosti magnati ai regimului, ca dusman al poporului. Cadeau capete de figuri marcante din aparatul de partid, guvernamental si de securitate. London insusi fusese ministru adjunct de externe.

Am citit cartea lui Artur London de de la matusa mea, Cristina Luca, prin 1969. O adusese de la Paris, avea autograful calduros al celui cu care luptase impreuna in FTP-MOI. Noua editie include interviuri cu Costa Gavras, cu Yves Montand (care joaca rolul lui London), cu London insusi si cu sotia sa, Lise Ricol (cumnata influentului lider comunist francez Raymond Guyot, in anii '30 unul dintre conducatorii KIM, Internationala Comunista a Tineretului). In film, Simone Signoret, sotia lui Montand, este Lise. In momentul procesului, Lise Ricol si-a denuntat public sotul, acceptand minciunile oficiale. Peste putin timp avea sa regrete acest lucru. Justificarea era acelasi dicton fanatic conform caruita „Partidul are intotdeauna dreptate”. Era ceea ce Eduard Goldstucker, el insusi victima a acelor inscenari, ulterior unul dintre marii specialisti in Kafka si campion al liberalizarii in timpul Primaverii de la Praga, a numit „substituirea ratiunii prin credinta”.

Au citit cartea si parintii mei. Mama, studenta la mdecina, a fost infirmiera la Spitalui Brigazilor Internationale la Vic, langa Barcelona. Tatal meu si-a pierdut bratul drept in batalia de pe raul Ebro. In multe privinte, biografii similare cu cele ale inculpatilor din procesul de la Praga.

Ulterior, istoricul Karel Bartosek, prieten bun cu Cristina, autorul capitolului despre Europa de Est din „Cartea Neagra a comunismului” coordonată de Stephane Courtois, a publicat un volum („Les Aveux des archives”) in care London aparea in alta lumina decat aceea proiectata de el si familia sa, inclusiv Pierre Daix, ginerele sau. In anii '50, Daix, redactor-sef al revistei comuniste „Les Lettres françaises”, s-a confruntat cu Margarete Buber Neumann la celebrul proces Kravcenko. Era un stalinist inversunat. Apoi, in anii '60, a scris prefata la „O zi din viata lui Ivan Denisovici”. Destine de apostati...

London a fost unul dintre cei trei supravituitori ai procesului Slansky din octombrie 1952, o grotesca inscenare antisemita. Luptase in Spania, in Brigazile Internationale. In acea perioada, Cristina Luca, debarcata in iunie 1952, de la Ministerul de Externe, era supusa unor anchete interminabile, de obicei dupa miezul noptii. O anchetau Ghizela Vass, Pantiusa si alte personaje macabre. Cristina este personaj principal in cartea „Two Sisters” pe care o scriu cu Marius Stan. Aceste istorii vor fi acolo...

Cand a fost lansat filmul, organul PCF, „L'Humanite” a afirmat că, dintr-o carte onestă, Costa Gavras a facut un film anticomunist. Scenariul era scris de Jorge Semprun. Saptamana viitoare voi transmite un eseu despre Semprun.

In finalul filmului, London-Montand priveste imagini cu proteste la Paris si la Praga impotriva invaziei Cehoslovaciei din august 1968. Pe o pancarta e scris: „Lenin, trezeste-te, au innebunit!” Intrebarea este daca nebunia nu a inceput chiar cu Lenin si cu Trotki, cum credeau marxista Rosa Luxemburg si anarhista Ema Goldman. Este de fapt ceea ce avea sa scrie autorul scenariului, Jorge Semprun, in prefata unei esentiale carti de Leszek Kolakowski intitulata „Spiritul revolutionar”.

Marele istoric si politolog Robert C. Tucker a incetat din viață acum cinci ani, pe 29 iulie 2010. A fost o personalitate remarcabilă a marxologiei și sovietologiei. Antologiile sale din Marx și Lenin, cartea despre filosofie și mit la Karl Marx, studiile reunite în volumul clasic The Soviet Political Mind, monumentalele prime două volume din biografia lui Stalin (neterminată, din păcate, dar suficient de bogată analitic și conceptual pentru a rămâne una din cele mai strălucite contribuții pe acest subiect inepuizabil), sunt repere fundamentale în gândirea politică a veacului al XX-lea. Actuala trilogie despre Stalin a lui Stephen Kotkin, din care a apărut in 2014 primul volum, se situează, in chip original, in prelungirea directiei propusă de Tucker.

Alături de Raymond Aron, Leonard Schapiro, Adam Ulam, Alain Besançon, Richard Pipes, Zbigniew Brzezinski, Ghiță Ionescu, Martin Malia și Robert Service, Robert C. Tucker a clădit un aparat interpretativ, riguros, nuanțat și superb documentat, care nu lasă loc pentru iluzii privind natura esențial ilegitimă a sovietismului. Când noțiunea de totalitarism se afla sub asediu din partea direcției revizioniste din sovietologie, Robert C. Tucker a oferit argumente imbatabile în favoarea relevanţei acestui concept (recunoscând, alături de Hannah Arendt, importanța evitării viziunilor împietrite pentru care totalitarismul apărea drept un bloc imuabil). A scris o carte excepțională, The Marxian Revolutionary Idea, unde a dezvoltat tema de-radicalizării regimurilor marxiste, anticipând cu mulți ani momentul Gorbaciov. Școala sovietologică de la Princeton, de la Stephen Cohen (azi profesor la New York University) la Stephen Kotkin, se revendică din moștenirea politologică și istoriografică a lui Robert C. Tucker. Opera lui Tucker a readus în centrul analizei politologice conceptul de cultura politică și a luminat rolul personalității în dinamica acțiunii politice. Cărțile sale despre Stalin și stalinism au drept corespondent in studiile despre Hitler și nazism lucrările esenţiale ale lui Ian Kershaw.

Am fost apropiat de el, de familia sa, inclusiv de Robert English, ginerele său, astăzi profesor de relații internaționale la University of Southern California, autorul unei lucrări remarcabile despre intelectualii de partid din anturajul lui Gorbaciov și rolul acestora în dezintegrarea sistemului leninist. Prima carte de Robert C. Tucker, cea despre filosofie și mit la Marx, am citit-o în franceză când eram student la București. Cursul oficial de istoria marxismului, ținut de politrucul Gh. Al. Cazan, vitupera împotriva poziției lui Tucker. Motto-ul cărții, preluat de la tânărul Marx, surprindea natura sfâșiată, alienată, a demersului radicalismului hegeliano-marxist: „Filosoful, el însuși o parte înstrăinată a acestei lumi, se așează pe sine ca măsura a lumii”. Apoi, la Caracas, în 1982, am citit absolut fascinat, din biblioteca Sofiei Imber și a lui Carlos Rangel, Stalin as Revolutionary. După 1982, l-am întâlnit la diverse conferințe și simpozioane, dar m-am apropiat de Robert Tucker în 1995, la Princeton. A participat la prelegerea pe care am ținut-o despre miturile politice după comunism. Seara am fost la el acasă împreună cu Ana Seleny, care preda pe-atunci la Priceton. Am conversat câteva ore cu el și Evghenia (Jenia), soția sa de care îl lega o iubire ce începuse la Moscova, în anii războiului. O iubire care s-a confruntat cu aparatele represive ale regimului și cu suspiciunile paranoice ale lui Stalin însuși. Ne-am revăzut apoi de multe ori, am corespondat cu el, vorbeam adeseori la telefon.

Poziția sa privind bolșevismul era diferită de a multor colegi, inclusiv unii amintit mai sus (a se vedea interviul cu George Urban apărut inițial în Encounter și transmis la Radio Free Europe și Radio Liberty). Robert C. Tucker a considerat că stalinismul este definit de un transformism radical. În The Soviet Political Mind, el afirma că „gândirea transformistă este în mod fundamental opusă oricărei concepții conform căreia obiectul care urmează să fie transformat deține capacitatea unei dezvoltări autonome. Acesta din urmă nu are un potențial al evoluției sau schimbării din interior, în mod spontan, de care, apoi, cel care inițiază transformarea din exterior să fie nevoit să țină seama. O asemenea autonomie nu poate fi acceptată deoarece ea ar impune limite asupra nivelului de transformare din afară la care urmează să fie supus subiectul”. Nu este surprinzător așadar că, în momentele în care stalinismul s-a aflat în situații de criză, în acele clipe de cumpănă pe plan intern, el a declanșat proiecte grandioase de transformare a Omului și a mediului înconjurător, sfidand si condamnand genetica drept o pseudo-stiinta reactionara, burgheza. În același timp, acest proiect de remodelare radicală a realității nu este un proces arbitrar. El este fundamentat „pe legi științifice obiective”. Iar Tucker a demonstrat în lucrările sale cum Stalin, printr-un proces de externalizare, a ajuns să fie convins „că propriile idei sunt necesitățile naturale ce guvernează dezvoltarea societății”. Era de fapt o „dezvoltare” perversă a ambiției deterministe a marxismului originar.

Pe de altă parte, Robert C. Tucker a refuzat teleologia istorică absolutistă. El credea că a existat o pluralitate de drumuri pornind de la Lenin, ca Stalin nu fusese inevitabil. Tot asa cum de la Marx se putea ajunge la Eduard Bernstein, nu doar la Lenin. În interviul cu G. Urban, el afirmă: „nu sunt de acord cu ideea că totalitarismul stalinist a fost rezultatul logic al doctrinei leniniste”. În opinia sa, evoluția scrierilor lui Lenin justifică o derivare la fel de ‘logică’ către alți ‘discipoli’ ai săi precum Rîkov, Buharin, Tomski. Dar tot el a scris despre cultura politică a bolșevismului și a demonstrat natura intrinsec antidemocratică, despotică a voluntarismului mesianic leninist.

Generații de politologi și istorici din Vest, dar și din statele sovietizate, au fost inspirați de ideile lui Robert C. Tucker. Propriile mele contribuții sunt direct legate de viziunea sa despre stalinism și despre totalitarism în genere. Într-o scrisoare de la sfârșitul anilor '90 îmi spunea că dacă ar fi să predea din nou (era de-acum Profesor Emeritus la Princeton) ar folosi cartea mea Reinventing Politics drept bibliografie obligatorie. A fost cel mai frumos lucru pe care l-am auzit de la un intelectual de o asemenea statură.

Robert C. Tucker a fost un prieten drag, un model și un mentor. De la el, de la Ghiță Ionescu, de la Alvin Z. Rubinstein și de la Ken Jowitt am preluat accentul pe analiza ethos-ului, a matricii simbolic-emoționale proprii formațiunii politice pe care mă străduiesc să o explorez. În volumul al doilea al biografiei lui Stalin (Stalin in Power: The Revolution from Above. 1928-1941), Tucker a analizat bolșevismul de extremă dreaptă. În interpretarea sa, această metamorfoză (unii ar numi-o pseudomorfoza) s-a produs în momentul în care Stalin „a combinat propria versiune a revoluționarismului leninist cu naționalismul velicorus”. La baza acestui fenomen s-a aflat un proces de dublă identificare: cea de factură etnică (rusocentrism) și implicarea totală în procesul de transformare, de re-creare a lumii.

Încă de la începutul anilor '20, Stalin era una dintre cele mai proeminente figuri ale așa-zisului grup al „patrioților ruși, roșii”. Într-un alt loc, sovietologul a folosit și formula „bolșevism național rus”. Aceste observații ale lui Tucker și teoretizarea sa a procesului de reversion (reapariția unor fenomene istorice din trecut în comunism) sunt, în opinia mea, punctul de plecare al înțelegerii fenomenului de hibridizare fascistă a comunismului. De fapt, putem spune că una din sursele principale ale putinismului este exact acest bolșevism de extremă dreaptă. Cand am scris, impreună cu politologul Marius Stan, despre ispita fascistă a tovarășului Putin, un articol care l-a infuriat teribil pe Oleg Malghinov, ambasadorul Rusiei la București, acest concept ne-a inspirat.