Am început colaborarea mea cu postul de radio Europa Liberă acum 35 de ani, în ianuarie 1983. Deși aveam familie în țară, am semnat întotdeauna cu numele meu. Era un risc asumat cu mândrie.
Pentru generalul securist Aristotel Stamatoiu, eram "unul dintre cele mai îndârjite şi periculoase elemente ale exilului anticomunist". Avea, cred, dreptate. Să-mi fie îngăduit să aduc aici un omagiu istoricului Vlad Georgescu, pe atunci directorul Departamentului Românesc, care m-a încurajat în chip constant să scriu despre avatarurile comunismului românesc şi mondial, despre curentele de idei din secolul XX, despre tribulaţiile totalitarismului şi geneza conceptului disident al libertăţii.
Țin să omagiez, în egală măsură, memoria lui Noel Bernard, pe care mi-aş fi dorit din inimă să apuc a-l cunoaşte personal. De la el am învăţat ce înseamnă să respecţi rigoarea analitică fără a renunţa vreo clipă la imperativul inteligenţei morale. De-a lungul anilor '80, am fost fericit că textele mele au fost transmise în lectura celei pe care o preţuiesc atât de mult, prietena mea Ioana Bernard. Radio Europa Liberă a fost şi rămâne familia mea spirituală. Nu cred că e nevoie să mai insist asupra relaţiei de dogoritoare prietenie pe care am avut-o cu Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, mentorii mei şi ai multora dintre prietenii mei de idei şi de valori, atunci, acum, mereu...
Contre tout espoir? Au fost destui cei care mă întrebau de ce nu mă opresc din această colaborare practic săptămânală (calculați domniile voastre cam câte mii de pagini se vor fi strâns). Eram în plină afirmare academică americană, nu depindeam nicicum financiar de acele transmisiuni. Le răspundeam că, asemeni Nadejdei Mandelștam, socot că la ceasul ororii totalitare, tăcerea este crimă împotriva umanității. Așa gândeam în anii '80, așa gândesc și azi...
O întâlnire cu Diavolul: Participam la o conferință cu titlul „Open Wounds: Reflections on Nazism and Stalinism” care s-a desfășurat la Einstein Forum din Potsdam în 2005. Organizatoarea era o cunoscută gânditoare americană, directoarea prestigioasei instituții, autoare a câtorva cărți despre „the problem of Evil” în care a reușit performanța de a scrie pe larg despre cutremurul de la Lisabona și de a evita subiectul Gulagului…
Între invitați, Markus (Mischa) Wolf (1923-2006), fostul șef al spionajului est-german. Alt marxist nepocăit, convins că Stalin nu a făcut decât să „denatureze” idealurile nobile, etc. Atletic, bronzat, arborând un aer californian, aducând cu Paul Newman la bătrânețe, megaspionul (așa îl numea Toader Paleologu aflat lângă mine în sală), a stat tot timpul alături de istoricul marxist Eric Hobsbawm. Au fost practic inseparabili în timpul conferinței. Doi camarazi din era cominternistă, convinși că Brigăzile Internaționale din Spania au reprezentat onoarea umanității, că utopia bolșevică merită și astăzi respectul oamenilor onești.
Au fost amândoi fascinați de „justețea” marxismului ca filosofie a istoriei. Koestler, Orwell, Serge, Manès Sperber, Istrati, Margarete Buber-Neumann, Souvarine? „Niște renegați isterici”. Hobsbawm a rămas membru al PC din Marea Britanie până în 1991. Markus Wolf (care a murit în 2006) a declarat la un moment dat: „Dacă partidul îmi ordona Sari!”, întrebarea mea era automat: „Cât de sus?” L-am întrebat public pe Wolf dacă printre cadrele Stasi au fost și ex-naziști. Fără să clipească, impasibil, mi-a răspuns: „Nici vorbă”. Era încă o minciună dintre atâtea debitate de-a lungul unei vieți trăită sub semnul fanatismului.