După 1945, toate țările Europei de Est au devenit sateliți ai Uniunii Sovietice, dar nu a existat o cale unică a „colonizării” acestora. Cu alte cuvinte, nu a existat vreun plan anume pus la cale la ceas de seară în Kremlin, de către Stalin și cercul lui de apropiați. Chiar așa stând lucrurile, am greși dacă nu am considera că această posibilitate fusese une idée fixe pentru Stalin. Obsesia acelui cordon sanitaire este adesea menționată în jurnalul moscovit ale președintelui Cominternului, comunistul bulgar Gheorghi Dimitrov. Acel volum demonstrează că au existat numeroase conversații, pe acest subiect, printre liderii comuniști de la vârf. De asemenea, știm azi că a avut loc o dispută intensă între Dimitrov și Rákosi cu privire la viitorul Transilvaniei. La acea dată, Dimitrov cu greu își putea ascunde uimirea: ambele vor fi state socialiste, de ce îți pasă atât de mult dacă Transilvania aparține Ungariei sau nu? (ținând cont și de perspectiva Rosei Luxemburg asupra independenței Poloniei în contextul revoluției socialiste din Rusia)
Astăzi, nimeni nu mai are vreo problemă în a admite că gândurile sovietizării erau deja acolo. Unul din colegii de breaslă, Charles Gati, a scris un minunat volum intitulat Hungary and the Soviet Bloc (Duke University Press, 1986). El citează în carte din arhivele comuniste maghiare și din cele sovietice pentru confirmarea acestei teze. Tot Gati amintește de o întâlnire din 1943 la care au participat Dimitrov, Suslov, Rákosi și alți membri ai conducerii de top ungare (la acea vreme, Nagy nu se afla în primul eșalon al partidului). Charles Gati încearcă să descrie dezbaterile acestora pe problema bolșevizării acestei țări (desigur, nu folosiseră termenul de „stalinizare”). Vorbind de stalinizare, îmi amintesc că, pe parcursul furtunoaselor luni ca președinte al Comisiei Prezidențiale, cineva a încercat să mă compromită spunând că tatăl meu a fost șeful catedrei de marxism-stalinism a Universității din București. Însă oricine cunoaște puțin istoria comunismului știe că nu a existat vreodată o astfel de catedră în vreo țară socialistă. Folosirea termenului de „stalinism” era cea mai scurtă cale către excluderea din partid; un asemenea concept era, în fapt, maniera noastră de a ne opune ideologiei oficiale.
Au existat, cu toate acestea, opțiuni strategice care merită a fi luate în considerare. Să ne amintim dezbaterea dintre Theodore Draper (1912–2006) și Leszek Kołakowski (1927–2009) din paginile lui The New York Review of Books despre însemnătatea Ialtei. Au existat nu una, ci mai multe semnificații ale Ialtei, iar pentru cei din spatele Cortinei de Fier, această conferință a fost și încă este percepută altfel decât în Occident. Este și motivul pentru care, Ágnes Heller și regretatul Ferenc Fehér au scris împreună un volum cu titlul From Yalta to Glasnost (Blackwell Pub, 1990) - simbolurile chiar contează enorm și ceea ce a contat pentru Europa Centrală și de Est a fost faptul că Occidentul nu și-a onorat promisiunile de la Ialta. Sunt de acord cu Draper când afirmă că nu a existat nicio trădare la Ialta, pentru că trupele sovietice se aflau deja în Polonia, România, etc. (o realitate geopolitică!), iar Occidentul nu era pregătit să mai pornească un război cu Uniunea Sovietică în februarie 1945. Dar percepția în regiune a fost, într-adevăr, aceea a unui Occident care a abandonat Europa de Est fără luptă. O opinie supusă interpretărilor, însă care atârnă, în orice caz, în opțiunile politice. În mod similar, nu au existat texte care să precizeze clar intențiile URSS în regiune, dar realitatea acaparării puterii în zonă era un indicator al acțiunilor concertate ale lui Stalin în vederea extinderii dominației sovietice asupra Europei Centrale și de Est.