Cine crede că se poate scrie istoria comunismului fără a ne referi la personajele care au făcut posibilă și au susținut dictatura, se înșală. Unii (nu foarte mulți), au crezut sincer, măcar la început, în „nobilele idealuri”. Firește, acest idealism pus în slujba Răului nu poate fi nicicum o scuză. Alții, vorba lui Eugen Jebeleanu într-o poezie din volumul Hanibal, „au gândit mai bine/La patru aurite roți”. Oportunismul nevertebrat, conformismul cras și lașitatea de moluscă s-au îngemănat cu agramatismul, sadismul și cinismul într-un aliaj pestilențial. Tamara Dobrin (1925–2002) a combinat toate aceste elemente, iar cariera ei, sub Dej și sub Ceaușescu, poate figura, ca studiu de caz, în orice enciclopedie a teratologiei totalitare. Această biografie confirmă, dacă mai era nevoie, continuitatea de metode de control, tehnici de represiune și scopuri politice dintre perioada Dej și perioada Ceaușescu în istoria stalinismului național. Faptul că departe de a-i dăuna, mârșăviile comise în anii ’50 au devenit un atu pentru cariera din anii ’70, relevă tocmai această genealogie pe care unii nostalgici ai ceaușismului (ori ai dejismului) preferă să o ignore ori chiar să o nege.
Am auzit prima oară despre Tamara Dobrin de la Alexandru Ivasiuc care o transformase în personaj, sub numele Tatiana Dobrescu, în romanul său Iluminări. Am stat mult de vorbă cu Ivasiuc despre Facultatea de Filosofie de la începutul anilor ’50, inclusiv despre rolul tatălui meu ca profesor al nefastei discipline numită „bazele marxism-leninismului”. Voi povesti odată ce mi-a spus.
Tamara Dobrin era biciul partidului în facultate, un veritabil flagel, teroarea deopotrivă a studenților și a profesorilor. Nu întâmplător era poreclită „vipera” sau „cobra”. Privire fixă, figură mereu gravă, încruntată, etern la pândă, o „tovarășă” de o proverbială vigilență (se spune că se destindea doar grație alcoolului). Afișând un fanatism brutal, putea fi un personaj din Kundera din galeria maniacilor staliniști (obsedați ideologic și sexual). Tatăl meu mi-a povestit că, din câte știa el, Tamara avea un dosar „cu multe pete” și că tocmai acest lucru explica maliția ei fără egal în „demascările” care surveneau cu perversă periodicitate în facultate. Era, cum spuneam, extrem de temută, lucru pe care îl savura. Se știa că ținea legătura cu „organele” Securității. Ea era cea care asigura recrutarea de informatori. În biroul ei de secretar al organizației de bază PMR, mai întâi pe facultate, apoi pe universitate, se desfășurau sinistre anchete. Între victimele directe ale Tamarei Dobrin, în timpul represiunilor anti-studențești din 1956-1960, au figurat diverse false „grupuri contrarevoluționare”. Trebuie citite pentru a înțelege tehnologia terorii în acei ani amintirile lui Florin Constantin Pavlovici, cărțile lui Paul Goma și analizele Ioanei Boca.
Ulterior, era cred în 1973, mi-a vorbit despre Tamara Dobrin un om care ajunsese în închisoare din cauza ei și a uneltelor ei din Facultatea de Filosofie. Mă refer la Ion Mihail Popescu, arestat în 1958, cred, împreună cu colegii săi Șendrea și Cișmașu. Când l-am cunoscut, domnul Popescu era asistent cu normă de cercetare la sociologie și își scria un doctorat despre Lucian Blaga cu profesorul Tudor Bugnariu. Eram în practică sociologică la Timișoara când mi-a dat să citesc dosarul reabilitării sale juridice. Nu voi uita niciodată acea noapte. Auzisem despre ședințele de „înfierare”, știam că avuseseră loc arestări de studenți în anii ’50, dar aici mă întâlneam cu o concretețe înspăimântătoare. Lectura acelui dosar a fost pentru mine ceea ce se cheamă un eye-opener. M-am îngrozit când am recunoscut nume faimoase printre cei care fuseseră martorii acuzării la înscenarea numită „proces”.
Domnul Popescu era membru de partid, a aflat că Tamara Dobrin urma să fie aleasă în CC la Congresul al XI-lea din noiembrie 1974 (se introducea metoda „propunerilor” de la bază, o altă mascaradă a „Epocii de Aur”). A creat o stare de mare nervozitate printre politrucii din facultate când a anunțat că se va duce pe scările Rectoratului când va sosi Tamara Dobrin și o va scuipa în față. Ion Mihail Popescu, fiu de țărani săraci din Tismana, student strălucit la filosofie, fusese bătut cu saci de nisip în timpul anchetei, avea coloana vertebrală distrusă. Făcuse patru ani de pușcărie pentru simplul fapt că la seminarul de filosofie marxistă citase din Trilogia culturii de Blaga și din Filosofia culturii de Tudor Vianu. Îl suna uneori noaptea pe un fost asistent, devenit profesor de filosofie specializat în axiologie, și-i amintea cum depusese mărturie mincinoasă la ordinul viperei. Din câte știu, axiologul avea cumplite remușcări. Prin anii ’90, am auzit că s-a sinucis. Ion Mihail Popescu nu voia răzbunare, cerea pur și simplu dreptate. Protestele lui Ion Mihail Popescu și nu doar ale sale au fost zadarnice, vipera se bucura de cea mai înaltă protecție.