Vladimir Tismăneanu

Ca atâția alții, ca Aragon, ca Ehrenburg, ca Simonov, ca Neruda, ca Adam Ważyk, ca Éluard, ca Brecht, ca Pierre Daix, ca Ritsos, ca Nâzım Hikmet, Eugen Jebeleanu s-a identificat emoțional, sentimental, pasional cu stânga revoluționară a veacului al XX-lea. Admiratorul lui Bacovia crezuse și el în utopia socialistă. S-a înșelat, dar nu a fost un poltron, un șarlatan, nu a cântat osanale lui Ceaușescu. Tabletele sale, mai întâi în Contemporanul, apoi în România Literară, erau tot atâtea săgeți azvârlite în direcția unei puteri tot mai absurde, tot mai iraționale, tot mai aberante. Restalinizarea de după 1971 a găsit în Jebeleanu un neîmpăcat, ireconciliabil adversar.

Îmi amintesc publicarea tabletei despre „Doctorul I. A”. Toată lumea credea că era vorba de Iosif Ardeleanu, ani de zile șeful cenzurii. Am aflat că era de fapt un pamflet la adresa doctorului în estetică marxistă, temutul Gh. Stroia, șeful de cabinet al lui Popescu-Dumnezeu. Îi cerea acestui temnicer al spiritului să-i scoată cleștii din gură, să-l lase să vorbească liber… Știu, în Jurnalul său, Ion Caraion a fost foarte dur cu Jebeleanu. Nu-i putea ierta că, atunci când el, Caraion, și atâția alți intelectuali gemeau în închisori, Jebeleanu fusese un răsfățat al regimului (nu discut aici biografia lui Caraion). Și totuși, în anii ’70, lucrurile se schimbaseră, rolul lui Jebeleanu era unul predominant benefic, îndeosebi prin susținerea tinerilor scriitori și prin respingerea imposturii, ceea ce admitea și Monica Lovinescu în Jurnalul său.

Istoria literaturii române sub comunism nu va putea face abstracție de rolul lui Jebeleanu în rezistența împotriva noului proletcultism (botezat „protocronism”), de curajul său dovedit în câteva situații extrem de complicate, când a spus un NU categoric liniei oficiale. Nu mă refer doar la luări de cuvânt cu implicații dramatice, dar mai ales la poemele sale nonconformiste. Mai mult, alături de Geo Bogza (și spre deosebire de ultra-conciliatorul Virgil Teodorescu), Jebeleanu a ținut piept ofensivei stalino-fasciste patronată de Dumitru Popescu și Eugen Florescu, la ordinul lui Nicolae Ceaușescu.

După 1965, Jebeleanu a renunțat definitiv la triumfalismul oficial, a scris Elegia pentru floarea secerată, un volum sfâșietor, un cri de coeur în memoria ființei iubite dispărute, a celei care a fost minunata pictoriță Florica Cordescu. Soarta a făcut să fiu prieten apropiat, din copilărie și până astăzi, cu Tudor și Florica, fiul și fiica lui Eugen Jebeleanu. Locuiam pe aceeași stradă (Grigore Mora), ei la numărul 36 (o casă proiectată de Marcel Iancu), noi la 22. Am fost coleg de clasă cu Florica la Liceul „Petru Groza” din clasa întâi până într-a șasea, când, la îndemnul directorului, profesorul de geografie Burcescu, m-am mutat la recent înființatul liceu nr. 24 (actualul „Jean Monnet”) de pe strada Grădina Bordei, în spatele Sălii Floreasca, alături de vechea televiziune. Știam, evident, cine este Jebeleanu, auzisem în casă despre el, Surâsul Hiroshimei era una din cărțile cele mai lăudate ale acelor timpuri. Mai târziu, am scris o compunere despre acel poem, îmi vin și-acum în minte versurile „Ce noapte deasă, vai ce noapte deasă/Unde-i cărarea care duce către casă?/Ce noapte mare, vai, ce noapte mare/Unde-i cărarea doamna ’nvățătoare?” Nu mai vorbesc de Lidice, piesa de rezistență, probabil cea mai sinceră a poeziei antifasciste românești.

Am lângă mine volumul Hanibal, apărut la editura Cartea Românească în 1972, cu copertă și ilustrații de Tudor Jebeleanu. Pe pagina de gardă, un desen al poetului, pe care, prin Florica, îl rugasem să-mi dea un exemplar cu autograf: o ramură de copac cu multe frunze, dedesubt un câine mai mare, pe al cărui abdomen este scris „Feriți-vă”, urmat în spate de un cățeluș care nu prea știe lângă cine se află și ce pericole îl pândesc… Iată cuvintele înscrise de poet, un avertisment, o lecție de viață și o exhortație care mi-au rămas în memorie până în ziua de azi: „Lui Volodea, cu îndemnul de a învăța câte ceva din limbajul frunzelor verzi tăiate pentru câini primejdioși”. (Februarie 1973). În acel volum, la paginile 257 și 258, poate fi citit poemul, apărut inițial în Contemporanul, imediat după suprimarea Primăverii de la Praga, în august 1968, de către tancurile Pactului de la Varșovia. Intitulat Izvoare, poemul poate fi citit în acrostihul care cuprinde cuvintele „Lumina Cehoslovaciei”. Pentru Jebeleanu, ca și pentru Bogza, MRP ori Geo Dumitrescu, experimentul de la Praga a însemnat resurecția unei mari speranțe. Circul voievodal de la București i se părea de un ridicol nețărmurit. Credea totuși că adevărata poezie salvează lumea, că prin artă se poate transcende infamia polițienească. Un pariu pe care, cântărind acum lucrurile, cred că l-a câștigat.

Închei cu poemul Măști, dedicat „unor amici”:

„De mă iubiți, iubiți-mă tocat/ și nu întreg, căci dinții-or să vă doară/ Și sfatul, de bun o să vă pară/ e să-mi sfărmați oscioarele, curat/ Nu într-un lac svârliți-mă-ntr-o doară/ căci știu să-not, și scap și e păcat/ ci-n cârcă aruncați-mi ne-ncetat/ o niagara de venin, murdară/ O, nu mă strângeți, dacă mă iubiți, atât de mult la piept, ci drept, frățește,/ veniți și gâtu-mi strângeți liniștiți/ Dar nu v’ascundeți gândul! Ca să știu/ ce trebuie să fac cât încă-s viu/ cu leșul vostru care mai trăiește.”

„Să-ți fie dat să trăiești în timpuri interesante” sună un vechi proverb, ori mai degrabă blestem chinez (real ori apocrif). Eugen Jebeleanu (1911–1991) a fost un poet antifascist, un om de stânga, un intelectual care a făcut multe compromisuri în epoca stalinismului dezlănțuit, a regretat amarnic anii orbirii, a știut să renască, printr-o chinuitoare alchimie a expiațiunii, drept un poet autentic, confirmând așteptările lui E. Lovinescu din anii ’30. A susținut, de altfel, eforturile Ilenei Vrancea, ale lui E. Simion și ale lui Ion Negoițescu de reabilitare a lui Lovinescu, în pofida opoziției vechilor și noilor jandarmi ideologici. La un ceas când părea să fie condamnat la anacronism, să lase în urmă doar amintirea unuia dintre arhitecții utopiei, preoții a ceea ce Eugen Negrici a deconstruit exemplar ca religie politică a comunismului românesc (precum Beniuc, Marcel Breslașu, Veronica Porumbacu ori Cicerone Theodorescu), Jebeleanu a scris poemele sale cele mai tulburătoare, cele mai durabile și cele mai oneste. Unele dintre acestea, în opinia mea, răscumpără erorile anilor ’50 și vor rămâne printre cele mai curate și nobile poeme ale literaturii românești din ultimele decenii ale tragicului secol al douăzecilea.

Deșteptarea a început mai devreme. La Congresul Scriitorilor din 1956, Jebeleanu și A. E. Baconsky au fost cei care și-au abjurat public „producțiile” literare din anii anteriori, și-au pus cenușă-n cap pentru pactizarea cu obscurantismul jdanovist. „Mai bine mi s-ar fi uscat degetele decât să fi scris acele stupidități”, declara Jebeleanu. Poate că atunci a demarat conflictul tot mai acut cu Mihai Beniuc, cel numit de Miron Radu Paraschivescu „piticul de la Uniunea Scriitorilor”. Știa că Beniuc nu era un actor autonom, că era de fapt instrumentul „perfectului acrobat”, al lui Malvolio Leonte (cum l-a numit Petru Dumitriu), șeful Direcției Propagandă și Cultură a CC al PMR, satrapul ideologic suprem, Leonte Răutu. A înțeles că fusese folosit, că fusese jucat de marii manipulatori, de comisarii „Noii Credințe” (Miłosz); crezuse într-un ideal, asemeni favoritului său Attila József (din care a tradus superb), se izbise de macularea cinică a acestor visuri. Citez din memorie: „Mulți am dorit să fie bine/Nu pentru noi, ci pentru toți/Doar alții au gândit mai bine/La patru aurite roți”. Ne-a povestit odată despre ședințele de pomină din vara anului 1958, când, acuzat de teribile păcate, între care „lipsa de vigilență”, primise un vot de blam pe linie de partid. Ploua cu sancțiuni în acea vară a represaliilor. În timp ce-și făcea o formală autocritică, Ema Beniuc a început să urle isteric: „Nu-l credeți, minte, vrea să înșele Partidul!” Nu mai conta că scrisese tot ce scrisese, devenise un „dușman obiectiv”.

Poeziile de după 1968 ale fostului sburătorist regăseau nu doar ermetismul înfrigurat, aș zice condensat, al începuturilor, dar și solemnitatea aproape sacrală a actului civic. Deveneau tot mai explicit critici ale unui regim alienant, abundau referințele biblice, parabolele despre nemurire și salvarea sufletului: „Cocoșu-n zare-a trâmbițat/S-a înroșit de cântec marea/Nu-i încă zi dar poți să-ncepi/Poți Petre să-ți începi vânzarea”. Fabule cu semnificații subversive, aluzii străvezii, în metafore abrupt-parcimonioase, la o stare de fapt tot mai revoltătoare: „Pe vremea Regelui David/Veni la el un individ/Spunând: Ascultă băi Davide/De ce în țară nu-s stafide/Căci ele mi se fac din struguri/Și când le ciugulești te bucuri./David răspunse Ehehe/Ce bune-ar fi, dar nu mai e/Ce nu mai e, făcu săracul/În ce le pune cozonacul”…

Eugen Jebeleanu pe care l-am cunoscut, așa cum l-am cunoscut, era de-acum scârbit de jocurile cinice și perverse ale nomenklaturii: „Vai de suflețelul nostru care/Când să fie mare/Ni se cocoșă ca prostul/Proștilor dând ascultare”. Sigur, mi se va spune, dar atunci de ce a acceptat să devină membru supleant al CC al PCR la Congresul al X-lea? Simplu spus, Jebeleanu nu avea stofă de erou, nu era făcut pentru martiriu, era un om extrem de vulnerabil, își imagina că fiind acolo, în anturajul imediat al „zeilor”, va putea încuraja unele tendințe liberalizante. Miza, bănuiesc, pe o relație specială cu Ceaușescu, despre care scrisese încă din 1936, când tânărul jurnalist Jebeleanu a vizitat închisoarea de la Brașov, unde se afla deținutul politic care avea pe atunci doar 18 ani. Un timp, Ceaușescu l-a tratat cu un anumit respect.

După 1971, când la Plenara CC din noiembrie consacrată noului îngheț ideologic Jebeleanu a sfidat linia agresivă lansată prin „Tezele din iulie”, Ceaușescu și echipa sa au decis că este un „intratabil”. Astfel îl descrie Popescu-Dumnezeu în memoriile sale: un profet mânios, un leu indignat care-i scotea din sărite pe culturnicii zilei (și în primul rând pe el, pe sacerdotul cultului neo-feudal). Să susții că Nijinski era un revoluționar veritabil, că versurile lui Eminescu „Mai departe, mai departe/Mai încet tot mai încet/Sufletu-mi nemângâiet/Îndulcind cu dor de moarte” sunt adevăratul model poetic, nu versificațiile optimiste ale poemelor pe bandă rulantă, erau, din perspectiva partidului, tot atâtea expresii ale unei impardonabile, intolerabile fronde.