Vladimir Tismăneanu

Este o iluzie și o eroare să credem că trecutul poate fi pur și simplu negat ori ignorat. O societate fără memorie este una decerebrată, redusă la condiția vegetativă, abulică. Așa cum scria Milan Kundera într-un celebru roman, istoria totalitarismului este aceea a luptei memoriei împotriva uitării. Am apreciat în mod deosebit când, în urmă cu mai mulți ani, a apărut la Paris, la editura L’Harmattan, cartea politologului român Alexandru Gussi, intitulată La Roumanie face à son passé. Mémoires et cultures politiques (2011). Era vorba de un volum născut dintr-o splendidă teză de doctorat susținută de autor la Paris sub conducerea profesorului Dominique Colas. O remarcabilă operă care explorează meandrele memoriei ori, mai exact spus, ale memoriilor politico-istorice românești de după 1989, relația dintre regimurile de memorie și dispozitivele ideologice ale diverșilor actori politici în eforturile de a descoperi ori de a oculta adevărul istoric.

Spun aceste lucruri pentru că, în pofida afirmațiilor relativiste, există un set de adevăruri incontestabile, demonstrabile și verificabile documentar. De pildă, faptul că PCR era o formațiune marginală, fără urmă de șanse de a ajunge la putere în 1945 în absența sprijinului direct al URSS. Ori faptul că alegerile din noiembrie 1946 au fost măsluite de o manieră grosolană de către aceiași comuniști. Ori distrugerea sistematică a statului de drept, a persoanei juridice (cum atât de just remarca și Hannah Arendt în scrierile ei), a cetățeanului. Ceea ce făcea Alexandru Gussi în acel volum ținea deopotrivă de anamneză și de analiza mentalului, a imaginarului istoric, deci de o demistificare a narațiunilor competitive care s-au străduit să convertească memoria (ori absența ei) în istorie. Elementul etic este mereu, și în chip necesar, prezent în acest efort, dar de o manieră bine temperată. Am mai spus-o și în alte ocazii: pe un câmp al nesimțirii etice cresc buruienile urii, ale resentimentului, ale patimilor și furiilor exclusiviste. Cartea lui Alexandru Gussi rămâne unul din antidoturile împotriva acestei abulii etice și a distorsiunilor falsificatoare.

Am fost încântat să scriu atunci, în franceză, prefața acestei lucrări atât de necesare pentru înțelegerea spațiului simbolic post-comunist, a bătăliilor intelectuale și politice din ceea ce unii preferă să uite: acei ani în care „eternul” Ion Iliescu și FSN-ul au încercat instituirea unui nou regim monopolist asupra memoriei colective și permanentizarea unei amnezii generată de cinism și dispreț pentru victimele totalitarismului. Efectele le resimțim, din păcate, și azi. Cei care susțin și acum faptul că în acei ani intelectualii de stânga ar fi fost „linșați” ori marginalizați, pur și simplu habar nu au despre ce vorbesc. Dimpotrivă, stânga fesenistă, în variile ei încarnări, a exercitat o dominație cvasi-totală asupra structurilor comunicaționale și academice oficiale, și s-a opus cu disperare (re)cunoașterii adevărului istoric despre comunism și despre chinuitul debut al tranziției spre pluralism și societate deschisă. Cartea lui Alexandru Gussi, de o admirabilă onestitate, restituia acele adevăruri fără de care spiritul democratic se găsește în grea suferință. Grație unor contribuții precum cea semnată (și) de acest politolog român este posibilă constituirea a ceea ce se numește solidaritatea anamnestică, străpungerea zidurilor artificiale ale unei culpabile și atât de instrumentale uitări.

Aparatele ideologice comuniste au funcționat prin acțiunile unor indivizi concreți, servitorii zeloși ai dogmelor marxist-leniniste. Acești oameni au asigurat înregimentarea culturală, rusificarea ca strategie pedagogică anti-națională, eliminarea și distrugerea elitelor intelectuale din școli și facultăți, lichidarea moștenirilor spirituale democratice și impunerea pseudo-valorilor drept repere inconturnabile ale „noii civilizații”. Acești oameni au fost arhitecții utopiei. Între ei, Mihail Roller (1908-1958) a jucat un rol cu deosebire nefast.

I se spunea „controller”. Maniac al purității ideologice, obsedat de întărirea vigilenței pe „frontul istoric”, un impostor propulsat în fruntea lumii academice românești, Roller a fost, la fel ca Trofim Lâsenko în biologia sovietică, un șarlatan. Asemeni geneticienilor sovietici terorizați de Lâsenko și banda sa, istoricii români tremurau de groaza lui Roller și a ciracilor săi. Nu a rămas în urma sa măcar un text care să poată fi citat drept contribuție științifică. Au rămas în schimb amintirile unor destine zdrobite, memoria campaniilor delirante de demascare a variilor „devieri” de la linia jdanovistă. A rămas „Manualul unic de Istorie a RPR”, o sinteză grotescă de falsificări, mistificări și minciuni crase.

Evident, acțiunile distructive ale lui Roller n-ar fi fost posibile fără sprijinul primit din partea conducerii supreme a PMR: Gh. Gheorghiu-Dej, Ana Pauker, Iosif Chișinevschi, Miron Constantinescu, dar mai ales Leonte Răutu (cu care a fost prieten personal), au fost cei care i-au permis lui Roller să-și desfășoare sinistrele operații. Nu numai ca l-au tolerat, dar l-au și încurajat în ale sale defulări isteroide. Roller a fost instrumentul voluntar și pervers al unei politici deliberate de anihilare a tradiției europene, pro-occidentale din științele umane. În timp ce Roller trona în fruntea sectorului știință al Secției de Propagandă condusă de Răutu, fiind de fapt mâna dreaptă a inchizitorului en titre al culturii românești, marele psiholog Nicolae Mărgineanu (1905–1980), un veritabil democrat, era supus calvarului din închisori. Când maurul Roller devenise incomod, după ce-și îndeplinise cu prisosință macabra datorie, după ce Congresul al XX-lea al PCUS lansase de-stalinizarea, liderii PMR au decis să se debaraseze de stingheritorul Roller (tot așa cum debarcată a fost și aberanta Ofelia Manole). Măștile noi ale stalinismului românesc cereau noi politruci, noi lachei.

Nu știu ce s-ar fi întâmplat cu el dacă nu murea în 1958. S-a sinucis, cum susțin unii? A murit de inimă rea, ca urmare a morții fiicei sale mai mici, Sonia, într-un teribil accident (s-a lovit la cap, căzând în bazinul din parcul sanatoriului Otopeni, acolo unde se afla internat tatăl său)? În mod cert, partidul nu mai avea nevoie de el. Ca director adjunct al Institutului de Istorie a PMR era oricum marginalizat, lucrând în subordinea unui Constantin Pârvulescu, el însuși în plină dizgrație. Mi-e greu să-mi imaginez un Roller adaptat la exigențele stalinismului național. Un Roller conlucrând cu Gh. Zaharia, Ștefan Pascu, Ștefan Ștefănescu, Viorica Moisuc, Titu Georgescu, N. Copoiu, Gh. I. Ioniță, Mircea Mușat și Ion Ardeleanu. Devenise, de fapt, un personaj total indezirabil, o mărturie vie, ori mai exact spus o relicvă a obedienței infinite a celor care se voiau acum promotorii „valorilor patriotice” în raport cu Stalin și stalinismul. Spre deosebire de cameleonul oportunist C. Ionescu-Gulian, groparul filosofiei românești, Roller chiar crezuse de o manieră nevrotică în misiunea sa, nu avea cum să mimeze o pliere pe noile imperative. Stalinismul său fusese unul structural și definitiv, născut dintr-o pasiune totală. Era vorba de o identificare existențială. În Raportul Final al Comisei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România (Humanitas, 2007), numele lui Roller figurează, cum este firesc, în dicționarul principalelor figuri ale comunismului din România.