Vladimir Tismăneanu

Între scrierile cele mai cunoscute ale lui Susan Sontag, aș menționa volumul ei de debut, din 1966, profund inovator ca perspectivă estetică, un manifest împotriva canonului dominant—Against Interpretation (Împotriva interpretării)—în care erau incluse nu doar eseuri despre autorii ei favoriți (între aceștia, Emil Cioran), dar și eseul Notes on Camp, publicat inițial în Partisan Review. Era conceptualizată acolo o sensibilitate culturală care avea să devină tot mai prezentă la ea în deceniile următoare. Mai exact, era vorba de un stil artistic, dar și de viață, care combina dandysmul cu ironia, aforismul mușcător și auto-ironic cu melancolia tragică a operelor italiene. În Camp se întâlneau Wilde cu Verdi, înalta cultură cu produsele culturii de masă. Gustul Camp, scria ea, este un hedonism temerar și plin de haz. Această sensibilitate tratează seriosul cu frivolitate și explorează în chip serios frivolitatea. Motto-ul cărții era un aforism al lui Oscar Wilde menit să lumineze exact această bucurie a paradoxului: „Only shallow people do not believe in appearances” („Doar oamenii superficiali nu cred în aparențe”)

Inspirată de opera lui Walter Benjamin, despre care a lăsat rânduri memorabile, Susan Sontag a cultivat fragmentarul, perisabilul și disparatul împotriva spiritului dominator al totalității sistemice. Asemeni lui Benjamin, a scris numeroase eseuri despre film și fotografie. A fost ea însăși model pentru un faimos portret fotografic de Annie Leibovitz (născută în 1949), apărut în revista People, în 1992. A scris nu doar eseuri, ci și romane în stil clasic.

Intelectuală dispusă să laude cândva Vietnamul de Nord (în volumul Stiluri de voință radicală), a ajuns la o împăcare târzie cu America, țara pe care, în felul ei, cu severitate și neostentativ, a iubit-o. Asemeni Hannei Arendt (1906–1975), a scris eseuri despre fascism care au provocat furtuni polemice. Și-a transfigurat propria experiență a luptei cu cancerul într-un tulburător text despre Boală ca metaforă.

Am întâlnit-o și eu pe Susan Sontag în câteva rânduri, prima oară la New York, în octombrie 1987, la lansarea unei cărți a disidentului maghiar Miklós Haraszti. Câteva zile mai târziu, a fost prezentă la o conferință despre viitorul statelor comuniste pe care am organizat-o. Printre participanți se numărau Ferenc Fehér și Ágnes Heller, Dorin Tudoran și Aleksa Djilas, Richard Pipes și Aleksandr Zinoviev, Eduard Kuzniețov și Svetozar Stojanović. Ne-am reîntâlnit la o conferință despre rolul intelectualilor în prăbușirea comunismului, organizată în 1992 de către Partisan Review. Între vorbitori, să-i amintesc pe Saul Bellow și Iosif Brodski, Norman Manea și Czesław Miłosz, Mircea Mihăieș și Doris Lessing. Susan Sontag a condus masa rotundă la care am participat alături de Adam Michnik și Vasili Aksionov.

De fiecare dată, m-a frapat disponibilitatea lui Susan Sontag pentru pentru dialogul liber al spiritelor și valorilor. Când Michnik a spus că nu poate să-și exprime gândurile dacă nu fumează, în pofida regulilor stricte, Susan i-a îngăduit acest lucru, ba mai mult, și-a aprins și ea o țigară. Scena a surprins-o Jacob Weisberg, actualul editor-șef de la Slate, pe atunci tânăr redactor la The New Republic, într-un articol cu un titlu cât se poate de adecvat: „Partisans”.

Admirată necondiționat de unii, vehement criticată de alții, Susan Sontag (1933–2004) a fost una dintre cele mai originale (deci controversate) personalități intelectuale americane. Editura Humanitas a inițiat de-a lungul timpului o serie de autor dedicată regretatei eseiste, publicând tulburătoarea carte scrisă cu puțin timp înainte de stingerea ei din viață (Privind la suferința celuilalt, 2011). Acea carte este o meditație, de o sinceritate ce-ți taie respirația, despre cruzime, suferință, agonie, așa cum apar aceste stări-limită în imaginile fotografice. Cum poate fi contemplată oroarea, cum poate fi ea transfigurată estetic?

În ultimii ani am recitit multe din scrierile lui Susan Sontag, inclusiv studiile introductive la volumul de eseuri Homo Poeticus de Danilo Kiš și la romanul lui Victor Serge (revoluționarul ruso-francez), Cazul tovarășului Tulaev. Asemeni altor autori formați în atmosfera febrilă de la Partisan Review, Susan Sontag a fost mereu atentă la interacțiunea dintre artă și politică, ambele înțelese în sensul lor cel mai adânc. Îndrăgostită de Karl Kraus și Walter Benjamin, de Kierkegaard și Blanchot, de Cioran și Artaud, de Thomas Mann și Kafka, Susan Sontag nu se ferea să provoace, ba chiar dimpotrivă. Aș spune că avea, atât în scris, cât și în viața personală, voluptatea transgresiunii. O altă carte vorbește despre relația dintre Susan Sontag și fiul ei, cunoscutul gânditor politic David Rieff (tatăl lui David a fost sociologul Philip Rieff, profesor la University of Pennsylvania, autorul clasicei cărți The Triumph of the Therapeutic). Cu puțin timp înainte de a muri, în 2006, Philip Rieff a publicat un studiu remarcabil despre fenomenul charismei. Când a apărut cartea mea Reinventing Politics, în 1992, David a recenzat-o în Newsday.

Atunci când a încetat din viață, la sfârșitul lunii decembrie 2004, Susan Sontag, celebra scriitoare new-yorkeză, figură emblematică pentru marile tensiuni spirituale ale Americii ultimelor decenii, se bucura de o imensă, cvasi-iconică autoritate intelectuală. Avea 71 de ani și apucase să participe la cele mai aprige dispute care au marcat viața spirituală americană din a doua jumătate a secolului trecut și începutul noului veac. Comparabilă, cred, cu un Oscar Wilde prin refuzul filistinismului și curajul asumării unor poziții programatic non-conformiste, Susan Sontag și-a purtat cu demnitate blazonul autenticității ca formulă existențială. Nu a vrut să fie ostateca vreunui corset ideologic. S-a alăturat cu fervoare intelectualilor de la Partisan Review, împărtășind cu aceștia gustul iconoclast pentru modernitate și avangardă, dar și disprețul umanist pentru orice expresie a mentalității gregar-totalitare. A îndrăznit să propună un radicalism estetic combinat cu unul al opțiunilor politice. Nu s-a ferit însă să-și recunoască erorile. A condamnat războiul din Vietnam, dar a fost la fel de neînduplecată în blamarea comunismului, pe care l-a numit, spre oroarea amicilor ei de stânga, „fascism cu chip uman”.

Susan Sontag a susținut, cu pasiune și generozitate, intelectualii disidenți din statele sovietizate. A fost prietenă apropiată a lui Iosif Brodski și a editat scrieri ale neuitatului prozator iugoslav Danilo Kiš. Până în ultima clipă, și-a păstrat interesul neabătut pentru creațiile artistice venite din Estul Europei. A montat la Sarajevo, în timpul asediului, Nepotul lui Rameau de Diderot. În 2004, într-o emisiune maraton despre cărți, filme și idei de pe unul din canalele de televiziune americane (C-Span), își mărturisea admirația pentru regizorul rus Aleksandr Sokurov, fostul asistent al lui Andrei Tarkovski, autorul filmului Arca rusă și al Dialogurilor cu Soljenițîn (ulterior, Sokurov a regizat Tată și fiu, Aleksandra și alte capodopere, inclusiv filmele despre Lenin, Hirohito și Mussolini). Unul din ultimele ei mari eseuri—gen în care Susan Sontag a excelat—a apărut în Times Literary Supplement în aprilie 2004, fiind consacrat lui Victor Serge, disidentul ex-comunist apropiat de Troțki, dar și de Panait Istrati, a cărui operă o considera egală, din punct de vedere etic și estetic, cu creațiile lui Arthur Koestler și George Orwell. Era vorba de fapt de studiul introductiv scris de Susan Sontag pentru noua ediție a romanului lui Serge, Cazul tovarășului Tulaev, apărută în seria New York Review Books Classics.

Pe scurt, Susan Sontag a simbolizat ceea ce cunoscutul critic literar Lionel Trilling a numit cândva „obligația morală de a fi inteligent”. Ceea ce nu înseamnă că nu i s-a întâmplat să spună unele enormități, de pildă după 11 septembrie 2001, când, într-un scurt text apărut în The New Yorker, într-un bizar elan pseudo-camusian, îi credita pe Mohamed Atta și camarazii săi cu virtutea „curajului”. Nobody is perfect…