Vladimir Tismăneanu

Destinul marxismului în Europa de Est

Raportul dintre ideologie, utopie și acțiune politică este esențial pentru a înțelege aventura marxismului, a religiilor politice în genere, în veacul al XX-lea, dar și acum. Pentru că, dincolo de convenții cronologice și de triumfalisme pasagere, epoca extremismelor revoluționare nu s-a încheiat nici în 1989, nici în 1991, nici în 2000, nici în zilele noastre.

Între mișcare și ideologie există întotdeauna o relație mediată. Chiar și Marx, atunci când susține că filosofia trebuie să se realizeze prin transformarea într-o armă a revoluției, nu uită că teoria își menține un statut, o demnitate de sine stătătoare. Mai târziu, Lenin va schimba acest raport atunci când va proclama primatul organizației revoluționare și va face din intelectuali, atunci când nu-i disprețuiește fățiș, un strat ancilar, un fel de grup subaltern, cum ar fi spus Gramsci. Destinul marxismului, încă din anii a ceea ce Kołakowski numește „Vârsta de Aur”, deci ai părinților fondatori, a fost plin de capcane, serpentine și răsuciri „dialectice”. Într-atât încât, în 1868, când a împlinit 50 de ani, Marx preciza, ba chiar avertiza, că nu se consideră marxist. Fetișizarea ideilor sale, convertirea lor în dogme sacrosancte nu aveau cum să nu-l alarmeze pe cel care mărturisea că maxima sa favorită era De omnibus dubitandum est.

Vorbind de soarta marxismului în Europa de Est și Centrală, aș accentua impactul doctrinar al austro-marxismului și al moștenirii Rosei Luxemburg, în special în Polonia. Aș aminti aici analiza făcută originilor teoretice ale comunismului polonez de către Isaac Deutscher, biograful lui Stalin și al lui Troțki, ajuns în Anglia după ce fusese un membru activ, în anii ’30, al opoziției anti-staliniste din PC Polonez. Despre Rosa Luxemburg ar merita discutat separat. Am prezentat, la un moment dat, studenților mei de la Universitatea Maryland, un eseu al Hannei Arendt despre Rosa Luxemburg. Aș aminti aici doar că, pentru Hannah Arendt (care nu a fost niciodată marxistă), Rosa Luxemburg nu era, de fapt, o marxistă stricto sensu. Conceptul libertății la Rosa Luxemburg era exact opusul centralismului sectar și constrângător susținut de neo-iacobinul Lenin și discipolii acestuia. Pariul Rosei Luxemburg era pe spontaneitate, pe democrație directă, împotriva dictaturii unui grup de auto-desemnați custozi ai fericirii umanității.

În România începutului de secol XX, deși stânga era anemică numeric, ea nu era lipsită de importanță. Au contat ideile gradualiste ale lui Eduard Bernstein, dar și legalismul propriu direcției dominante din Internaționala a II-a. Constantin Dobrogeanu-Gherea (1855–1920), care a fost un gânditor socialist original, a exprimat rezerve fundamentale în raport cu lovitura de stat bolșevică din octombrie 1917. Știm ce-a urmat: scindarea Partidului Socialist, manipularea de către Kremlin a sectei mesianice care a fost Partidul Comunist din România (Secție a Internaționalei Comuniste). Bolșevizarea înverșunată a însemnat strivirea oricărui efort de gândire marxistă autonomă în acea formațiune. Sigur, a existat un Lucreţiu Pătrăşcanu, dar eforturile sale erau mai degrabă în pofida, nu datorită climatului intern din acel partid. În plus, după 1948, cerberul ideologic care a fost Leonte Răutu îl va incrimina pe Pătrăşcanu pentru imaginare „devieri” ideologice. Nimic nu era mai grav într-un partid de tip leninist decât „devierea” de la „linia Partidului”, o misterioasă înșiruire de vorbe tratate cu mistică venerație.

Am scris despre avatarurile marxismului în România comunizată într-un volum editat de profesorul Raymond Taras, cu titlul The Road to Disillusion, apărut la începutul anilor ’90 la editura M. E. Sharpe. Pentru a exista apostazie, afirmam acolo, trebuia să existe mai întâi credința, apoi erezia. Aceste trei trepte nu au fost experimentate în România. Aș putea, desigur, să dau exemple concrete de relativ non-conformism (Tudor Bugnariu, Henri Wald, de pildă), dar, în mare, cam așa au stat lucrurile: câțiva marxiști convinși care nu au articulat o platformă critic-marxistă de genul celei propuse de Kołakowski în Polonia, de elevii lui Lukács în Ungaria ori de gânditorii din jurul revistei Praxis International în Iugoslavia. Dar voi mai reveni, poate, la problematica marxismului critic din anii ’70 și la felul cum m-am identificat eu însumi, în acea perioadă, cu imaginarul intelectual pe care îl numim „Western Marxism”. Mă gândesc la Teoria Critică a Școlii de la Frankfurt, dar și la contribuțiile tânărului Georg Lukács, ale lui Karl Korsch și ale lui Antonio Gramsci.

Între scrierile cele mai cunoscute ale lui Susan Sontag, aș menționa volumul ei de debut, din 1966, profund inovator ca perspectivă estetică, un manifest împotriva canonului dominant—Against Interpretation (Împotriva interpretării)—în care erau incluse nu doar eseuri despre autorii ei favoriți (între aceștia, Emil Cioran), dar și eseul Notes on Camp, publicat inițial în Partisan Review. Era conceptualizată acolo o sensibilitate culturală care avea să devină tot mai prezentă la ea în deceniile următoare. Mai exact, era vorba de un stil artistic, dar și de viață, care combina dandysmul cu ironia, aforismul mușcător și auto-ironic cu melancolia tragică a operelor italiene. În Camp se întâlneau Wilde cu Verdi, înalta cultură cu produsele culturii de masă. Gustul Camp, scria ea, este un hedonism temerar și plin de haz. Această sensibilitate tratează seriosul cu frivolitate și explorează în chip serios frivolitatea. Motto-ul cărții era un aforism al lui Oscar Wilde menit să lumineze exact această bucurie a paradoxului: „Only shallow people do not believe in appearances” („Doar oamenii superficiali nu cred în aparențe”)

Inspirată de opera lui Walter Benjamin, despre care a lăsat rânduri memorabile, Susan Sontag a cultivat fragmentarul, perisabilul și disparatul împotriva spiritului dominator al totalității sistemice. Asemeni lui Benjamin, a scris numeroase eseuri despre film și fotografie. A fost ea însăși model pentru un faimos portret fotografic de Annie Leibovitz (născută în 1949), apărut în revista People, în 1992. A scris nu doar eseuri, ci și romane în stil clasic.

Intelectuală dispusă să laude cândva Vietnamul de Nord (în volumul Stiluri de voință radicală), a ajuns la o împăcare târzie cu America, țara pe care, în felul ei, cu severitate și neostentativ, a iubit-o. Asemeni Hannei Arendt (1906–1975), a scris eseuri despre fascism care au provocat furtuni polemice. Și-a transfigurat propria experiență a luptei cu cancerul într-un tulburător text despre Boală ca metaforă.

Am întâlnit-o și eu pe Susan Sontag în câteva rânduri, prima oară la New York, în octombrie 1987, la lansarea unei cărți a disidentului maghiar Miklós Haraszti. Câteva zile mai târziu, a fost prezentă la o conferință despre viitorul statelor comuniste pe care am organizat-o. Printre participanți se numărau Ferenc Fehér și Ágnes Heller, Dorin Tudoran și Aleksa Djilas, Richard Pipes și Aleksandr Zinoviev, Eduard Kuzniețov și Svetozar Stojanović. Ne-am reîntâlnit la o conferință despre rolul intelectualilor în prăbușirea comunismului, organizată în 1992 de către Partisan Review. Între vorbitori, să-i amintesc pe Saul Bellow și Iosif Brodski, Norman Manea și Czesław Miłosz, Mircea Mihăieș și Doris Lessing. Susan Sontag a condus masa rotundă la care am participat alături de Adam Michnik și Vasili Aksionov.

De fiecare dată, m-a frapat disponibilitatea lui Susan Sontag pentru pentru dialogul liber al spiritelor și valorilor. Când Michnik a spus că nu poate să-și exprime gândurile dacă nu fumează, în pofida regulilor stricte, Susan i-a îngăduit acest lucru, ba mai mult, și-a aprins și ea o țigară. Scena a surprins-o Jacob Weisberg, actualul editor-șef de la Slate, pe atunci tânăr redactor la The New Republic, într-un articol cu un titlu cât se poate de adecvat: „Partisans”.