Vladimir Tismăneanu

M-am reîntâlnit cu Nicu Ceaușescu de câteva ori în anii facultății. Când a apărut în Viața Studențească (condusă de poetul stalinist Niculae Stoian), prin 1973, un articolaș anonim în care se denunța „debandada anarhică” de la o ședință ASC a anului II de la Filosofie, inclusiv referatul susținut de studentul George Purdea (cel care avea să-l traducă pe Jaspers în colecția „Idei Contemporane” de la Editura Politică), a urmat o mini-furtună. Eram blamați, în acel text, drept gură-cască, doi vicepreședinți ai consiliului pe facultate, Gheorghe Pișcoci și cu mine. Precizez că nu erau funcții de nomenklatură și că eram aleși chiar de către colegii noștri.

L-am văzut pe Nicu la un simpozion la Facultatea de Istorie, el era de-acum vicepreședinte pe Centrul Universitar București, i-am povestit acea aberație. Lucrurile s-au calmat fără urmări. Erau doi frați Pișcoci: cel mare, Mihai, ținea seminarul de socialism științific al profesorului Vasile Nichita, era de fapt interesat de Croce și eventual Gramsci. Cel mic, Gheorghe, venise, cred, din producție, oricum era membru de partid când a intrat în facultate. Eram în relații foarte bune. Peste ani, mi-a scris Monica Lovinescu să mă întrebe ce este cu acest Pișcoci care o abordase cu tot felul de mizerii împotriva lui Vlad Georgescu și a mea. Ajunsese prin 1986 la Paris, unde a deschis (cu ce bani oare?) o librărie specializată în lucrări de extremă dreapta, inclusiv ale negaționiștilor Holocaustului gen Faurisson și Garaudy. Cel care în țară se specializase în opera metafizică a lui Lucian Blaga a virat după plecarea sa (își luase și numele nevestei, devenise Pișcoci–Dănescu) într-o direcție foarte ciudată (și mă exprim eufemistic). Cazul lui îmi amintește de acela al lui Ivan Deneș, despre care am avut recent prilejul să scriu aici.

Când, în 1973, profesorul Radu Florian a refuzat să fie îndrumătorul științific al lucrării mele (Noua Stângă între utopie și disperare) pentru sesiunea națională a cercurilor științifice studențești care urma să aibă loc la Cluj, Mihai Pișcoci nu m-a refuzat (nu puteai prezenta o lucrare dacă nu aveai un îndrumător științific oficial, așa era regulamentul). Nu știu motivele gestului lui Florian (mai târziu, în 1980, a scris un referat pozitiv despre teza mea de doctorat), dar deschiderea lui Pișcoci a dus de fapt la primul meu articol apărut în Revista de filosofie (eram student în anul IV). Din ce mi s-a spus, primisem premiul I, dar reprezentanta partidului, nefasta Olivia Clătici, m-a retrogradat la premiul III. Premiul I l-a primit un student la sociologie din Iași, ginerele lui Miu Dobrescu. N-am avut probleme, lucrarea sa era foarte bună din câte țin minte. A venit la mine redactorul-șef al Revistei de filosofie care mi-a cerut textul pentru publicare. Începea astfel o lungă colaborare cu acea revistă și o relație de comunicare intelectuală cu esteticianul Mihai Ciurdariu, redactorul-șef adjunct specialist în Eminescu. Cât despre redactorul-șef, am aflat în anii tranziției că era unul dintre informatorii zeloși ai Securității în privința lui Constantin Noica. Pe Mihai Pișcoci l-am revăzut o singură dată, în martie 1990, în timpul vizitei mele în țară, prima de la plecarea din 1981. Era președintele unei Ligi Republicane Antimonarhiste.

Odată, era prin 1972, a venit Vasile Bontaș (asistent la matematică, ulterior ajuns secretar al CC al UTC) la noi, la Filosofie, să mă cheme la etajul întâi: „Dorește cineva să vă vadă”. Acel cineva era Nicu, vicepreședintele Consiliului pe Universitate. Printre cei care au lucrat în acele structuri a fost și Antonie Iorgovan, constituționalistul lui Ion Iliescu. Am intrat și m-a luat direct: „Știu că maică-ta lucrează la Sanepid. Am nevoie de ajutor”. „Despre ce este vorba?”, l-am întrebat. „Pregătim balul de Revelion și avem nevoie de o aprobare de la Sanepidul Capitalei ca să putem folosi sala de la Cantina Grozăvești”. Am rămas perplex: iată-mă în fața unuia dintre cei mai puternici oameni din România, rugat să intervin pe lângă maică-mea care era șefa secției de igienă școlară la ceea ce se numea Inspectoratul Sanitar al Capitalei.

I-am spus că mama era plecată în Bulgaria la o conferință științifică, dar că pot vorbi chiar cu directorul Sanepidului, doctorul Andrei Kelemen. Am făcut-o imediat, i-am spus că este rugămintea lui Nicu Ceaușescu, nu e nevoie să mai adaug că totul s-a rezolvat într-o secundă. L-am întrebat atunci cum de a ajuns să apeleze la mine, când el poate să intervină direct oriunde și lucrurile se rezolvă instantaneu. Mi-a răspuns: „Nu pot suna toată ziua în toate părțile spunând cine sunt”. I-am răspuns atunci că ar fi bine să-și oprească ascensiunea politică la acel nivel unde poate face lucruri cât de cât benefice. S-a uitat lung la mine și mi-a răspuns: „Ai dreptate, asta i-au făcut și soră-mii”. Cine erau cei care „i-au făcut-o?” Evident, părinții săi care îl pregăteau pentru o carieră pe care, probabil, nu și-a dorit-o, dar pe care a acceptat-o fără urmă de rezistență. Exact opusul situației lui Jean Maurer, al cărui părinte i-a spus cât se poate de clar că nu are ce căuta în structurile politice.

Cum devine fiul unui autocrat comunist versiunea contemporană a lui Caligula? Ce legătură există între adolescență, poate chiar copilăria timpurie, și momentul când ajunge aproape de puterea absolută? Cum, când și prin ce canale absoarbe el dogmele de care se servește regimul? Intrarea la facultate în 1970 a însemnat o recompunere de profil politic pentru Nicu Ceaușescu. Băiatul hiper-răsfățat și puțin isteroid din școală, cel care pe la 16 ani încă mai obișnuia să tragă fetele de păr pe coridoare, era acum pregătit să devină un activist devotat, un exemplar promotor al „normelor eticii și echității socialiste” (aplicate întotdeauna altora).

Ca elev, Nicu nu era un rebel, ci mai degrabă un puber imprevizibil, inhibat și complexat, uneori chiar violent, mai ales în relațiile cu fetele. Cum îmi scria odată prietenul meu Radu Stern:

Evocând această perioadă, două alte episoade mi-au venit în minte: pubertatea lui Nicușor nu a fost lipsită de probleme. De fapt, era destul de timid, departe de aroganța de mai târziu. Mai ales cu fetele. Dacă era o fată care-i plăcea pe la paisprezece ani, avea două metode de a-i atrage atenția. Prima, ținea în ambele mâini câte un ac cu gămălie și o înțepa pe aleasă în fese. Cum avea două ace, dacă biata fată se apăra, putea s-o înțepe în fesa neprotejată cu acul din cealaltă mână. „Jocul” ăsta îl amuza la culme. Sunt sigur că „înțepatele” își aduc aminte! A doua metodă nu era mai puțin brutală: Nicu poseda o cantitate de parfum de trandafiri bulgăresc, probabil primit de mama lui într-o călătorie în țara prietenă. Mai avea și un pistol (cu apă) rusesc de mari dimensiuni, în formă de rachetă. Parcă-l văd și azi! Roșu! I-a venit ideea să le combine! Încărca pistolul cu parfum, care mirosea oribil, și alegea o fată care-l interesa și o stropea cu pistolul. Nenorocita, stropită cu cca jumătate de kilogram de parfum, era învoită de profesori să se ducă acasă ca să facă duș și să se schimbe complet. Noi deschideam geamurile așteptând ca mirosul greu și dulceag să treacă. A făcut asta de două sau trei ori, probabil directorul Bărbulescu a informat-o pe tovarășa Lenuța și calvarul a încetat.

Odată ieșit din adăpostul liceal, impermeabil la priviri din afara zonei, Nicu pășea în lume. Se punea capăt vechilor amiciții, începeau prieteniile, dacă prietenii puteau fi numite, cu politrucii recrutați pe bază de dosar, servilism și devotament necondiționat. În anul doi de facultate, Nicu era de-acum vicepreședinte al Consiliului Asociației Studenților pe Universitatea din București. În anul trei, era propus pentru poziția de vicepreședinte pe Centrul Universitar București. Președinte era Ion Sasu, asistent la Facultatea de Filosofie, ulterior director al Centrului de Cercetări pentru Tineret și, un timp, șef de cabinet al Elenei Ceaușescu. După 1990, Sasu a fost unul dintre liderii Partidului Socialist al Muncii, împreună cu un alt favorit al lui Nicu, Tudor Mohora. Era perioada în care urca vertiginos în aparatul UASR Ion Traian Ștefănescu, asistent la Facultatea de Drept, un activist inteligent, cinic și extrem de arogant. Arivist perfect și oportunist desăvârșit, Traian Ștefănescu l-a cultivat pe Nicu cu asiduitate. Împreună au ticluit schimbarea numelui organizației din UASR în UASCR. Revista „Universitas” devenea „Universitatea Comunistă”. Marțian Dan, omul lui Iliescu, era eliminat din fruntea UTC, rămânea simplu lector de socialism la Facultatea de Istorie, în locul său ajungea omul lui Nicu, Traian Ștefănescu. Se forma un grup de presiune susținut direct de către cel care apărea tot mai insistent propulsat pe o direcție ascendentă în partid. Conducerea UASCR îi revenea lui Constantin Boștină, ulterior șef al Cancelariei CC al PCR, unul dintre oamenii de mare încredere ai cuplului dictatorial. Alt activist important direct legat de Nicu era Pantelimon Găvănescu.

La conferința pe universitate din primăvara anului 1973, o singură persoană a votat împotriva propunerii ca Nicu să devină vicepreședinte pe Centrul Universitar și, mai departe, pe țară. Era fosta sa colegă de clasă, Nadia Badrus, acum studentă la sociologie. A fost acuzată de către Vasile Bontaș (unul dintre ștabii UASCR) că și-a încălcat mandatul. Nadia și-a justificat poziția spunând că îl cunoaște pe Nicu din liceu, că nu-l considera suficient de matur pentru o asemenea funcție. S-a cerut excluderea ei din ASC, ceea ce implica automat exmatricularea. Când Gheorghe Badrus, ambasador la Moscova, tatăl ei adoptiv, fost adjunct al lui Iliescu la Secția de Propagandă, s-a întâlnit cu Traian Ștefănescu, acesta i-a spus că este vorba de „cel mic” și că nu e nimic de făcut. În fine, Nadia a fost primită de Ion Sasu, care a dovedit un fel de „omenie”, ea a recunoscut că nu știa de fapt ce face, că a comis un gest irațional când a votat cum a votat. Incidentul a fost închis, dar Nadia a rămas marcată pe viață de acele clipe de teroare.

Povestesc acest episod pentru a lumina o anumită trăsătură psihologică a lui Nicu: orgoliul hipertrofiat, dorința de revanșă, ostilitatea în raport cu oricine se îndoia de vocația sa de conducător. Ajunsese să creadă în aceste ficțiuni glorificatoare. Minciuna sistemului cotropise și subjugase universul său sufletesc. Delirul ideologic era omniprezent, infesta întregul spațiu social și spiritual.