Vladimir Tismăneanu

Dezlănțuirea lui Nicușor Ceaușescu, revanșa lui asupra tuturor celor care-l consideraseră până atunci „Degetarianul”, inclusiv Zoia și Valentin, s-a petrecut odată cu intrarea în funcție la UASCR și ascensiunea pe care o cunoaștem. Atunci au început, de fapt, orgiile. Radu Stern mi-a amintit și episodul din clasa a VIII-a, când a avut loc accidentul de mașină - conducea, evident fără permis, și a intrat într-un tractor, omorându-și garda personală la 13 ani. Sau jocul lui cu săritul gardului la el acasă, spunându-le securiștilor care-l păzeau: „Dacă mă împușcați, vă jupoaie mama!”. Sau episoadele când St. Bernard-ul lui Nicu scăpa și toți securiștii din cartier primeau misiunea să prindă câinele.

Când am fost duși cu școala, în septembrie 1968, la IAS Jegălia, să depănușăm porumb în locul armatei care era mobilizată la frontieră ca în Deșertul tătarilor de Dino Buzzati, așteptând mereu venirea unui inamic de fapt inexistent (pentru că sovieticilor puțin le păsa de Ceaușescu și gesticulațiile sale), Nicu nu a fost prezent decât maximum două zile. A venit cu Mercedes-ul cu șofer și însoțitor (securist), a stat puțin cu noi, a fumat, a băut bere și must, s-a uitat pe pereții dormitorului (de fapt o magazie improvizată ca loc de culcare pentru vreo cincizeci de elevi, cu saltele din paie), a trecut în fugă prin sala de ședințe și a observat că pe perete se aflau pozele membrilor Prezidiului Permanent de dinainte de debarcarea lui Drăghici, deci de dinainte de Plenara din aprilie 1968. Îmi amintesc cum a exclamat: „Ăștia n-au aflat încă aici că s-a terminat cu Drăghici”. Nu aflase încă sărmanul director al IAS, Mitrică, cel care bântuia peste tarlale cu un ZIM delabrat, memento ridicol al erei staliniste...

Nicolae Ceaușescu îl terminase politic pe Drăghici după ce fuseseră extrem de legați în atâtea intrigi din anii ’50 și ’60. De fapt, ei erau „băieții lui Dej” care, asemeni unui dresor de animale sălbatice, îi asmuțea amuzat pe unul împotriva celuilalt. La ședințele Biroului Politic din martie 1956, după Congresul al XX-lea al PCUS, atunci când Hrușciov denunțase cultul personalității lui Stalin, Ceaușescu a pozat în reformator, chiar într-un fel de de-stalinizator. Era perioada când Nicolae și Elena Ceaușescu se vizitau des cu Iosif și Liuba Chișinevschi. L-a criticat pe Drăghici pentru faptul că a sustras Securitatea de sub controlul organelor de partid, că a transformat-o într-un fel de „cal nărăvaș”, că nu se considera răspunzător decât în fața lui Dej. Ulterior, dojenit probabil de primul secretar, a dat înapoi, și-a moderat criticile și a devenit flagelul prigonirii oricărei urme de erezie în partid.

Nicu a crescut în acea atmosferă a secretelor șoptite la masă, când Nicolae îi povestea Elenei despre ultimele epurări, despre noile planuri ale lui Gheorghiu-Dej de a elimina orice formă de „deviaționism”. Tatăl său îl îndemna să citească din „clasicii marxism-leninismului”. Cred că i se apleca, dar o făcea, ori simula că o face. În ultimul an de liceu a început să participe la un anemic cerc de „științe sociale”, unde eu am vorbit despre marxiștii vag-eretici, Ernst Fischer (apăruse Necesitatea artei) și Roger Garaudy (se traduseseră în românește Marxismul secolului XX și Un realism fără țărmuri), iar el a prezentat un referat pe teme de economie politică, se poticnea îngrozitor, textul era evident scris de altcineva. O făcea doar pentru a-i oferi plăcere tatălui, ori pentru că nu îndrăznea să iasă din cuvântul acestuia? În copilărie fusese victima acceselor de furie ale lui Nicolae Ceaușescu, cel care îl bătea fără milă. Chiar și când ajunsese ministrul tineretului, când suna telefonul și vorbea cu tatăl său, se ridica în picioare (informație verificată prin mai multe surse).

Oricât ar părea de ciudat, ca elev, viitorul lider al organizației comuniste de tineret a României, cel care raporta secretarului general bucuria de a îndeplini „mărețele obiective”, Nicu Ceaușescu era complet apatic, chiar flegmatic din punct de vedere al militantismului revoluționar. Pe scurt, il s’en fichait. Altele erau preocupările, frământările, nevrozele și pasiunile sale. De fapt, stau și mă întreb dacă a devenit membru UTC în acea perioadă ori a fost pur și simplu „cooptat” odată intrat la facultate, ipso facto, ca membru al UASR. Până în 1969, UTC-ul fusese ca și inexistent în școli. Ședințele aveau loc o dată la trei luni și nu durau mai mult de jumătate de oră. După august 1968 însă, Ceaușescu senior a ținut să resusciteze vigilența și să reintroducă metodele de îndoctrinare din trecut. Ion Iliescu l-a servit cu zel, ca prim-secretar al CC al UTC și ministru al tineretului. În primăvara anului 1969, au fost adoptate deciziile de „intensificare a muncii în rândurile tineretului”, ceea ce a dus la obligativitatea ședințelor lunare, a informărilor politice, etc. Chiar și în aceste condiții, nu mi-l amintesc pe Nicu prezent în vreun fel...

Istoria politică nu se reduce la analiza de structuri, are nevoie să includă dimensiunea subiectivității, a experiențelor personale, a amintirilor, jurnalelor, scrisorilor. Tocmai acest lucru îl fac istorici precum Orlando Figes, Simon Sebag Montefiore, Igal Halfin și Jochen Hellbeck. Îmi povestea la un moment dat vechiul meu prieten, istoricul de artă Radu Stern, despre câteva episoade pe care, în pofida a ceea ce el numește „memoria mea de elefant”, le pierdusem din vedere. Îmi aducea, de pildă, aminte de momentul accidentului de condus, urmat de lunga absență și de reapariția „delfinului” la școală, cu urechea cusută.

Liliana Drăgan fusese colega noastră până în clasa a IX-a. Locuia pe Iuliu Tetrat, colț cu Jean Texier, vizavi de mine. Tatăl ei, tipograf de meserie, îl cunoștea pe tatăl meu. Cea mai bună prietenă a acestei Liliana, care locuia la câteva case mai încolo, spre Piața Dorobanți, a fost, ani de zile, Jacqueline (Jackie) Filip, fiica lui Gheorghe (Georges) Filip, unul din conducătorii maquis-ului din zona Sud în Rezistența franceză, ulterior consilier pe probleme economice la Consiliul de Miniștri. Egal ca merite cu un Gaston Marin sau un Mihail Florescu, absolvent de Politehnică în Franța, Filip a fost ținut pe poziții secundare, probabil chiar cu „ajutorul” deloc binevoitor al acestor doi „amici”. Nu era unul dintre favoriții lui Gheorghiu-Dej, precum Gaston. Mama lui Jackie, Annie, o femeie de o admirabilă distincție, era, ca și Bobbie Gaston, ca și Nellie Florescu, ca și mătușa lui Radu Stern și a lui Andrei Manoliu, Mimi Schwimmer (văduva doctorului Schwimmer care lucrase în spitalul Brigăzilor Internaționale cu mama mea), franțuzoaică. Jackie a fost colegă la „Petru Groza” cu Tudor Jebeleanu. Familia Filip a plecat devreme din România, prin 1967. Tot pe Iuliu Tetrat locuia și familia Bányai. Ilegalist faimos, fost rector la Universitatea „Bolyai” din Cluj, istoric oficial căzut într-o relativă dizgrație, Ladislau Bányai fusese la un moment dat ministru adjunct al învățământului. Îl vedeam des pe stradă pe Peter. La un moment dat, împreună cu prietena mea Donca Vianu, mergeam pe la el să ascultăm jazz. Cartea de memorii a marii actrițe Simone Signoret se intitula La nostalgie n’est plus ce qu’elle etait. Nu greșea…

Revin la Liliana, o fată de o debordantă, contagioasă spontaneitate, cu un umor într-adevăr irezistibil: în clasa a VIII-a, plictisită de aerele aristocratice ale prințișorului Nicu, a profitat de un moment de neatenție al acestuia și i-a strecurat în sandviciul adus de-acasă, copios garnisit cu trufandale, un gândac (era perioada când citeam Metamorfoza lui Kafka). Râdeam cu toții în hohote. Nicu era furibund. Nu era vorba doar de dezgust, ci de faptul că fusese luat public în zeflemea, că fusese umilit. Tocmai el, cel care trăgea fetele de păr pe coridoare, cel care își permitea să înjure fără perdea pe cine avea chef, să fie ținta unei asemenea supreme bășcălii! Nu s-a răzbunat, n-a făcut caz, de fapt ținea la Liliana. Ea s-a mutat apoi la „Caragiale”, a făcut–cred–seralul. Ne vedeam în continuare des. S-a căsătorit cu Petrică Iordache, care făcea Conservatorul (corn englezesc) și cânta într-o formație rock (cred că era în Sfinx). Petrică a rămas în Germania, Liliana a reușit, după o lungă așteptare, să plece și ea (prin 1973 sau 1974). Am auzit că ar fi deschis un bar în Berlinul de Vest...

Radu Stern a studiat Istoria Artelor, a scris o teză despre „Avangardă și conștiință critică”, s-a căsătorit cu pianista Wanda Brauner, au plecat în Elveția la sfârșitul anilor ’70. A făcut doctoratul acolo, a predat estetică și a ajuns directorul programelor educaționale la Musée de l’Élysée din Lausanne. A scris studii și cărți remarcabile, inclusiv Against Fashion, apărută la MIT Press. Este organizatorul și autorul superbului catalog al expoziției de imens succes de la Amsterdam despre artiștii evrei ai avangardei din România (From Dada to Surrealism: Jewish Avant-Garde Artists from Romania).