Linkuri accesibilitate

Vladimir Tismăneanu

vladimir-tismaneanu-blog-2016

În privința atât de importantului an 1968, prima teză pe care aș propune-o este aceea că vorbim despre o perioadă în care mulți îl priveau pe Ceaușescu drept un marxist luminat, un comunist naționalist sau chiar un susținător al socialismului cu față umană. Eram acolo, la București, la momentul respectiv, și aveam un background familial aparte dublat de setea de-a înțelege ce se petrecea.

Ceaușescu însuși flirtase cu această imagine și mulți intelectuali și tehnocrați români crezuseră în demagogia lui, în timp ce observatori externi îl vedeau deja ca pe un David est-european confruntându-l pe marele și înspăimântătorul Goliat sovietic. Aceasta era narațiunea la nivelul anului 1968. Îmi amintesc cum în timpul unei conferințe Anex la Paris, în 1987, jurnalista Le Monde Amber Bouzouglu, a venit cu formula cea mai bună pentru a descrie reacțiile vizavi de Ceaușescu în mass-media occidentale (Le Monde, The New York Times, The Guardian): „Cher mon­sieur, nous nous sommes tous faits eus!”/ „Dragă domnule, ne-ați păcălit pe toți!”

A doua mea teză este că Ceaușescu a folosit cu mult cinism înăbușirea Primăverii de la Praga (invazia militară de după 21 august 1968) drept o scuză pentru propriul său cult al personalității. Ceaușescu a inventat o mitologie auto-glorificatoare în care a ocupat locul eroului, însuși simbolul acestei legături de nezdruncinat dintre Partid și popor. În 1968, „PCR–Ceaușescu–România” a devenit sloganul oficial. Deci teza mea este că originile și primele manifestări ale cultului personalității nu sunt de găsit în 1971, așa cum s-a presupus vreme de mulți ani, ci între 1967–1968. Gheorghiu-Dej nu a beneficiat de un asemenea spectaculos cult și cu siguranță nu și-a folosit imaginea ca instrument propagandistic, însă Ceaușescu era făcut din alt aluat.

A treia mea teză este că Ceaușescu a fost un fidel și înrăit bolșevic. Nici el, nici camarila lui n-au dorit vreodată să liberalizeze sau să democratizeze sistemul politic din România. Narațiunea pe care o avansau până prin anii 2000 nostalgici precum Paul Niculescu-Mizil (1923–2008) sau fostul ministru de Externe Ștefan Andrei (1931–2014) este aceea că în anii 1966, 1967 și 1968 luase avânt un fenomen reformist în sânul partidului (și de la vârf în jos, către eșaloanele inferioare). Până și Ion Iliescu a încercat în varii ocazii să acrediteze această teză, inclusiv în dialogul pe care l-a avut cu mine în 2004. Resping categoric această teză. Chiar și în faza lui cel mai puțin represivă, sistemul era structural opus oricărei idei de Rechtsstaat (domnia legii) și economie de piață. Și aici este exact punctul în care găsim deosebirea semnificativă dintre Primăvara de la Praga și mascarada pseudo-reformistă de la București.

Revizionismul marxist a fost un curent intelectual și politic bazat pe revolta împotriva Leviatanului birocratic al stalinismului. Elementele centrale ale revizionismului marxist erau anti-autoritarismul, opoziția față de centralismul birocratic, respingerea dominației atotcuprinzătoare a statului, repudierea controalelor dogmatice asupra vieții și minții. Logica revizionismului avea să transceandă în cele din urmă strategia inițială pentru a ajunge să reprezinte opusul bolșevismului.

Ca fenomen global și local (glocal), revizionismul marxist est-european s-a dezvoltat după moartea lui Stalin și a fost diferit de reformismul sfârșitului de secol XIX, început de secol XX. Acesta din urmă încă se numea revizionism. Era revizionismul asociat cu lucrarea lui Eduard Bernstein, Precondițiile socialismului, fostul secretar al lui Friedrich Engels, o persoană de imensă reputație și legitimitate în sânul mișcării socialiste. Dar accentul meu/al nostru aici, cade pe revizionismul marxist, care apare în Europa Centrală și de Est și găsește mulți congeneri și parteneri de dialog în persoana apostaților, inclusiv în Franța și Statele Unite, mai ales după Revoluția maghiară din 1956. Principalii exponenți au fost Georg Lukács (1885–1971) cu a sa Școală de la Budapesta, Karel Kosík (1926–2003), Leszek Kołakowski (1927–2009) și Grupul Praxis din Iugoslavia.

vladimir-tismaneanu-blog-2016

Primăvara de la Praga a fost anticipată de o serie de evenimente și transformări de o crucială semnificație: îndepărtarea subită a lui Hrușciov în 1964; persecutarea intelectualilor disidenți (vezi procesul Sinyavsky–Daniel din 1966); ruptura sino-sovietică pe tema războiului din Vietnam.

În România, am avut Declarația din aprilie 1964, cunoscută ca documentul care rezuma politica lui Gheorghiu-Dej de autonomie față de Kremlin. Al IX-lea Congres (din iulie 1965) al partidului românesc n-a făcut decât să confirme această ambivalență politică: pe de-o parte, deschidere și autonomie externă (aproape de titoism); pe de alta, acapararea din ce în ce mai strânsă a puterii de către Ceaușescu și camarila sa. Dialectica destalinizării și desovietizării erau deci în plin elan în România la mijlocul anilor 1960, în vreme ce cursul câștigător a devenit evident numai după august 1968.

Dar ce anume se petrecea în Cehoslovacia în aceeași perioadă? După o destalinizare ambiguă, abundă crizele politice, sociale și culturale. Conferința Uniunii Scriitorilor Cehoslovaci din primăvara anului 1967 marchează ruptura dintre intelectuali și Partidul Comunist din Cehoslovacia. Apar și se produc multe alte acte de sfidare. Conflictul dintre comuniștii cehi și slovaci duce la prăbușirea unității la vârf. În ianuarie 1968, Dubček devine prim-secretar și, în decurs de doar câteva luni, ceea ce începuse ca un program pentru raționalizarea socialismului se dovedește a fi o strategie radicală pentru reformă instituțională. Liderii polonezi și est-germani se panichează în mod real și cer Moscovei să ia măsuri preventive.

Opt ruși curajoși
Așteptați
Embed

Nici o sursă media

0:00 0:01:57 0:00

Toate materialele de arhivă arată că intervenția se dorea a înăbuși complet acest experiment întru socialism democratic. Invazia din urmă cu 50 de ani a fost rezultatul temerii vechilor și osificatelor birocrații leniniste că exemplul cehoslovac ar putea fi contagios și duce, în cele din urmă, la prăbușirea imperiului comunist în ansamblu.

În România, în pofida unor declarații amicale vizavi de noua conducere de la Praga, Ceaușescu păstra puterea absolută. Mitul „rolului conducător” al partidului comunist era privit ca dogmă sacrosanctă. Din Programul de Acțiune al Partidului Comunist din Cehoslovacia publicat pe 5 aprilie 1968, doar câteva fragmente au ajuns în limba română. PCR a încercat să evite pe cât posibil să transmită știri despre abolirea cenzurii și coagularea unor asociații politice și culturale independente în Cehoslovacia. Când Ceaușescu s-a decis să-l reabiliteze pe Lucrețiu Pătrășcanu (1900–1954), el n-a făcut-o pentru a condamna vechile practici ale Securității, ci pentru a-și consolida propria poziție dominantă în cadrul partidului. Speranța de schimbare a fost viclean manipulată de către aparatul ideologic al PCR.

Aveam aproape 17 ani când un grup de intelectuali din Praga publica manifestul Celor Două Mii de Cuvinte, în vreme ce partidul comunist de la București alesese să ignore apelul la o pluralizare mai profundă și mai semnificativă a sistemului. Ruptura cu leninismul ca ideologie a rolului providențial al partidului unic n-a fost niciodată pe ordinea de zi la București.

Discursul lui Ceaușescu din 21 august 1968 a pretins sfidarea imperialismului sovietic doar pentru a-și întări profilul internațional de rebel curajos. În realitate, condamnarea invaziei a fost pentru liderul român doar o cale de a respinge ambițiile monopoliste ale Kremlinului. Pentru Ceaușescu, orice reformă autentică însemna „deviere de dreapta”. Eșecul Primăverii de la Praga a devenit alibiul lui preferat ori ce câte ori se cerea justificarea mitului unității de nezdruncinat a partidului, liderului și națiunii.

La aproape un an de la înfrângerea Primăverii de la Praga, a avut loc o conferință comunistă mondială care s-a ținut la Moscova. Partidele chinez, albanez, nord-coreean și iugoslav au boicotat evenimentul. În intervențiile lor, liderii partidelor italian și spaniol, Enrico Berlinguer (1922–1984) și Santiago Carrillo (1915–2012) s-au distanțat public de conceptul sovietic de „suveranitate limitată” și au condamnat, încă o dată, ocuparea Cehoslovaciei. Într-un fel, acesta a fost momentul care a produs certificatul de naștere al „eurocomunismului”...

Încarcă mai mult

Vladimir Tismaneanu locuiește la Washington, este profesor de științe politice la Universitatea Maryland, director al Centrului pentru Studierea Societăților Post-comuniste . Din 1983, colaborator constant al postului de radio Europa Liberă, în ultimii ani autorul unui blog de istorie a comunismului și nu numai.

Autor a nenumărate cărți de istorie a comunismului și a perioadei postcomuniste.

A condus Comisia Prezidențială pentru analiza dictaturii comuniste din Romania – al cărei raport final a fost prezentat președintelui Traian Băsescu în Parlament, pe 18 decembrie, 2006. Un an mai târziu a co-editat cu istoricii Dorin Dobrincu și Cristian Vasile publicarea raportului la editura Humanitas Intre februarie 2010 si mai 2012, Președinte al Consiliului Științific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER).

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG