Linkuri accesibilitate

Vladimir Tismăneanu

Am examinat biografia lui Nicu Ceaușescu într-un eseu-studiu despre ascensiunea comunismului dinastic, transmis în două episoade, la Radio Europa Liberă în februarie 1983. A fost debutul meu la ceea ce era, într-adevăr, ziarul vorbit al românilor de pretutindeni. Textul poate fi citit în cartea mea Arheologia terorii, ediția a III-a revăzută și adăugită, Editura Curtea Veche, 2008, cu o postfață semnată de istoricul Cristian Vasile. La vremea difuzării sale, am motive să cred că Nicu a fost informat despre acest articol și că a citit transcrierea sa. Nu știu ce va fi gândit atunci, dar, privind retrospectiv, cred că a înțeles că era vorba de un efort de a-l lămuri asupra riscurilor angajării pe un drum care nu avea cum să se termine în chip fericit. Îi reaminteam fostului meu coleg că tocmai el, cel care citise cândva cu pasiune atâtea cărți de istorie a Romei antice, ar fi trebuit să știe că nicio gardă pretoriană nu este într-atât de loială încât, în clipa dezintegrării puterii supreme, să rămână alături de despotul eșuat.

De-a lungul anilor de școală, am vorbit cu Nicu despre multe lucruri, inclusiv despre relațiile cu URSS, despre epoca Dej, despre istoria PCR. Îl interesau chestiunile istorice, citea buletinele Agerpres și cărți traduse în românește „numai pentru uz intern”. Știu precis că acasă la el se vorbea deschis pe teme din istoria PCR, se comenta copios despre unii și alții, despre unele și altele (în special despre Alexandru Drăghici și soția sa Marta, născută Cziko). În septembrie 1965, chiar de ziua sa, mi-a spus că urma să plece o delegație condusă de Ceaușescu în URSS, că „se cam sărise calul” în conflictul cu sovieticii. Nu s-a produs niciun fel de rapprochement, dar au încetat ședințele închise de partid din perioada Dej în care „activul” era informat despre polemicile din mișcarea comunistă și despre abuzurile sovieticilor.

Prietenii săi cei mai buni au fost Zaza (Radu) Ioanid, ulterior operator la televiziune, văr cu criticul de artă Andrei Doicescu și, o scurtă perioadă, prin clasa a XI-a, Florin Cleper, fiul unui cunoscut medic ftiziolog. Cu Florin, Nicu discuta istorie, împărtășeau amândoi pasiunea pentru prinți, regi și împărați, pentru Napoleon… Un băiat de o sensibilitate cu totul ieșită din comun, Florin a emigrat în Israel după anul I la Arhitectură, a murit într-o campanie din Liban.

În 1969, eram în clasa a XI-a, Florin a fost ținta unui ciudat caz de prigoană legat de un extemporal la limba română. Tema era opera poetică a lui Șt. O. Iosif, Florin scrisese ironic, în spiritul Istoriei literaturii de Călinescu, deci îl prezentase drept poet minor. Profesoara de română, N. R., sesizase conducerea școlii, obiectul incriminat a fost trimis către „organele superioare”. Am fost convocați urgent în sala de festivități, directorul adjunct, profesorul de chimie Popa ne-a citit un material venit din partea CC al UTC, semnat de primul secretar și ministrul Tineretului, Ion Iliescu. Ni se spunea că este necesar să luptăm pentru cultivarea marilor valori naționale, că nu se poate îngădui denigrarea lor. Cel puțin așa ne-a fost prezentată nouă acea „demascare”. Directorul școlii, profesorul Bărbulescu, era plecat în Bulgaria, era vorba de o înscenare ordinară. Tăceam cu toții împietriți. Atunci s-a ridicat Nicu, a plecat trântind ușa, nu înainte de a spune că el nu poate să participe la această porcărie. Ședința a fost suspendată, elevul Cleper a fost lăsat în pace, profesorul Popa n-a mai scos o vorbă, materialul „tovarășului Iliescu” a dispărut, sunt sigur, fără urmă…

vladimir-tismaneanu-blog-2016

Există o iluzie neo-marxistă la baza revizionismului marxist iar ea este parțial inspirată de existențialismul lui Sartre, de Ernst Bloch, Henri Lefebvre și Antonio Gramsci. Primul element al acestei iluzii este acela că sistemul poate fi reformat de la vârf, că oamenii își pot pune speranțele în venirea unui lider luminat (de tipul Imre Nagy, Alexander Dubček sau Mihail Gorbaciov).

Un al doilea element preconiza că o conducere luminată ar împinge reformele care vor duce în cele din urmă la liberalizarea și apoi democratizarea sistemului în ansamblu.

După 1956, a devenit limpede că recuperarea unei tradiții libertare dintr-un Marx de tinerețe nu va merge niciodată împreună cu, ci împotriva oligarhiei profitocratice. Acest lucru a fost într-adevăr evident în timpul celor zece zile de liberalizare inițiată de Imre Nagy în 1956. Apoi, după 1960, revizionismul marxist a devenit anti-bolșevic și a sfârșit prin a fi non-marxism și anti-marxism. Primăvara de la Praga fusese „cântecul de lebădă” al acestei iluzii revizioniste și „dialectica concretului” (Karel Kosík) a dispărut sub șinele tancurilor Pactului de la Varșovia. Chiar și așa, acest revizionism marxist a aruncat în aer și a corodat cât a putut discursul apologetic originar. A oferit în schimb o contra-narațiune, a reabilitat teme precum subiectivitatea și negativitatea și a readus „persoana” în discuție ca subiect legitim. În același timp, a deschis porțile către o viziune post-marxistă și, în unele cazuri, precum acela al lui Leszek Kołakowski, o Weltanschauung anti-marxistă.

968, Adam Michnik a ajuns la concluzia că sistemul nu poate fi reformat din interior. Prin urmare, a căutat să aducă argumente cum că „nu exista un socialism cu față umană, ci doar totalitarism cu dinții sparți”. Revizionismul polonez a fost reprezentat de Zygmunt Bauman (1925–2017), Jacek Kuroń (1934–2004), Adam Michnik (b. 1946), Leszek Kołakowski (1927–2009), Jan Józef Lipski (1926–1991). După Primăvara de la Praga, revizioniștii polonezi s-au întrebat: „Ce-i de făcut?” Unii dintre ei doreau să părăsească Blocul, alții doreau să rămână și să se opună sistemului din Polonia. Soluția lui Michnik a primit numele de „noul evoluționism” sau proiectul societății civile. Așadar, în multe privințe, înfrângerea revizionismului marxist a reprezentat doar preludiul nașterii acelor mișcări sociale care își vor atinge apogeul în Solidarność.

Un fotograf ceh „bântuit” de invazia din 1968
Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:04:13 0:00

Ca urmare a tragediei cehoslovace de acum 50 de ani (august 1968), ideologia drepturilor omului a fost din ce în ce mai asumată ca bază fundamentală a unui nou curs, opus falsității dominante. Václav Havel n-a fost niciodată marxist, el vine din școala de gândire a lui Jan Patočka, deci din fenomenologie. Carta 77 a conținut gânditori și activiști de varii orientări, existențialiști, neo-marxiști, liberali clasici, socialiști dezamăgiți. Pentru mulți dintre cartiști, ideea centrală era aceea de a trăi în adevăr și de a nu adăuga la minciuna atotcuprinzătoare.

Primăvara de la Praga reverberează dincolo de sistemul comunist din Europa de Est și capătă o dimensiune trans-europeană, cel mai adesea asociată cu revoltele tinerilor de pretutindeni în 1968. Eu însumi îmi aduc aminte orele pasionate în care ascultam analizele de la Radio Europa Liberă privind mișcările studențești din Cehoslovacia, Polonia sau Franța. Îmi aduc aminte toate transmisiunile care au urmat invaziei armatelor Pactului de la Varșovia. Tot de la Europa Liberă am aflat prima oară despre Leszek Kołakowski și profesorii care au sfidat regimul Gomułka și s-au solidarizat cu studenții răzvrătiți ai Universității din Varșovia, în martie 1968...

Încarcă mai mult

Vladimir Tismaneanu locuiește la Washington, este profesor de științe politice la Universitatea Maryland, director al Centrului pentru Studierea Societăților Post-comuniste . Din 1983, colaborator constant al postului de radio Europa Liberă, în ultimii ani autorul unui blog de istorie a comunismului și nu numai.

Autor a nenumărate cărți de istorie a comunismului și a perioadei postcomuniste.

A condus Comisia Prezidențială pentru analiza dictaturii comuniste din Romania – al cărei raport final a fost prezentat președintelui Traian Băsescu în Parlament, pe 18 decembrie, 2006. Un an mai târziu a co-editat cu istoricii Dorin Dobrincu și Cristian Vasile publicarea raportului la editura Humanitas Intre februarie 2010 si mai 2012, Președinte al Consiliului Științific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER).

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG