Vladimir Tismăneanu

În pofida aroganței lui prezumțioase, stalinismul era asaltat de contradicții ireconciliabile. Era absolut paranoic, exclusivist, hipersuspicios, pe scurt, apoteoza obscurantismului. În ciuda acestora, problema lui fundamentală a fost personificarea malignă a autorității și, ținând cont de psihologia lui Stalin, rolul, tot mai cumplit, al poliției politice. Până și acoliții lui Stalin erau paralizați de teamă și intrau în panică la fiecare toană a dictatorului, fără să-i înțeleagă deciziile oculte.

Pe termen lung, cu toate eforturile mașinăriei staliniste, sistemul nu a putut să funcționeze. Unele prevederi scandaloase au fost înlăturate după moartea corifeului, dar, evident, nu esența: monopolul puterii partidului comunist. În felul lui banal și ursuz, Leonid Brejnev a oferit o ilustrare perfectă a gândirii staliniste: „Avem un partid, un conducător. Pentru ce să dorim o opoziție? Oamenii vorbesc mereu despre libertate. Ce înseamnă libertatea?” (Citat de Mihail Voslensky în Nomenklatura, Garden City: Doubleday, 1984, p. 243)

Glorioasă pentru nomenklatură, epoca lui Stalin a fost plină de confuzii și suferință, de incredibilă spaimă. În timpul marii epurări, dar în mod deosebit după 1949, nimeni nu se simțea în siguranță în anturajul lui Koba, iar membrii clicii de la conducere - așa cum, ulterior, a admis Hrușciov - erau nesiguri de șansele lor de supraviețuire. În accepțiunea lui Stalin, oricine era un potențial trădător, și depindea de el, și numai de el, să decidă în privința vieții sau morții supușilor. Oricine risca să alunece în capcana intrigilor lui Stalin. Posedat de ură față de întreaga umanitate, dictatorul vâna dușmanii în dacha lui izolată de la Kunțevo, îmbătându-se cu fantasmele viitoarelor vendete, noilor epurări sângeroase și represiunii finale. Îi ura el visceral pe toți lacheii din Politburo - unde erau extravagantul Troțki, istericul Zinoviev, suavul Kamenev, acidul Radek și, în special, Buharcik, Nicolai Ivanovici Buharin, pe care Lenin îl numise cândva copilul minune al partidului? Stalin era acum obligat să domesticească „pisoi” știrbi, niște lamentabili și dezgustători liliputani.

Ultimele zile ale lui Stalin trebuie să fi fost extrem de triste și nespus de nostalgice. Romanul funest al luptelor facționiste se terminase, Tito fusese excomunicat, conspirația sionistă demascată, dar el încă privea neliniștit către viitor. Urmașii lui erau lipsiți de vlagă. Erau niște executanți fără coloană vertebrală, incapabili să gândească în termenii istoriei universale. Lipsiți de îndrumarea lui, cu siguranță că vor ruina magnificul edificiu totalitar. Discursul lui Stalin la Congresul al XIX-lea, din octombrie 1952, a fost un strigăt disperat, testamentul teoretic și politic, plin de scepticism, al dictatorului. Această admonestare era învăluită în jargonul „progresist”, dar temerile lui Stalin în legătură cu succesorii lui se puteau ghici din transformările organizatorice ale conducerii partidului. Bătrânilor staliniști, precum Gheorghi Malenkov, Viaceslav Molotov, Nikita Hrușciov, Kliment Voroșilov, Lavrenti Beria, Anastas Mikoian sau Lazar Kaganovici, li s-au alăturat în eșalonul superior reprezentanții celei de-a treia generații bolșevice, gata să îndeplinească sarcinile de exterminare încredințate de „șef”. Suslov, Brejnev, Patolicev, Ignatiev, Pervuhin, Șepilov, ca să menționez doar câțiva din așii noii elite a puterii, erau încurajați să răstoarne vechea clică.

În săptămânile lui din urmă, într-o ultimă zvâcnire criminală, Stalin a făcut toate eforturile să născocească noi procese-spectacol, mai înrăite, mai „pedagogice” și mai extinse decât cele anterioare. „Complotul medicilor”, demascat datorită vigilenței tovarășului Stalin, a devenit cântecul său de lebădă. A murit și mulți din „trădători” i-au supraviețuit nepedepsiți. Cu toate acestea, din mausoleul său, „bătrânul comandant” a continuat o vreme să vegheze evenimentele de la Kremlin, trăgând sforile, învrăjbind diverse facțiuni, punându-i în umbră pe „pigmeii” ce pretindeau că ar fi mai buni decât fuseseră vreodată leniniștii.

Cel mai mare geniu al omenirii, a patra sabie a marxismului nu se putea odihni în pace. Nimic nu se întâmpla în partidul leninist, în consecință nici în comunismul internațional, fără a se face referire la ceea ce scriitorul sovietic Konstantin Simonov numise cândva „chestiunea blestemată” a lui Stalin și a stalinismului...

M-am reîntâlnit cu Nicu Ceaușescu de câteva ori în anii facultății. Când a apărut în Viața Studențească (condusă de poetul stalinist Niculae Stoian), prin 1973, un articolaș anonim în care se denunța „debandada anarhică” de la o ședință ASC a anului II de la Filosofie, inclusiv referatul susținut de studentul George Purdea (cel care avea să-l traducă pe Jaspers în colecția „Idei Contemporane” de la Editura Politică), a urmat o mini-furtună. Eram blamați, în acel text, drept gură-cască, doi vicepreședinți ai consiliului pe facultate, Gheorghe Pișcoci și cu mine. Precizez că nu erau funcții de nomenklatură și că eram aleși chiar de către colegii noștri.

L-am văzut pe Nicu la un simpozion la Facultatea de Istorie, el era de-acum vicepreședinte pe Centrul Universitar București, i-am povestit acea aberație. Lucrurile s-au calmat fără urmări. Erau doi frați Pișcoci: cel mare, Mihai, ținea seminarul de socialism științific al profesorului Vasile Nichita, era de fapt interesat de Croce și eventual Gramsci. Cel mic, Gheorghe, venise, cred, din producție, oricum era membru de partid când a intrat în facultate. Eram în relații foarte bune. Peste ani, mi-a scris Monica Lovinescu să mă întrebe ce este cu acest Pișcoci care o abordase cu tot felul de mizerii împotriva lui Vlad Georgescu și a mea. Ajunsese prin 1986 la Paris, unde a deschis (cu ce bani oare?) o librărie specializată în lucrări de extremă dreapta, inclusiv ale negaționiștilor Holocaustului gen Faurisson și Garaudy. Cel care în țară se specializase în opera metafizică a lui Lucian Blaga a virat după plecarea sa (își luase și numele nevestei, devenise Pișcoci–Dănescu) într-o direcție foarte ciudată (și mă exprim eufemistic). Cazul lui îmi amintește de acela al lui Ivan Deneș, despre care am avut recent prilejul să scriu aici.

Când, în 1973, profesorul Radu Florian a refuzat să fie îndrumătorul științific al lucrării mele (Noua Stângă între utopie și disperare) pentru sesiunea națională a cercurilor științifice studențești care urma să aibă loc la Cluj, Mihai Pișcoci nu m-a refuzat (nu puteai prezenta o lucrare dacă nu aveai un îndrumător științific oficial, așa era regulamentul). Nu știu motivele gestului lui Florian (mai târziu, în 1980, a scris un referat pozitiv despre teza mea de doctorat), dar deschiderea lui Pișcoci a dus de fapt la primul meu articol apărut în Revista de filosofie (eram student în anul IV). Din ce mi s-a spus, primisem premiul I, dar reprezentanta partidului, nefasta Olivia Clătici, m-a retrogradat la premiul III. Premiul I l-a primit un student la sociologie din Iași, ginerele lui Miu Dobrescu. N-am avut probleme, lucrarea sa era foarte bună din câte țin minte. A venit la mine redactorul-șef al Revistei de filosofie care mi-a cerut textul pentru publicare. Începea astfel o lungă colaborare cu acea revistă și o relație de comunicare intelectuală cu esteticianul Mihai Ciurdariu, redactorul-șef adjunct specialist în Eminescu. Cât despre redactorul-șef, am aflat în anii tranziției că era unul dintre informatorii zeloși ai Securității în privința lui Constantin Noica. Pe Mihai Pișcoci l-am revăzut o singură dată, în martie 1990, în timpul vizitei mele în țară, prima de la plecarea din 1981. Era președintele unei Ligi Republicane Antimonarhiste.

Odată, era prin 1972, a venit Vasile Bontaș (asistent la matematică, ulterior ajuns secretar al CC al UTC) la noi, la Filosofie, să mă cheme la etajul întâi: „Dorește cineva să vă vadă”. Acel cineva era Nicu, vicepreședintele Consiliului pe Universitate. Printre cei care au lucrat în acele structuri a fost și Antonie Iorgovan, constituționalistul lui Ion Iliescu. Am intrat și m-a luat direct: „Știu că maică-ta lucrează la Sanepid. Am nevoie de ajutor”. „Despre ce este vorba?”, l-am întrebat. „Pregătim balul de Revelion și avem nevoie de o aprobare de la Sanepidul Capitalei ca să putem folosi sala de la Cantina Grozăvești”. Am rămas perplex: iată-mă în fața unuia dintre cei mai puternici oameni din România, rugat să intervin pe lângă maică-mea care era șefa secției de igienă școlară la ceea ce se numea Inspectoratul Sanitar al Capitalei.

I-am spus că mama era plecată în Bulgaria la o conferință științifică, dar că pot vorbi chiar cu directorul Sanepidului, doctorul Andrei Kelemen. Am făcut-o imediat, i-am spus că este rugămintea lui Nicu Ceaușescu, nu e nevoie să mai adaug că totul s-a rezolvat într-o secundă. L-am întrebat atunci cum de a ajuns să apeleze la mine, când el poate să intervină direct oriunde și lucrurile se rezolvă instantaneu. Mi-a răspuns: „Nu pot suna toată ziua în toate părțile spunând cine sunt”. I-am răspuns atunci că ar fi bine să-și oprească ascensiunea politică la acel nivel unde poate face lucruri cât de cât benefice. S-a uitat lung la mine și mi-a răspuns: „Ai dreptate, asta i-au făcut și soră-mii”. Cine erau cei care „i-au făcut-o?” Evident, părinții săi care îl pregăteau pentru o carieră pe care, probabil, nu și-a dorit-o, dar pe care a acceptat-o fără urmă de rezistență. Exact opusul situației lui Jean Maurer, al cărui părinte i-a spus cât se poate de clar că nu are ce căuta în structurile politice.