Vladimir Tismăneanu

Oricât ar părea de ciudat, ca elev, viitorul lider al organizației comuniste de tineret a României, cel care raporta secretarului general bucuria de a îndeplini „mărețele obiective”, Nicu Ceaușescu era complet apatic, chiar flegmatic din punct de vedere al militantismului revoluționar. Pe scurt, il s’en fichait. Altele erau preocupările, frământările, nevrozele și pasiunile sale. De fapt, stau și mă întreb dacă a devenit membru UTC în acea perioadă ori a fost pur și simplu „cooptat” odată intrat la facultate, ipso facto, ca membru al UASR. Până în 1969, UTC-ul fusese ca și inexistent în școli. Ședințele aveau loc o dată la trei luni și nu durau mai mult de jumătate de oră. După august 1968 însă, Ceaușescu senior a ținut să resusciteze vigilența și să reintroducă metodele de îndoctrinare din trecut. Ion Iliescu l-a servit cu zel, ca prim-secretar al CC al UTC și ministru al tineretului. În primăvara anului 1969, au fost adoptate deciziile de „intensificare a muncii în rândurile tineretului”, ceea ce a dus la obligativitatea ședințelor lunare, a informărilor politice, etc. Chiar și în aceste condiții, nu mi-l amintesc pe Nicu prezent în vreun fel...

Istoria politică nu se reduce la analiza de structuri, are nevoie să includă dimensiunea subiectivității, a experiențelor personale, a amintirilor, jurnalelor, scrisorilor. Tocmai acest lucru îl fac istorici precum Orlando Figes, Simon Sebag Montefiore, Igal Halfin și Jochen Hellbeck. Îmi povestea la un moment dat vechiul meu prieten, istoricul de artă Radu Stern, despre câteva episoade pe care, în pofida a ceea ce el numește „memoria mea de elefant”, le pierdusem din vedere. Îmi aducea, de pildă, aminte de momentul accidentului de condus, urmat de lunga absență și de reapariția „delfinului” la școală, cu urechea cusută.

Liliana Drăgan fusese colega noastră până în clasa a IX-a. Locuia pe Iuliu Tetrat, colț cu Jean Texier, vizavi de mine. Tatăl ei, tipograf de meserie, îl cunoștea pe tatăl meu. Cea mai bună prietenă a acestei Liliana, care locuia la câteva case mai încolo, spre Piața Dorobanți, a fost, ani de zile, Jacqueline (Jackie) Filip, fiica lui Gheorghe (Georges) Filip, unul din conducătorii maquis-ului din zona Sud în Rezistența franceză, ulterior consilier pe probleme economice la Consiliul de Miniștri. Egal ca merite cu un Gaston Marin sau un Mihail Florescu, absolvent de Politehnică în Franța, Filip a fost ținut pe poziții secundare, probabil chiar cu „ajutorul” deloc binevoitor al acestor doi „amici”. Nu era unul dintre favoriții lui Gheorghiu-Dej, precum Gaston. Mama lui Jackie, Annie, o femeie de o admirabilă distincție, era, ca și Bobbie Gaston, ca și Nellie Florescu, ca și mătușa lui Radu Stern și a lui Andrei Manoliu, Mimi Schwimmer (văduva doctorului Schwimmer care lucrase în spitalul Brigăzilor Internaționale cu mama mea), franțuzoaică. Jackie a fost colegă la „Petru Groza” cu Tudor Jebeleanu. Familia Filip a plecat devreme din România, prin 1967. Tot pe Iuliu Tetrat locuia și familia Bányai. Ilegalist faimos, fost rector la Universitatea „Bolyai” din Cluj, istoric oficial căzut într-o relativă dizgrație, Ladislau Bányai fusese la un moment dat ministru adjunct al învățământului. Îl vedeam des pe stradă pe Peter. La un moment dat, împreună cu prietena mea Donca Vianu, mergeam pe la el să ascultăm jazz. Cartea de memorii a marii actrițe Simone Signoret se intitula La nostalgie n’est plus ce qu’elle etait. Nu greșea…

Revin la Liliana, o fată de o debordantă, contagioasă spontaneitate, cu un umor într-adevăr irezistibil: în clasa a VIII-a, plictisită de aerele aristocratice ale prințișorului Nicu, a profitat de un moment de neatenție al acestuia și i-a strecurat în sandviciul adus de-acasă, copios garnisit cu trufandale, un gândac (era perioada când citeam Metamorfoza lui Kafka). Râdeam cu toții în hohote. Nicu era furibund. Nu era vorba doar de dezgust, ci de faptul că fusese luat public în zeflemea, că fusese umilit. Tocmai el, cel care trăgea fetele de păr pe coridoare, cel care își permitea să înjure fără perdea pe cine avea chef, să fie ținta unei asemenea supreme bășcălii! Nu s-a răzbunat, n-a făcut caz, de fapt ținea la Liliana. Ea s-a mutat apoi la „Caragiale”, a făcut–cred–seralul. Ne vedeam în continuare des. S-a căsătorit cu Petrică Iordache, care făcea Conservatorul (corn englezesc) și cânta într-o formație rock (cred că era în Sfinx). Petrică a rămas în Germania, Liliana a reușit, după o lungă așteptare, să plece și ea (prin 1973 sau 1974). Am auzit că ar fi deschis un bar în Berlinul de Vest...

Radu Stern a studiat Istoria Artelor, a scris o teză despre „Avangardă și conștiință critică”, s-a căsătorit cu pianista Wanda Brauner, au plecat în Elveția la sfârșitul anilor ’70. A făcut doctoratul acolo, a predat estetică și a ajuns directorul programelor educaționale la Musée de l’Élysée din Lausanne. A scris studii și cărți remarcabile, inclusiv Against Fashion, apărută la MIT Press. Este organizatorul și autorul superbului catalog al expoziției de imens succes de la Amsterdam despre artiștii evrei ai avangardei din România (From Dada to Surrealism: Jewish Avant-Garde Artists from Romania).

Margarete Buber-Neumann (1901–1989) a fost arestată în 1937 împreună cu soțul ei, fostul deputat comunist Heinz Neumann (curând după aceea avea să fie executat), și, după o perioadă în Gulag, în lagărul Karaganda din Asia Centrală, a fost transportată la Ravensbrück ca efect al infamului Pact sovieto-nazist. Am recitit de câteva ori cartea ei despre Milena Jesenská (1896–1944), faimoasa ziaristă cehă și prietena lui Franz Kafka (vezi Scrisori către Milena), deținută în același lagăr nazist. Milena a fost printre cei care au denunțat deopotrivă nazismul și Marea Teroare din URSS, era perfect conștientă de natura despotic-polițienească a național-socialismului și a socialismului leninist. Când rețeaua clandestină cehă de la Ravensbrück i-a cerut Milenei să aleagă între apartenența la acel grup și prietenia cu „troțkista” Margarete Neumann, Milena a optat pentru prietenie. A murit în lagăr în 1944, dar Margarete a supraviețuit și a vorbit.

Cumnatul Margaretei, Willi Münzenberg, fostul dirijor al propagandei cominterniste, rupsese cu Stalin după Pact și a fost ucis în exil, în Franța, cel mai probabil de către agenții NKVD-ului. Prietenă apropiată cu Arthur Koestler și Manès Sperber, prețuită de Albert Camus și Raymond Aron, de Monica Lovinescu și Whittaker Chambers, Margarete a fost una din marile voci ale luptei anti-totalitare în anii ofensivelor propagandistice staliniste de după război. Memoriile ei, scrise la îndemnul lui Koestler, au apărut în 1948 în germană cu titlul Als Gefangene bei Stalin und Hitler. Eine Welt im Dunkel (în engleză Under Two Dictators: Prisoner of Stalin and Hitler) și sunt o mărturie esențială despre secolul lagărelor de concentrare și al religiilor seculare. Știa exact ce însemna comunismul, a spus-o direct și fără menajamente. A trăit personal identitatea de metode dintre cele două sisteme, a fost victima ambelor dictaturi. În 1949, a depus mărturie în favoarea lui Viktor Kravcenko în procesul de calomnie intentat de acesta împotriva săptămânalului comunist Les Lettres Françaises condus de Louis Aragon și de Pierre Daix. Comuniștii francezi îl acuzaseră pe Kravcenko că mințise în legătură cu existența lagărelor de muncă forțată din URSS. Pe măsură ce reflecta tot mai mult la chestiunea totalitarismului, Margarete Buber-Neumann devenea tot mai convinsă că nazismul și comunismul erau nu doar fenomene similare, ci consubstanțiale. Acesta a fost și mesajul adânc al cărții ei din 1976 despre destinele umane ale timpurilor în care i-a fost dat să trăiască. A încetat din viață în noiembrie 1989, cu câteva zile înainte de căderea Zidului Berlinului.

Unul dintre inițiatorii Declarației de la Praga din 2008 a fost dramaturgul ceh Václav Havel, un admirator mărturisit al operei lui Kafka. Asemeni prozelor lui Kafka, piesele lui Havel vorbesc despre însingurare, pierderea identității, înstrăinare într-o lume tot mai opacă, tot mai absurdă. Declarația cerea ca ziua de 23 august să devină o zi comemorativă în toate statele europene pentru victimele celor două regimuri scelerate vinovate de asasinarea a milioane de ființe inocente în numele unor fixații ideologice delirante. În momentul în care individul nu mai este privit ca om, cu drepturi inalienabile, ci ca membru al unei „categorii sociale” ori „rasiale” decretată drept inferioară, deci superfluă, deci „parazitică”, în momentul când este redus la condiția de insectă, vierme, lipitoare, etc., când coeziunea comunității politice este făcută dependentă de excluderea, eliminarea și în final exterminarea „dușmanului de clasă” ori „de rasă”, se deschide calea pentru experimentele genocidare de tip comunist și nazist. Comemorarea zilei de 23 august 1939 este menită să mențină vie neuitarea și să avertizeze asupra niciodată dispărutei primejdii totalitare.