Vladimir Tismăneanu

Scopul acestei analize este acela de a stabili câteva din originile ciudatei nefericiri cu care mare parte din populațiile occidentale privesc libertatea și prosperitatea democrației liberale. Doresc, în primul rând, să pornesc de la câteva din principalele pericole la adresa democrațiilor post-comuniste, în special acele primejdii legate de slăbiciunea tradițiilor, instituțiilor și valorilor pluraliste, precum și ascensiunea mișcărilor și ideologiilor bazate pe indispoziție, resentiment și lipsă de loialitate. Scopul meu nu este însă acela de a vehicula scenarii apocaliptice. Preocuparea mea este legată de diagnosticarea celor mai mari vulnerabilități ale statelor post-comuniste din Europa de Est pentru a putea evalua apoi șansele consolidării democratice și riscurile apariției și răspândirii partidelor ori mișcărilor etnocratice.

Ce legătură există între aceste explozii de autoritarism în țările fostei Europe comuniste și Brexit? În primul rând, Occidentului ar trebui să-i pese de Răsărit. De câte ori ignorăm pericolele apărute în altă parte, ele sfârșesc prin a deveni pericolele noastre. Nimeni nu este imun, ar trebui să sune prima lecție. S-a spus adesea fie că Balcanii occidentalizează, fie că Occidentul balcanizează. În al doilea rând, rămânem încremeniți când vedem cum cetățenii unor democrații care păreau consolidate sunt dispuși să riște totul pentru câteva promisiuni fără acoperire. Suntem la fel de îngroziți atunci când foarte mulți oameni decid că nu le mai pasă și că, de fapt, disprețuiesc profund societatea deschisă. Observând Estul, cred eu, putem găsi câteva răspunsuri la acest puzzle, să privim dezamăgitoarea realitate în față și să contracarăm ceea ce aș numi momentul extremei drepte. Ceea ce, să recunoaștem, este tocmai marca acestui Brexit, acestui abandon.

Dacă societățile Europei Centrale și de Est pot renaște atât de curajos dintr-unele din cele mai repugnante și crude sisteme politice care au existat vreodată, să-și recapete imediat democrația și libertatea și apoi să întoarcă spatele tocmai lucrurilor de care fuseseră private, atunci pericolul naționalist la adresa democrației este unul cât se poate de real. Europa de Est este gata să riște tot progresul remarcabil care fusese atins în ultimele decenii și doar pentru a urma idei și moduri de gândire pe care le foloseau, până nu demult, fasciștii și comuniștii. Înțelegând de ce atât de mulți din Europa Centrală și de Est aleg calea etnocentrismului radical și a furiei xenofobe, putem vedea mai clar de ce anume tentația totalitară nu poate fi nicicând subjugată responsabilității democratice.

În timp, nicio societate nu rămâne loială democrației de la sine, nici măcar cele care ar trebui să știe prea bine ce anume oferă libertatea și ce anume ascund iluziile ideologice. Europa post-comunistă înțelege perfect efectele experimentelor utopice, contrar angajamentelor democratice. Continentul a asistat la apogee în ambele situații: absurditatea și teroarea sovietică, ori prosperitatea și libertatea occidentală. Toate acestea sunt încă vii în memoria europeană. Faptul că există aceste opțiuni dezastruoase ne confirmă nouă că nu putem lua lucrurile de la sine și că oamenii sunt de la natură neliniștiți. Populațiile occidentale, care în ultimele decenii nu au avut a plăti pentru proaste alegeri ideologice sau existențiale, pot foarte ușor cădea în capcana iluziilor populiste auto-glorificatoare. Dacă am vedea mai bine de unde vin aceste anxietăți din Est, care este sursa lor, atunci am putea înțelege mai bine ce se petrece în Vest și cum anume putem redresa lucid situația.

Când am exprimat prima oară îngrijorări legitime în raport cu toate aceste pericole am fost privit ca o voce defetistă, un om care strică cheful. Până la urmă, nu poate fi negat, Zidul a căzut! Cum putem să nu sărbătorim? Revoluțiile, protestele stradale de masă care au atras prăbușirea imperialismului comunist în partea răsăriteană a continentului s-au petrecut exact în numele libertății și democrației. Cine și-ar putea dori altceva și de ce? Când scriam despre toate aceste lucruri în 1992, simțeam că inerțiile și moștenirile sunt încă puternice. Nu doar instituțional, ci și cultural și social, oamenii erau încă tributari stilului de persuasiune ideologică coercitivă, credeau în mituri și mobilizare întru victorie chiar cu prețul renunțării la toleranță și diversitate, rațiune și lege.

Mai relevant pentru ceea ce vedem astăzi în Occident și Marea Britanie, îngrijorările mele cu privire la Europa de Est includ o teamă care, fie că vine din 70 de ani de leninism, fie din două sute de ani de democrație, exprimă același lucru: orice societate se va strădui să rămână liberală. Întotdeauna—mai întâi puțini, apoi mai mulți—vor fi unii care vor căuta să distrugă pluralismul și banalitatea prosperității, să ceară o nouă politică, pasămite menită să scape societatea de închipuite năpaste metafizice. Am văzut astfel de lucruri în istorie și poate că le vom mai vedea. Așadar, politica redemptivă nu este irevocabil apusă....

Stalin detesta diferența, iar evreii îi apăreau ca străini, diferiți, cosmopoliți, deci amenințători. Se prea poate să fi moștenit aceste prejudecăți antisemite în anii tinereții sale georgiene, inclusiv cei petrecuți la seminarul teologic ortodox din Tbilisi. Mai târziu, s-a simțit, într-adevăr, intimidat, chiar umilit de tovarășii bolșevici de origine evreiască, deși a fost chiar apropiat de Iakov Sverdlov și Lev Kamenev. Același Djugașvili a apelat la insinuări antisemite în timpul luptelor cu rivalii săi, în special cu Troțki, Zinoviev și Kamenev. Mare parte din fixațiile lui antisemite s-au dezvoltat în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, atunci când s-a convins pe sine că evreii erau funciar incapabili de un patriotism sovietic (adică rus). E interesant cum câțiva din apropiații săi erau evrei comuniști care îi împărtășeau fobiile. Unul din cei mai notorii era Lev Mekhlis, vreme de mulți ani redactor al Pravdei și cel mai de încredere lacheu al lui Stalin. Dar aș spune, chiar și așa, că antisemitismul nu a ajuns într-atât de departe încât să devină un pilon de rezistență al ideologiei sovietice, așa cum fusese cazul în Germania nazistă.

Refuzul de a înțelege fundamentele libertății a dus la o viziune totalistă asupra omului, istoriei și societății. Marxismul promisese fraternitate, solidaritate, comunitate și totuși, rezultatul era, așa cum a arătat-o Kołakowski, servitutea universală. Sursa răului, în opinia mea, a fost sanctificarea violenței istorice, mesianismul apocaliptic care a proiectat o clasă socială, prin reprezentanții ei auto-numiți, cu o putere absolută, necondiționată. Marx a eșuat în a înțelege psihologia umană sau, mai bine zis, sufletul uman.

Pentru marxiști, omul este ansamblul relațiilor sociale. Cu alte cuvinte, condiția umană este determinată social. Schimbi circumstanțele sociale, te poți aștepta la (și provoca) mutații în mentalitățile, emoțiile și gândirea oamenilor. Naziștii au văzut omul ca pe un urmaș al tradițiilor mitologice ale acelui Blut und Boden (sânge și glie). Ambele ideologii disprețuiau orice altă tradiție, mai ales pe cea religioasă. Tot ele au anulat legea naturală și distincțiile verificate în timp dintre Bine și Rău. Ceea ce propuneau în loc era noul absolutism: definirea Binelui drept orice servește progresului istoric sau purității rasiale. Nu e nevoie s-o mai spunem, aceste două criterii au însemnat abnegație totală față de partidul totalitar și lider.

Cartea neagră a comunismului a reprezentat catalizatorul unei mult-amânate confruntări cu totalitarismul de stânga în Franța, Italia, Germania și multe alte țări. În Franța, comuniștii și socialiștii erau șocați de analogia între presupus nobilul marxism și ideologia nazistă. Stéphane Courtois compara în introducerea la acest esențial volum soarta copiilor evrei în ghetoul din Varșovia cu aceea a copiilor de culaci din Uniunea Sovietică a lui Stalin. Între timp, comparația care stârnise atâta vâlvă la momentul apariției Cărții negre nu mai reprezintă o mare controversă în lumea academică. Politic însă, refuzul de a accepta similitudinile frapante dintre comunism și fascism rămâne un subiect extrem de delicat.

Din întreaga elită bolșevică, Buharin fusese cel mai puțin intolerant și cel mai educat membru al conducerii superioare. Lenin l-a tratat ca pe fiul pe care nu l-a avut. Stalin însuși a întreținut cu el o caldă prietenie și, în pofida conflictelor lor ideologice, Nikolai Ivanovici a continuat să trăiască aproape de Lider într-un apartament din Kremlin. Tot el a fost unul din cei care au scris constituția stalinistă (1936). Dar același Buharin a fost arestat în 1937 și a figurat ca vedeta celui de-al treilea—și ultimul—mare proces-spectacol de la Moscova, în martie 1938. Din celula sa, unde i se permitea să scrie eseuri și chiar un roman, Nikolai i-a trimis câteva scrisori idolului și dușmanului său. Era printre puținii care i se adresau lui Stalin cu numele de Koba și într-o manieră personală, directă. Stalin, cum am mai spus-o și în alte ocazii, a păstrat o lungă astfel de scrisoare în sertarul său până la decesul de pe 5 martie 1953. Fără îndoială, considera că scrisoarea lui Buharin către el devenise un document important. Avea dreptate.

Dar această celebră scrisoare nu era prețioasă din motivele pe care Stalin le-ar fi avut în minte, ci pentru că reprezintă o ilustrare paradigmatică a bigotismului fanatic, a auto-înjosirii și suicidului moral. Memorandumul aproape isteric, cu siguranță masochist, al lui Buharin este înțesat cu pasaje de pură adorație. Știa că nu are vreo șansă la supraviețuire și totuși îi mulțumea lui Koba pentru imensa lui bunătate. N-ar trebui să excludem posibilitatea ca Buharin să fi încercat pur și simplu să obțină îndurare pentru mult mai tânăra lui soție, Anna Larina, și băiatul abia născut, Yuri. Dar ar fi putut s-o facă cu mai puțină fervoare, mai puțin abject, mai sobru...

În loc de concluzii, aș spune că nimic nu poate fi mai dăunător libertății umane ca eforturile statului de a impune o viziune oficială a adevărului asupra unor indivizi lipsiți de apărare. Niciun interes de stat nu poate justifica, explicit sau implicit, tentativele de transformare a individului într-un instrument de guvernare. Nicio definiție a Binelui emanată de la stat nu trebuie să domnească peste propria noastră convingere că, prin acțiunile noastre, ne afirmăm umanitatea.