Vladimir Tismăneanu

Vreme de două decenii după 1989, goana după mituri politice a fost pur și simplu mai vizibilă în Est, acolo unde contrastele sociale sunt exacerbate și unde individul percepe aceste prăbușiri tragice ale vechilor identități cu mai multă acuitate. Însă fenomenul este global, iar astăzi, a devenit la fel de intens și puternic și în Occident. Sentimente proto-fasciste de indispoziție, apoi furie, sunt din ce în ce mai prezente în țări care nu au așa multe probleme sau scuze precum neliniștitele teritorii ale Europei de Est. Reîntoarcerea mitului, alături de raționalitatea zweckmässig, rece și calculată, a cuștii de fier, este parte din neliniștea universală (de care profită profeții și demagogii).

Mă uit la aceste nesiguranțe și răspunsurile psiho-ideologice pe care le primesc: pot fi considerate fantasme prin aceea că atribuie realității o imagine dorită, zămislită în imaginație, aproximare și gândire magică. Lucrurile sunt, desigur, cu mult mai complexe: Există, într-adevăr, un sentiment de epuizare, de prea multă retorică, un sentiment că politicienii sunt acolo pur și simplu pentru a înșela. Corupția pare a fi universală și multe din aceste societăți sunt mai aproape de America Latină (sau Europa sudică) decât de orice model anglo-saxon al pluralismului. Pe de altă parte, exact această stare de epuizare a viziunilor despre lume tradiționale, aceste sindrom post-modern al repudierii marilor constructe teleologice în favoarea mini-discursurilor, sunt și cele care duc la plictiseală și la cheful pentru viziuni alternative care n-ar fi lipsite de îndrăzneală și inventivitate.

Trăim într-o lume secularizată, dar substitutele profane la mitologiile tradiționale încă n-au un viitor. Fascismul ca fenomen nu este pur și simplu legat de o personalitate sau de contextul specific al Italiei și Germaniei anilor 1920 și 1930: rădăcinile sale sunt de găsit în disponibilitatea maselor disperate de a urma indivizi cu o mare încredere în ei înșiși. Așa cum a arătat-o Germania în secolul trecut, până și teritoriile culturalizate, respectabile, luminate, pot cădea ușor și total în ghearele politicii salvării sociale ori a furiei și urii patologice. Este ceea ce s-a petrecut în 2016 în Marea Britanie și Statele Unite, în mod obiectiv cele mai vechi, puternice și mărețe democrații din lume.

Au existat nouă amenințări în Europa de Est, slăbiciune societală, opțiuni și sentimente ale cetățeanului de rând, care au făcut posibilă deificarea mitului - ceea ce ar însemna, în cele din urmă, triumful naționalismului asupra democrației: moștenirile leniniste, puterea gândirii magice, memoria unor lucruri nu chiar trecute sau inexistente, politica proteică și fluiditatea formațiunilor politice, tirania majorității, criza valorilor și autorității, pacea întemeiată pe mai puțină justiție, slăbiciunea clasei politice și ideile democratice pe care le profesează, și hiatul valoric între comunitar și individual. Toate aceste lucruri s-au dovedit a fi mai puternice decât liniștea reușitei (deși imperfectei) societăți democratice în Europa de Est.

Marea Britanie nu are niciun trecut comunist sau moșteniri leniniste, dar populația locală - așa cum am văzut - este la fel de vulnerabilă în fața fantasmelor și mitului. Lipsa unui trecut comunist comparabil cu al Europei de Est a făcut Marea Britanie mai înclinată să asume aceste sofisme sociale și, într-un fel, a avut mai mult timp să accepte, apoi să respingă libertatea. Nu există acolo, trebuie s-o spun, memoria vreunei consecințe dezastruoase care decurge inevitabil din respingerea toleranței. E cu atât mai surprinzător că aceste lucruri se petrec în Occident. Nu există o cultură sau instituții fasciste sau comuniste relevante care să împiedice progresul acestor societăți. Cantonarea este greșită însă, pentru că mitul poate funcționa oriunde. Și oriunde apare, ura și tirania îl secondează.

Ce înseamnă prosperitatea Uniunii Europene pentru cei mulți comparat cu independența britanică? Și, dacă tot suntem aici, discutând teribilele greșeli ale acestei noi ere, de ce anume ar trebui shopurile românești, poloneze, pakistaneze să înlocuiască pub-urile engleze, leagănul comunității și solidarității care a stat la baza tradiției „noastre” democratice, juridice, pacifiste în ultimii 250 de ani? Auzind astfel de discursuri, ne dăm imediat seama că ura reușește tocmai pentru că apare drept rațională, evidentă și democratică. Este și motivul pentru care conservatorii americani - năpasta mișcării pentru drepturile și eliberarea femeilor - scuipă flăcări rasiste împotriva musulmanilor pe considerentul că aceștia oprimă femeia. Ne întrebăm, așadar, asupra misterului din spatele Brexit, vedem cum anxietățile cetățenilor britanici legate de globalizare și schimbare s-au combinat cu un sentiment specific britanic de a fi unic și separat de Europa. Au existat eforturi absurde de a face „independența” să pară logică și utilă...

O spun aici apăsat: Democrația rămâne singurul sistem just, dacă luăm drepturile omului ca pe singurul lucru de importanță din lume. Sarcina noastră este să înțelegem, să nu subestimăm sau respingem idioțeniile ticăloase care prind rădăcini în sânul populațiilor dezorientate, să realizăm că trebuie să căutăm mereu adevărul și modestia, să susținem politicos, dar cu tărie că doar democrația este bună, că este singurul lucru care merită salvat.

Brexit nu este altceva decât o nouă izbucnire a acestei experiențe comune (a Vestul și Estului). Ar putea părea surprinzător, cum spuneam, dar n-ar trebui să fie. Mitul a găsit întotdeauna o cale de a se strecura înăuntru, iar misiunea noastră este aceea de a înțelege că masele îl așteaptă pe Perón. Sarcina noastră este să-l expunem ca tiran nebun, violent și aberant, să reafirmăm sus și tare, ținând cont de propriile noastre greșeli, că democrația și toleranța sunt singura noastră opțiune și șansă.

Cele mai pesimiste prognoze avansate imediat după prăbușirea leninismului în Europa Centrală și de Est, precum și în fosta Uniune Sovietică, nu s-au adeverit. Însă niciuna din țările vizate de această analiză nu a devenit un adevărat caz de succes. Speranțele noastre s-au dovedit a fi fantezii. Astfel, înțelegerea situației politice și culturale post-comuniste, inclusiv a tendințelor persistent izolaționiste, anti-globalizare, populiste și naționaliste, rămâne de o importanță crucială privind interpretarea principalelor direcții în care merg toate aceste țări.

Totodată, trebuie să luăm în considerare importanța tradițiilor politico-culturale în modelarea noilor comunități democratice: unele din aceste țări au mai mult ca altele un trecut constituțional liberal utilizabil. Acest lucru explică dimensiunea și succesul rolului jucat de societatea civilă în tranzițiile democratice. Indiferent care ar fi retorica auto-idealizantă a anumitor elite ale culturilor locale, aceste societăți au un trecut bogat în comportamente neliberale, antimoderne, adesea xenofobe și exclusiviste. Cu alte cuvinte, atracția față de o identitate central-europeană pre-comunistă care pasămite ar fi bazată pe toleranță, civilitate, încredere și ar fi opusă modelului colectivisto-autoritar impus de sovietism, tinde să neglijeze natura eterogenă a acestor culturi politice, unele în care valorile și discursurile democratice și non-democratice, pro-occidentale și anti-occidentale, moderne și tradiționaliste, s-au aflat într-o îndelungată competiție.

Au existat mereu factori perturbatori în politica post-comunistă, inclusiv declinul standardelor morale și demobilizarea societății civile. Vreme de două decenii, ei au părut benigni, sau cel puțin sub influența credinței dominante în democrație. Recent, s-au dovedit a fi vulnerabilități definitorii. Până la urmă, instituțiile democratice (în special sistemul de partide și corupția generalizată) au fost atacate în Europa Occidentală în timpul iresponsabililor ani 2000: acțiunile anti-imigrație s-au intensificat, iar politicieni populiști ca Viktor Orbán și Marine Le Pen au repurtat succese de campanie folosind o retorică xenofobă. Asemenea forțe se pot hrăni din anxietăți politice și sociale, în special printre acele pături ale populației care resimt cel mai mult tranziția, acceptarea normelor și reglementărilor Uniunii Europene sau globalizarea culturală ca pe o pierdere traumatică a identității și statusului. Mai mult, cum unele țări au aderat la UE înaintea altora, etnocentrismul populist a încercat să profite de sentimentele de abandon, respingere și umilire printre națiunile „uitate”. Și, dacă aderarea totuși vine, atunci aceste țări se pot întoarce foarte ușor către mit și o mobilizare bazată pe o presupusă înrobire sau dezamăgire. Acesta este, spre exemplu, unul din pilonii mișcării neo-autoritare din Croația.

Chiar și printre cei care „au intrat primii în club”, discuția cu privire la natura comunității politice și naționale nu este încheiată: Vor accepta Polonia și Ungaria multiculturalismul ca bază a noii lor identități sau vor prefera, în schimb, un model de inspirație austriacă al omogenității etno-culturale și, implicit, al respingerii celuilalt? Care sunt costurile tulburătoarei insistențe asupra acestei viziuni? Dacă ne gândim la Republica Cehă, văzută adesea drept unul din cazurile cele mai izbutite de tranziție democratică, observăm și acolo câteva tendințe alarmante: de pildă, modul în care guvernul minoritar al lui Zeman a rămas la putere; când Filarmonica Cehă a angajat acum mai mulți ani un dirijor din Hamburg, acesta a fost imediat destituit pentru că era german și, prin urmare, i-ar fi lipsit urechea „cehă” pentru muzica „cehă”; să ne gândim însă și la zidurile și violența arhicunoscute împotriva populației Roma ca mijloace de a „rezolva problema țiganilor”. Chiar și statele baltice s-au „bătut” între ele pentru dreptul istoric la anumite cântece populare. Deși aparent prostești și irelevante, eu cred că tocmai aceste dezbateri sunt cele care se pot transforma în forme de paranoia mai serioase.

Șovinismul expansionist de tip Milošević nu a fost copiat în afara granițelor fostei Iugoslavii - până când imperialismul rus a atacat Ucraina. Din nou, am asistat la cum cele mai oribile coșmaruri ale noastre au început să se manifeste. În mare parte a lumii post-comuniste, peisajul este unul al aducerii la realitate, nesiguranței și cinismului. Vremurile inițiale ale euforiei post-comuniste sunt, evident, încheiate, și acest lucru este valabil și pentru statele mai avansate, cu privire la reformele capitaliste democrate.

Ura și violența de masă, așa cum o arătase Milošević la începutul anilor ’90, sunt parțial lăsate în urmă, însă violența împotriva minorităților rămâne la cote alarmante în Ungaria și Belarus, ca să nu mai vorbim de Marea Britanie și Statele Unite după 2016...