Vladimir Tismăneanu

A reflecta asupra a ceea ce s-a petrecut în urmă cu două decenii nu este câtuși de puțin un exercițiu scolastic. Efectele acelor momente tumultuoase, practicile simbolice și instituționale născute atunci (forumuri, ipostazele carnavalești ale revoluțiilor din Polonia ori Germania de Est discutate de Padraic Kenney într-o carte tradusă la ed. Curtea Veche), agonia socialismului dinastic în România și zvârcolirile ultimilor lideri staliniști din ceea ce era încă Blocul Sovietic - toate acestea vorbesc despre o dramă istorică de proporții uriașe. Anul 1989 a reprezentat o mutație axiologică, finalul religiei politice inspirată de preceptele bolșevismului, resurecția idealurilor liberale (drepturile inalienabile ale omului, libertate, societate civilă, economie de piață, demolarea structurilor despotic-etatiste, reclădirea firului întrerupt al tradiției naționale, etc.)

Am meditat la aceste lucruri și atunci când am văzut un film despre „Locuri memoriale din România: Piața Universității”, datorat lui Mirel Bănică și lui Valeriu Antonovici (o creație total independentă, filmată și finanțată de autori). Nu este o producție spectaculoasă, nu se caută efecte superficiale, dar avem de-a face în schimb cu un efort sobru și neliniștitor de a avertiza asupra riscurilor amneziei, ale obliterării memoriei. Există în inima Bucureștiului un loc despre care putem spune că are dimensiunea sacralității. Piața Universității este, în plan simbolic, cum insistă Mihaela Miroiu în acel film, locul rezistenței, al martiriului, al revoltei. Un asemenea loc ar trebui cumva marcat, identificat prin construcția unui spațiu al amintirii și reculegerii.

Sunt intervievați în film studenți, florărese, pensionari, o lume diversă, pestriță, dar cât se poate de reală. Prea puțini își amintesc, ori știu, ce a fost de fapt această Piață. Ocultarea memoriei a fost unul din obiectivele totalitarismului comunist. În cazul românesc, politica tăcerii, a fricii, a vinei neasumate și a lipsei de regret pentru ororile trecutului s-a prelungit sub semnul amorțelii spiritului critic și al nesimțirii morale. Dacă vreuna din televiziunile din țară ar difuza vreodată acest tulburător documentar, veți vedea că de fapt memoria contemporană este plină de „pete albe”, că sunt destui care nu au nici ce mai vagă idee despre ce a fost de fapt dictatura comunistă, despre masacrul tinerilor inocenți ordonat de dictatura decrepită a lui Ceaușescu, despre clipele de exuberantă și spontană renaștere spirituală din aprilie-mai 1990. Cum spune o studentă în film: „În România istoria nu durează mai mult de trei zile”.

Sunt unii care se întreabă de ce acest recurs perpetuu la amintire? Cred că este nevoie de înțelegerea cauzalităților multiple care s-au intersectat în declanșarea erupției revoluționare din 1989. Între acestea, venirea la putere a lui Mihail Gorbaciov. Ales secretar general al PCUS în martie 1985, Gorbaciov s-a orientat rapid în direcția eforturilor de regenerare, de deschidere. Strategiile cunoscute sub numele de perestroika și glasnostau însemnat începutul unui irezistibil proces de liberalizare intra-sistemică. Fostul aparatcik de la Stavropol, fostul protejat al lui Iuri Andropov, omul care știuse să-și camufleze cu abilitate înclinațiile reformatoare, a ajuns să susțină, mai ales după 1987, o viziune radicală de revizionism neo-leninist. Se făcea apel la un Lenin mitologizat, presupus umanist, trădat pasămite de Stalin și acoliții acestuia.

Știm de la politologul britanic Archie Brown că Gorbaciov și-a dezvoltat ideile heterodoxe într-un manuscris din 1988. Textul inedit al acelei cărți probează că liderul de la Kremlin se îndrepta către ideile reformismului social-democrat promovate odinioară de Eduard Bernstein, acel gânditor eretic hulit de Lenin. Iconoclasmul se prefigurase în noiembrie 1987, când, în discursul aniversar legat de Revoluția din Octombrie, Gorbaciov denunțase „crimele de neuitat și neiertat ale stalinismului”. Se relua rechizitoriul anti-stalinist al lui Hrușciov, însă mult mai consecvent. În paginile așa-numitelor reviste „groase”, între care Novîi Mir, apăreau cărți mult timp prohibite - de la Întunericul la amiază al lui Arthur Koestler, la Arhipelagul Gulag al lui Aleksandr Soljenițîn.

Ceea ce s-a petrecut acum trei decenii, în acel furtunos și miraculos an 1989, a însemnat de fapt finalul comunismului european și, prin extensie, al leninismului ca fenomen planetar. Evident că a mai durat până la colapsul URSS în decembrie 1991. Nu neg că mai există formațiuni comuniste, că există încă state care invocă ideologia marxistă drept doctrină oficială, dar este vorba de un marxism ceremonial, ritualizat, fără vreo legătură cu practicile politice și economice concrete (China).

Am scris pe larg despre aceste chestiuni. Cine va dori să cunoască analizele mele legate de rolul societății civile și al intelectualilor critici în descompunerea sistemelor ideocratice de tip leninist, poate citi lucrarea mea Reinventarea politicului. Europa de Est de la Stalin la Havel apărută în engleză în 1992 și tradusă apoi de Alexandru Vlad la Polirom. Ceea ce trebuie subliniat din capul locului este faptul că anul revoluționar 1989 prezintă similitudini și diferențe semnificative în raport cu momente cruciale precedente, așadar în raport cu eforturile de reforme și transformare din 1956 și 1968. Să menționăm aici agravarea crizei interne a sistemului comunist în toate statele Europei de Est și Centrale. Era vorba nu doar de o prelungită criză economică și politică, ci de una care afecta în chip autodistructiv capacitatea acestor regimuri de a mai configura un sens al viitorului.

Demoralizarea era evidentă pentru oricine avea ochi de văzut. Mai ales după 1975, în mare măsură ca parte a ceea ce s-a numit „efectul Helsinki” s-a produs disoluția monolitului ideologic dominant și s-a adâncit până la a deveni incurabila criză de legitimitate a sistemului. Au scris pe larg despre aceste lucruri o serie de gânditori asociați inițial direcției marxismului critic, între care Cornelius Castoriadis, Ágnes Heller, Ferenc Fehér, Leszek Kołakowski, János Kis. Prăbușirea sistemelor totalitare de stânga a fost anticipată în scrierile unor importanți politologi și istorici precum Zbigniew Brzezinski, Martin Malia, Leonard Shapiro, Adam Ulam, Richard Pipes și Robert C. Tucker. Stau mărturie pentru acele fascinante dezbateri paginile unor reviste altminteri atât de diferite precum Praxis International, Telos, Dissent, Survey, Problems of Communism ori Encounter. În același timp, direcția „revizionistă” din sovietologia vestică miza pe resursele interne de supraviețuire ori chiar ameliorare a regimurilor comuniste. Apăreau chiar cărți despre „mobilitate socială” în dictaturile leniniste și studii care luau în serios propaganda comunistă privitoare la „centralismul democratic” și „perfecționarea sistemului social”. Criza era însă incurabilă, ducând la ecloziunea unor nuclee de societate civilă și la năruirea pretenției de infailibilitate a elitelor comuniste.

Pe acest fond, a avut loc resurecția spiritului revoltei în rândurile intelectualității și o tot mai extenuantă derută în rândurile birocrației comuniste, deci în ceea ce se numește nomenklatura. Amintesc aici impactul excepțional al publicării cărții Nomenklatura, scrisă de Mihail Voslensky, un fost diplomat sovietic rămas în Vest. Transmisă de posturile de radio Europa Liberă și Libertatea la începutul anilor ’80, cartea lui Voslensky demasca și demistifica structura parazitar-profitocratică a regimurilor de tip sovietic. Brejnevismul apărea ca un sistem faraonic decadent, o organizație de tip mafiotic cu lideri senili, decrepiți, veroși și cinici. Cum scria la vremea respectivă politologul Ken Jowitt, URSS înseamnă, de fapt, „Uniunea Republicilor Siciliene Sovietice”. Tot Jowitt, unul dintre cei mai inteligenți și profunzi interpreți ai comunismului în genere și al celui din România în particular, se referea la comunismul dinastic al lui Nicolae Ceaușescu drept „socialism într-o singură familie”.

Cu foarte puține excepții, nimeni nu mai credea în lozincile oficiale, universal percepute drept exhibiționism ventriloc. Se ajunsese astfel, la mijlocul anilor ’80, la ceea ce avea să fie ulterior denumit drept sindromul stagnării, al incapacității fatale de regenerare internă. Pentru Leszek Kołakowski și Andrei Amalrik, era limpede că sistemul era muribund. Chestiunea era cât va dura această boală terminală și care vor fi forțele care vor determina ieșirea din acel insuportabil marasm social și moral. Neîndoios, criza economică globală din a doua jumătate a deceniului șapte a accentuat disfuncționalitățile sistemelor comuniste, dar nu mai puțin importante au fost strategiile economice iraționale și iresponsabile ale unor lideri precum Ceaușescu ori Edward Gierek. Dictaturile comuniste funcționau practic în absența oricărui feedback normal. Deciziile erau luate de un grup restrâns de potentați autodesemnați drept „exponenți ai progresului istoric”. Niciuna din formațiunile leniniste nu a acceptat ori tolerat vreun minimum de pluralism intern. Până la reformele gorbacioviste, fracționismul și revizionismul au continuat să fie denunțate drept păcate mortale.