Vladimir Tismăneanu

Vântul schimbării bătea puternic, mai ales după 1987, dinspre Est. Lucrul acesta devenise clar observatorilor occidentali ai blocului sovietic, între care politologul american Zbigniew Brzezinski, dar și disidenților din Europa de Est și Centrală (Adam Michnik, Bronisław Geremek, Václav Havel). Lansarea la Moscova a ofensivei legată de numele unor Imre Nagy sau Alexander Dubček însemna o sfidare directă la adresa înțepenitelor, sclerozatelor birocrații dominante din statele Tratatului de la Varșovia.

Gorbaciov știa foarte bine ce reacții puteau provoca reformele radicale. Era, încă din anii studenției, prieten personal cu Zdeněk Mlynář, fostul secretar al CC al PC din Cehoslovacia, ideolog marcant al „socialismului cu chip uman”. De altfel, tocmai Mlynář, exclus din partid în timpul așa-numitei „normalizări” organizată de regimul colaboraționist al lui Gustáv Husák, exilat la Viena, a scris unul din primele texte care anunțau, în 1985, că noul lider de la Kremlin era un revizionist marxist care știuse să-și ascundă cu mare talent adevăratele opinii.

Articolul lui Mlynář a apărut în cotidianul L’Unita al PC Italian, un partid care condamnase cu indignare nu numai invazia Cehoslovaciei, ci și lovitura de stat militară a generalului Jaruzelski din Polonia, din decembrie 1981. Pentru comuniștii italieni, spre a relua cuvintele lui Enrico Berlinguer, revoluția bolșevică încetase să mai reprezinte o sursă de inspirație politică ori morală. Logica eurocomunismului îi împingea în direcția unei rupturi irevocabile cu paradigma leninistă. Se renunțase la dogma sacrosanctă a „dictaturii proletariatului” și se admitea necesitatea pluripartidismului, deci a pluralismului politic. Simplu spus, vremea monolitismului stalinist trecuse, iar propovăduitorii vechilor formule dogmatice apăreau tot mai lipsiți de sprijin din partea puterii care le garantase ascensiunea politică.

Reacțiile împotriva valului reformist inițiat de Gorbaciov nu au întârziat. În Biroul Politic al PCUS, Egor Ligaciov și camarazii săi au organizat, în 1988, publicarea manifestului neo-stalinist semnat de Nina Andreieva, în paginile ziarului Sovietskaia Rossia. Se urmărea delegitimarea nu doar a lui Gorbaciov, ci și a întregii sale echipe de intelectuali de partid orientați în direcția democratizării sistemului (Aleksandr Iakovlev, Ivan Frolov, Vadim Medvedev, Gheorghi Șahnazarov, Anatoli Cerniaev). Cu excepția liderilor din Polonia și Ungaria, dispuși să meargă în sensul propus de Gorbaciov, potentații din celelalte state ale blocului au reacționat panicat și agresiv.

În Germania de Est s-a ajuns la interzicerea difuzării revistei sovietice Sputnik, publicată de agenția de știri Novosti. Personaje politice care se detestau, cu opinii uneori antipodice în trecut, precum Nicolae Ceaușescu, Erich Honecker, Todor Jivkov ori Gustáv Husák (secondat de Miloš Jakeš) ajungeau să se alieze. S-a creat astfel un fel de front unit de rezistență împotriva înnoirii sistemului. Politologul Charles Gati a numit această nesfântă alianță a neo-staliniștilor „Banda celor Patru”, o aluzie la fracțiunea radical maoistă din China. În numeroase cuvântări ale lui Ceaușescu, în articolele din Scînteia și Era Socialistă era denunțată cu maximă vehemență „devierea de dreapta” din mișcarea comunistă internațională. Scribii comunismului dinastic se întreceau în a stigmatiza noul curs de la Kremlin drept o capitulare nedemnă în fața „pretențiilor imperialismului mondial”.

Cum a accentuat Adam Michnik în eseurile sale din epocă, fenomenul Gorbaciov nu poate fi înțeles fără a recunoaște semnificația crucială a Solidarității ca mișcare socială, politică și economică. Să ne amintim că numele mișcării a fost „Sindicatul liber, auto-guvernat Solidaritatea”. Interzisă în decembrie 1981, mișcarea a continuat să existe în forme clandestine, să genereze o întreagă contra-cultură de tip samizdat, să mobilizeze o nouă generație de activiști anti-totalitari. Prezența în fruntea partidului a jurnalistului Mieczysław Rakowski, cel care se opusese în 1968 campaniei antisemite a național-staliniștilor conduși de generalul Moczar, a blocat inițiativele forțelor conservator-staliniste. Rakowski făcea parte din acel contingent de comuniști care credeau (ori pretindeau acest lucru) în posibilitatea umanizării sistemului, deci în ceea ce Leszek Kołakowski a numit „bulgării de zăpadă prăjiți”. Merită citit, în legătură cu destinul lui Rakowski, necrologul apărut în The Economist pe 22 noiembrie 2008. Cu ale sale limitări, el făcea parte din altă categorie de activiști decât primitivii Ceaușescu ori Jivkov.

Nu poate fi nicicum ignorat rolul Bisericii Catolice, al Papei Ioan Paul al II-lea, în catalizarea mișcării anti-totalitare din Polonia. Cuvintele rostite în timpul vizitei în Polonia în 1979, „Să nu vă fie teamă”, au devenit substanța vitală a ethosului Solidarității, al societății civile în genere. În acest timp, mai ales la Cracovia și Varșovia, acționau influente cercuri ale intelectualității catolice laice. Trebuie amintit săptămânalul Tygodnik Powszechnycondus de Jerzy Turowicz, apropiat prieten de idei al Papei...

A reflecta asupra a ceea ce s-a petrecut în urmă cu două decenii nu este câtuși de puțin un exercițiu scolastic. Efectele acelor momente tumultuoase, practicile simbolice și instituționale născute atunci (forumuri, ipostazele carnavalești ale revoluțiilor din Polonia ori Germania de Est discutate de Padraic Kenney într-o carte tradusă la ed. Curtea Veche), agonia socialismului dinastic în România și zvârcolirile ultimilor lideri staliniști din ceea ce era încă Blocul Sovietic - toate acestea vorbesc despre o dramă istorică de proporții uriașe. Anul 1989 a reprezentat o mutație axiologică, finalul religiei politice inspirată de preceptele bolșevismului, resurecția idealurilor liberale (drepturile inalienabile ale omului, libertate, societate civilă, economie de piață, demolarea structurilor despotic-etatiste, reclădirea firului întrerupt al tradiției naționale, etc.)

Am meditat la aceste lucruri și atunci când am văzut un film despre „Locuri memoriale din România: Piața Universității”, datorat lui Mirel Bănică și lui Valeriu Antonovici (o creație total independentă, filmată și finanțată de autori). Nu este o producție spectaculoasă, nu se caută efecte superficiale, dar avem de-a face în schimb cu un efort sobru și neliniștitor de a avertiza asupra riscurilor amneziei, ale obliterării memoriei. Există în inima Bucureștiului un loc despre care putem spune că are dimensiunea sacralității. Piața Universității este, în plan simbolic, cum insistă Mihaela Miroiu în acel film, locul rezistenței, al martiriului, al revoltei. Un asemenea loc ar trebui cumva marcat, identificat prin construcția unui spațiu al amintirii și reculegerii.

Sunt intervievați în film studenți, florărese, pensionari, o lume diversă, pestriță, dar cât se poate de reală. Prea puțini își amintesc, ori știu, ce a fost de fapt această Piață. Ocultarea memoriei a fost unul din obiectivele totalitarismului comunist. În cazul românesc, politica tăcerii, a fricii, a vinei neasumate și a lipsei de regret pentru ororile trecutului s-a prelungit sub semnul amorțelii spiritului critic și al nesimțirii morale. Dacă vreuna din televiziunile din țară ar difuza vreodată acest tulburător documentar, veți vedea că de fapt memoria contemporană este plină de „pete albe”, că sunt destui care nu au nici ce mai vagă idee despre ce a fost de fapt dictatura comunistă, despre masacrul tinerilor inocenți ordonat de dictatura decrepită a lui Ceaușescu, despre clipele de exuberantă și spontană renaștere spirituală din aprilie-mai 1990. Cum spune o studentă în film: „În România istoria nu durează mai mult de trei zile”.

Sunt unii care se întreabă de ce acest recurs perpetuu la amintire? Cred că este nevoie de înțelegerea cauzalităților multiple care s-au intersectat în declanșarea erupției revoluționare din 1989. Între acestea, venirea la putere a lui Mihail Gorbaciov. Ales secretar general al PCUS în martie 1985, Gorbaciov s-a orientat rapid în direcția eforturilor de regenerare, de deschidere. Strategiile cunoscute sub numele de perestroika și glasnostau însemnat începutul unui irezistibil proces de liberalizare intra-sistemică. Fostul aparatcik de la Stavropol, fostul protejat al lui Iuri Andropov, omul care știuse să-și camufleze cu abilitate înclinațiile reformatoare, a ajuns să susțină, mai ales după 1987, o viziune radicală de revizionism neo-leninist. Se făcea apel la un Lenin mitologizat, presupus umanist, trădat pasămite de Stalin și acoliții acestuia.

Știm de la politologul britanic Archie Brown că Gorbaciov și-a dezvoltat ideile heterodoxe într-un manuscris din 1988. Textul inedit al acelei cărți probează că liderul de la Kremlin se îndrepta către ideile reformismului social-democrat promovate odinioară de Eduard Bernstein, acel gânditor eretic hulit de Lenin. Iconoclasmul se prefigurase în noiembrie 1987, când, în discursul aniversar legat de Revoluția din Octombrie, Gorbaciov denunțase „crimele de neuitat și neiertat ale stalinismului”. Se relua rechizitoriul anti-stalinist al lui Hrușciov, însă mult mai consecvent. În paginile așa-numitelor reviste „groase”, între care Novîi Mir, apăreau cărți mult timp prohibite - de la Întunericul la amiază al lui Arthur Koestler, la Arhipelagul Gulag al lui Aleksandr Soljenițîn.