Vladimir Tismăneanu

Dedic acest articol memoriei profesorului Ghiță Ionescu (1913–1996), autorul primei cărți fundamentale de istorie a comunismului din România, un autentic gânditor liberal și un promotor neostenit al ideii unificării europene.

La câteva săptămâni după moartea lui Stalin, pe 5 martie 1953, începea primul dezgheț. Așa avea să intre în istorie acea perioadă de relativă relaxare, după titlul unui roman de Ilya Ehrenburg. Imaginea era aceea a unui fluviu înghețat care intră într-un anotimp însorit. Ceea ce părea pe veci paralizat începea să miște. La ordinul Kremlinului, micul Stalin de la Budapesta, Mátyás Rákosi, îi ceda lui Imre Nagy poziția de premier. Relativ marginalizat în perioada cea mai atroce, neimplicat în organizarea proceselor-spectacol, veteranul comunist Nagy anunța „Noul Curs”. Se deschideau porțile închisorilor, cenzura devenea mai puțin sufocantă, atmosfera generală era mai puțin irespirabilă, creștea nivelul de trai. În iunie 1953, avea loc insurecția din Berlinul de Răsărit, anihilată de tancurile sovietice și de poliția secretă est-germană. Urma arestarea și lichidarea lui Lavrenti Beria. La București, în august 1953, Dej vorbea despre necesitatea „conducerii colective”. Dezghețul a fost un timp al speranțelor, ambiguităților și reformelor avortate.

Se prefigura o perioadă de relativă calmare a furiilor staliniste. În aprilie 1954, Gheorghiu-Dej scăpa de potențialul Tito al României care era Lucrețiu Pătrășcanu. Înscenarea judiciară de la București culmina cu condamnarea la moarte și executarea lui Pătrășcanu. Comunist din Vechea Gardă, Pătrășcanu era nu mai puțin un veritabil intelectual marxist (evident, unul îndatorat doctrinei leniniste). Executant obedient al politicii PCR imediat după război, ministru al justiției în plină ofensivă împotriva statului de drept, fusese atacat de clica Dej-Pauker drept „naționalist burghez”. Ceea ce nu i se ierta lui Pătrășcanu ținea de o anumită pudoare în discutarea chestiunii naționale și de refuzul de a repeta mecanic lozincile Kremlinului.

În 1955, staliniștii de la Moscova (Molotov, Malenkov, Kaganovici) și protejații lor din Europa de Est reușeau o rău-prevestitoare regrupare. Rákosi revenea pe poziția de premier, Nagy era blamat pentru „oportunism de dreapta”. În decembrie 1955, Dej era reales prim-secretar al CC al PMR la Congresul al II-lea. Rákosi a condus delegația comuniștilor maghiari și l-a asigurat pe Dej de totalul său sprijin. Deși se detestau, cei doi înverșunați staliniști aveau interese comune. PCUS a trimis o delegație de rang secund, condusă de Alexei Kiricenko, prim-secretar al CC al PC din Ucraina. În februarie 1956, Nikita Hrușciov rostea, în miez de noapte, Raportul Secret, unul dinte cele mai influente documente politice ale secolului XX. Pentru Dej și acoliții săi, era un șoc total: idolul lor fusese demascat drept monstru sociopat.

Revenit la București, Dej organiza acțiunile de torpilare a efectelor de-stalinizării hrușcioviste. Timp de aproape o lună, a blocat „prelucrarea” în Biroul Politic al CC al PMR a documentelor Congresului al XX-lea, îndeosebi a Raportului Secret, invocând obligația sa de a participa la Plenara a VI-a a CC al PC din Grecia (KKE), desfășurată în deplin secret lângă București (la Snagov). Debarcarea ultra-stalinistului Nikos Zahariadis (decisă de sovietici) l-a panicat și mai tare pe despotul român. La Varșovia, după moartea lui Bolesław Bierut (care a făcut un infarct și a murit la Moscova imediat după citirea Raportului Secret, la vremea aceea vorbindu-se de sinucidere ori otrăvire), dezghețul se intensifica. Władysław Gomułka, acuzat în 1950 de titoism și naționalism (ca și Pătrășcanu), era eliberat din domiciliul forțat. Începea ireversibila dezintegrare a monolitului comunismului mondial. Revizionismul marxist era agentul dizolvant menit să zdruncine logocrația totalitară.

România acelui an era unul din statele cele mai controlate de cadrele staliniste, opuse dezghețului hrușciovist. Chiar și cei care l-au criticat pe Gheorghiu-Dej pentru abuzuri (mă gândesc la Miron Constantinescu, Constantin Doncea, Dumitru Petrescu, până la un punct Constantin Pîrvulescu și Iosif Chișinevschi) fuseseră total angajați în sovietizarea țării. Ilegaliștii, cu foarte puține excepții, între care un Tudor Bugnariu ori un Petru Năvodaru, eventual un Miron Radu Paraschivescu, anti-staliniști convinși, nu erau de fapt un grup alternativ din perspectivă politică. Ei erau devotați cu trup și suflet cauzei bolșevice. Unii, precum Miron Constantinescu, îl criticau pe Dej, dar îi regretau pe Ana Pauker, pe Vasile Luca și pe Teohari Georgescu.

Asemeni lui Leonte Răutu și lui Athanase Joja, jurnalistul comunist Grigore Preoteasa, aflat în plină ascensiune politică, era unul dintre fidelii necondiționați ai lui Dej. La fel și figurile proeminente ale aparatului ideologic, între care Paul Niculescu-Mizil, Pavel Țugui, Valter Roman, Sorin Toma și Ștefan Voicu. Lucrurile erau cumva diferite între intelectuali, mai ales în rândul tinerilor scriitori. La fel, mocnea revolta în mediile studențești, mai ales la București, Timișoara, Iași și Cluj. În rest, conformismul unor Petru Dumitriu, Mihai Beniuc, Zaharia Stancu, Paul Georgescu, Maria Banuș, Marcel Breslașu, Nina Cassian, Ov. S. Crohmălniceanu, Savin Bratu, Marcel Breazu, etc. era nețărmurit. Vechii intelectuali precum G. Călinescu, Mihai Ralea și Tudor Vianu nu mișcau în front. Un om de stânga precum Petre Pandrea, cumnatul lui Pătrășcanu, era strivit în malaxorul terorii. Sadoveanu era perfectul tovarăș de drum, Arghezi fusese domesticit. Poemul Albatrosul ucis de Nicolae Labiș, publicat în ianuarie 1956, provoca reacția furibundă a dictatorului ideologic Leonte Răutu, marele vânător de „devieri” de la sacrosancta linie a partidului:

„Când se-ntețește briza aripa-i se înfioară/Şi reînviat o clipă de-un nevăzut îndemn,/ Îți pare că zbura-va din nou, ultima oară,/ Spre-un cimitir mai sobru și mai demn.”

„Mai sobru și mai demn decât ce, tovarășe Labiș? Ce-ați vrut să spuneți?,” întreba inchizitorul. „Exact ceea ce ați înțeles, tovarășe Răutu”, a răsunat, asemeni unei palme, răspunsul poetului rebel. „Duceți această poezie la Bicaz și desigur vă va lua cu huo”, zbiera ca scos din minți tartorul literelor românești...

Vântul schimbării bătea puternic, mai ales după 1987, dinspre Est. Lucrul acesta devenise clar observatorilor occidentali ai blocului sovietic, între care politologul american Zbigniew Brzezinski, dar și disidenților din Europa de Est și Centrală (Adam Michnik, Bronisław Geremek, Václav Havel). Lansarea la Moscova a ofensivei legată de numele unor Imre Nagy sau Alexander Dubček însemna o sfidare directă la adresa înțepenitelor, sclerozatelor birocrații dominante din statele Tratatului de la Varșovia.

Gorbaciov știa foarte bine ce reacții puteau provoca reformele radicale. Era, încă din anii studenției, prieten personal cu Zdeněk Mlynář, fostul secretar al CC al PC din Cehoslovacia, ideolog marcant al „socialismului cu chip uman”. De altfel, tocmai Mlynář, exclus din partid în timpul așa-numitei „normalizări” organizată de regimul colaboraționist al lui Gustáv Husák, exilat la Viena, a scris unul din primele texte care anunțau, în 1985, că noul lider de la Kremlin era un revizionist marxist care știuse să-și ascundă cu mare talent adevăratele opinii.

Articolul lui Mlynář a apărut în cotidianul L’Unita al PC Italian, un partid care condamnase cu indignare nu numai invazia Cehoslovaciei, ci și lovitura de stat militară a generalului Jaruzelski din Polonia, din decembrie 1981. Pentru comuniștii italieni, spre a relua cuvintele lui Enrico Berlinguer, revoluția bolșevică încetase să mai reprezinte o sursă de inspirație politică ori morală. Logica eurocomunismului îi împingea în direcția unei rupturi irevocabile cu paradigma leninistă. Se renunțase la dogma sacrosanctă a „dictaturii proletariatului” și se admitea necesitatea pluripartidismului, deci a pluralismului politic. Simplu spus, vremea monolitismului stalinist trecuse, iar propovăduitorii vechilor formule dogmatice apăreau tot mai lipsiți de sprijin din partea puterii care le garantase ascensiunea politică.

Reacțiile împotriva valului reformist inițiat de Gorbaciov nu au întârziat. În Biroul Politic al PCUS, Egor Ligaciov și camarazii săi au organizat, în 1988, publicarea manifestului neo-stalinist semnat de Nina Andreieva, în paginile ziarului Sovietskaia Rossia. Se urmărea delegitimarea nu doar a lui Gorbaciov, ci și a întregii sale echipe de intelectuali de partid orientați în direcția democratizării sistemului (Aleksandr Iakovlev, Ivan Frolov, Vadim Medvedev, Gheorghi Șahnazarov, Anatoli Cerniaev). Cu excepția liderilor din Polonia și Ungaria, dispuși să meargă în sensul propus de Gorbaciov, potentații din celelalte state ale blocului au reacționat panicat și agresiv.

În Germania de Est s-a ajuns la interzicerea difuzării revistei sovietice Sputnik, publicată de agenția de știri Novosti. Personaje politice care se detestau, cu opinii uneori antipodice în trecut, precum Nicolae Ceaușescu, Erich Honecker, Todor Jivkov ori Gustáv Husák (secondat de Miloš Jakeš) ajungeau să se alieze. S-a creat astfel un fel de front unit de rezistență împotriva înnoirii sistemului. Politologul Charles Gati a numit această nesfântă alianță a neo-staliniștilor „Banda celor Patru”, o aluzie la fracțiunea radical maoistă din China. În numeroase cuvântări ale lui Ceaușescu, în articolele din Scînteia și Era Socialistă era denunțată cu maximă vehemență „devierea de dreapta” din mișcarea comunistă internațională. Scribii comunismului dinastic se întreceau în a stigmatiza noul curs de la Kremlin drept o capitulare nedemnă în fața „pretențiilor imperialismului mondial”.

Cum a accentuat Adam Michnik în eseurile sale din epocă, fenomenul Gorbaciov nu poate fi înțeles fără a recunoaște semnificația crucială a Solidarității ca mișcare socială, politică și economică. Să ne amintim că numele mișcării a fost „Sindicatul liber, auto-guvernat Solidaritatea”. Interzisă în decembrie 1981, mișcarea a continuat să existe în forme clandestine, să genereze o întreagă contra-cultură de tip samizdat, să mobilizeze o nouă generație de activiști anti-totalitari. Prezența în fruntea partidului a jurnalistului Mieczysław Rakowski, cel care se opusese în 1968 campaniei antisemite a național-staliniștilor conduși de generalul Moczar, a blocat inițiativele forțelor conservator-staliniste. Rakowski făcea parte din acel contingent de comuniști care credeau (ori pretindeau acest lucru) în posibilitatea umanizării sistemului, deci în ceea ce Leszek Kołakowski a numit „bulgării de zăpadă prăjiți”. Merită citit, în legătură cu destinul lui Rakowski, necrologul apărut în The Economist pe 22 noiembrie 2008. Cu ale sale limitări, el făcea parte din altă categorie de activiști decât primitivii Ceaușescu ori Jivkov.

Nu poate fi nicicum ignorat rolul Bisericii Catolice, al Papei Ioan Paul al II-lea, în catalizarea mișcării anti-totalitare din Polonia. Cuvintele rostite în timpul vizitei în Polonia în 1979, „Să nu vă fie teamă”, au devenit substanța vitală a ethosului Solidarității, al societății civile în genere. În acest timp, mai ales la Cracovia și Varșovia, acționau influente cercuri ale intelectualității catolice laice. Trebuie amintit săptămânalul Tygodnik Powszechnycondus de Jerzy Turowicz, apropiat prieten de idei al Papei...