Vladimir Tismăneanu

Hannah Arendt (1906–1975) a fost una din figurile de vârf ale filosofiei politice și morale din secolul XX. Opera ei a influențat și influențează generații de intelectuali care vor să înțeleagă cum anume au fost posibile catastrofele totalitare, rolul partidelor-mișcare și al ideologiilor salvaționiste în construcția unor sisteme genocidare precum nazismul și stalinismul. Mai mult, ideile Hannei Arendt marchează discuțiile actuale legate de minciună, violență, revolte, revoluții, teroare, rezistență, autenticitate, responsabilitate, culpabilitate, rușine, pasiuni politice și natura polisului democratic.

Într-un remarcabil discurs rostit cu prilejul acordării premiului Hannah Arendt din partea orașului Bremen, publicat în traducere românească în numărul din martie 2008 al excepționalei reviste lunare Idei în dialog condusă atunci de H.-R. Patapievici, istoricul Tony Judt analiza actualitatea viziunii Hannei Arendt despre originile și ipostazele Răului în universul politic modern. Textul lui Judt, plin de idei incitante și referințe ce merită discutate pe larg, insista asupra importanței unui concept elaborat de Arendt în faimoasa ei carte Eichmann la Ierusalim (trad. rom de Mariana Neț, Humanitas, 2007)—banalitatea răului.

Totalitarismul a mizat tocmai pe ceea ce gânditoarea germano-americană de origine evreiască a diagnosticat drept absența reflecției, blocarea comportamentelor umane într-un conformism lipsit de imaginație morală. Conceptul de banalitate a răului, menit să explice felul cum Eichmann a devenit un eficient birocrat/organizator al asasinatului în masă, este direct legat de efectele dispariției criteriilor tradiționale de diferențiere între bine și rău. Ideologia a jucat în această privință un rol pe cât de puternic, pe atât de nefast. A fost un mijloc de auto-hipnotizare, de atrofiere până la dispariție a conștiinței morale. Fascismul, asemeni comunismului, a reprezentat, în cuvintele poetului polonez Aleksander Wat, extincția omului interior, cauterizarea dimensiunii empatice, de lăuntrică și indefectabilă solidaritate în raport cu semenii noștri.

Născută în 1906 la Hanovra, dar crescută în Königsberg, Hannah Arendt a rămas loială de-a lungul întregii vieți viziunii morale a filosofului care a asigurat gloria eternă a celui din urmă oraș: Immanuel Kant. Studentă a lui Martin Heidegger și a lui Karl Jaspers (teme la care voi mai reveni), a reflectat în tinerețe la chestiuni legate de conceptul de iubire la Sf. Augustin. Ascensiunea nazismului a forțat-o să emigreze. A ajuns în Statele Unite, unde a publicat în 1951 capodopera de teorie politică intitulată Originile totalitarismului. Pentru Arendt, devenise urgentă necesitatea de a înțelege cauzele și implicațiile înspăimântătoare ale totalitarismului, pe care l-a definit nu în termeni empirico-descriptivi limitați, ci ca tip-ideal Weberian. Într-o carte apărută în 2006, cu semnificativul titlu De ce contează Hannah Arendt, Elisabeth Young-Bruehl (autoarea biografiei din 1982, Hannah Arendt: For Love of the World), nota faptul că modelul totalitar propus de aceasta era direct legat de experiențele nazistă și stalinistă, deci nu susținea imposibilitatea modificărilor interioare ale unor asemenea sisteme. La una din re-editările acestei lucrări fundamentale, Arendt a scris chiar un epilog în care a examinat fenomenul „de-totalitarizării”. Arendt nu a exclus sub nicio formă dimensiunea istoricității din modelul totalitar, dar a accentuat tocmai ambiția dictaturilor ideocratice de a crea în rândul supușilor sentimentul eternității și invincibilității acestor structuri. Revoluția maghiară din 1956 a fost pentru Hannah Arendt expresia faptului că există suficiente forțe imanente care păstrează vie ideea libertății și se pot opune eroic sistemului.

Inspirat de Kant, conceptul arendtian din acea lucrare care explica ororile exterministe întruchipate de rușinea supremă a veacului trecut, lagărele de concentrare pe care le-a numit „fabricile morții”, a fost cel de Rău radical. Un Rău în care ura ideologizată nu mai cunoaște limite, inamicul (definit în termeni de clasă sau rasă) își pierde atributele umane, este înjosit, redus la condiția de „vermină”. Ofițerii și gardienii SS, cadrele NKVD, securiștii, au fost practicanții acestui Rau radical, l-au materializat cu demonică îndârjire. Răul radical este înfăptuit cu premeditare, nu se produce accidental ori spontan. Mai târziu, în Eichmann la Ierusalim, regândind aceste chestiuni, Arendt revenea asupra subiectului: ascultând cu atenție spusele lui Eichmann, studiind comportamentul acestuia, analizând enorma documentație a procesului, gânditoarea ajungea la neliniștitoarea concluzie privind banalitatea Răului. Conceptul de „thoughtlessness” (dispariția a ceea ce se cheamă „common sense”, deci a abilității de a gândi) explică disponibilitatea entuziastă a acestor „rotițe din mecanism” de a servi scopuri evident barbare. Himmler, Heydrich, Eichmann, Iagoda, Ejov, Beria, Drăghici, Nikolski erau imuni la orice considerații morale.

Conducerea PMR era conștientă de faptul că intelectualii (inclusiv unii foști ardenți staliniști) erau cei care conduceau revoltele din Polonia și Ungaria, ceea ce s-a tradus în intensificarea controlului de partid asupra vieții spirituale, exmatriculări și arestări de studenți, ședințe de „demascare”, denunțarea unor scriitori ca „împăciuitoriști”, „oportuniști”, „revizioniști”, „lipsiți de spirit revoluționar”, etc. O precondiție a revoltelor din Polonia și Ungaria (aceasta din urmă transformată în revoluție) a fost scindarea la vârf, tensiunea, chiar conflictul între o facțiune stalinistă și una anti-stalinistă. Este ceea ce a lipsit în România și Cehoslovacia, unde destalinizările au fost superficiale, efemere și manipulative.

În România, pentru a-și neutraliza criticii, Dej și-a acuzat adversarii din partid de hiper-stalinism, a recurs la tactica perfidă și, în fond, încununată de succes, de transfer al culpabilității. La fel, în Cehoslovacia, Antonín Novotný a spus ca Rudolf Slánský fusese principalul stalinist și că, prin urmare, după eliminarea acestuia și a adepților săi, nu se punea problema unei regenerări a elitei hegemonice. În datele situației din România, cu echipa Dej la cârmă, cu trupele sovietice pe teritoriul țării, este greu de imaginat un scenariu reformator. Ceea ce s-ar fi putut face ar fi fost o coagulare a intelighenției pe o platformă inspirată de direcțiile novatoare din Polonia și Ungaria, însă intelectualii (marxiști sau nemarxiști) erau prea înspăimântați și/sau înregimentați pentru a testa asemenea strategii.

Este greu de imaginat un regim comunist în România care să sprijine Revoluția maghiară. Chiar și în 1968, Nicolae Ceaușescu a susținut independența Cehoslovaciei, însă a avut rezerve esențiale privind linia de democratizare internă. Ceea ce însă nu implică obligația excesului de zel, îndârjirea comuniștilor români în condamnarea liniei lui Imre Nagy și colaborarea lor entuziastă cu „organele” sovietice.

Mergând pe linia istoriei contrafactuale, în continuarea unei întrebări lansată de Ghiță Ionescu în magistrala sa carte Communism in Romania (Oxford University Press, 1964), ne putem imagina un moment Pătrășcanu în 1956 (în condițiile în care acesta n-ar fi fost lichidat în 1954). Presiunile sovietice ar fi putut duce la înlocuirea lui Dej cu nemesis-ul său. Cât de departe ar fi mers Pătrășcanu? Personal, cred că ar fi adoptat linia lui Gomułka: o deschidere parțială, încurajarea intelighenției naționale, dar menținerea cordonului ombilical cu Moscova. În niciun caz pluralism democratic, multipartidism, alegeri libere. O de-stalinizare de tip hrușciovist, ceea ce, în condițiile date, ar fi însemnat un început de liberalizare internă reală, nu mimată. Ce sprijin ar fi găsit Pătrășcanu între colegii săi de partid este însă o altă chestiune. Nu știu care ziarist de la Scînteia ar fi putut să se metamorfozeze într-un Miklós Gimes, fostul redactor al oficiosului comunist de la Budapesta, Szabad Nép, devenit cel mai loial colaborator al lui Nagy în timpul Revoluției Maghiare, condamnat și executat în iunie 1958, împreună cu premierul legal înlăturat de Armata Roșie.

Cine crede că Valter Roman, vorbitor nativ de maghiară, conversa la Snagov cu Imre Nagy, aflat acolo cu domiciliu forțat, pentru că așa dorea el, se înșală amarnic. Om de încredere al organelor speciale sovietice, Valter Roman nu era câtuși de puțin un anti-stalinist (cum a încercat să-l prezinte în anii ’90 fiul său, Petre). Toate aceste „discuții” aveau loc cu misiune, scopul fiind zdrobirea voinței de rezistență a exilaților maghiari și aducerea lor într-o stare de abdicare morală necesară confecționării unui proces-spectacol. „Mai întâi vom stoarce de la el toate informațiile”, afirma Dej în cercul său intim, „apoi îl vom spânzura de limbă”. Imre Nagy a refuzat să colaboreze cu anchetatorii, i-a sfidat cu demnitate. A fost spânzurat la Budapesta în iunie 1958.

Simplu spus, între 1953 și 1956, conducerea PMR a optat în favoarea conservării modelului politic și economic stalinist, a despotismului polițienesc, respingând orice tentativă de liberalizare internă. În această privință, Dej era mai aproape de Enver Hoxha, Mao, Novotný, Ulbricht și Thorez, decât de Tito, Gomułka (cel din 1956), Togliatti ori Nagy. Cultura politică a comunismului românesc a fost, așadar, una a stalinismului impenitent.