Vladimir Tismăneanu

Cele mai pesimiste prognoze avansate imediat după prăbușirea leninismului în Europa Centrală și de Est, precum și în fosta Uniune Sovietică, nu s-au adeverit. Însă niciuna din țările vizate de această analiză nu a devenit un adevărat caz de succes. Speranțele noastre s-au dovedit a fi fantezii. Astfel, înțelegerea situației politice și culturale post-comuniste, inclusiv a tendințelor persistent izolaționiste, anti-globalizare, populiste și naționaliste, rămâne de o importanță crucială privind interpretarea principalelor direcții în care merg toate aceste țări.

Totodată, trebuie să luăm în considerare importanța tradițiilor politico-culturale în modelarea noilor comunități democratice: unele din aceste țări au mai mult ca altele un trecut constituțional liberal utilizabil. Acest lucru explică dimensiunea și succesul rolului jucat de societatea civilă în tranzițiile democratice. Indiferent care ar fi retorica auto-idealizantă a anumitor elite ale culturilor locale, aceste societăți au un trecut bogat în comportamente neliberale, antimoderne, adesea xenofobe și exclusiviste. Cu alte cuvinte, atracția față de o identitate central-europeană pre-comunistă care pasămite ar fi bazată pe toleranță, civilitate, încredere și ar fi opusă modelului colectivisto-autoritar impus de sovietism, tinde să neglijeze natura eterogenă a acestor culturi politice, unele în care valorile și discursurile democratice și non-democratice, pro-occidentale și anti-occidentale, moderne și tradiționaliste, s-au aflat într-o îndelungată competiție.

Au existat mereu factori perturbatori în politica post-comunistă, inclusiv declinul standardelor morale și demobilizarea societății civile. Vreme de două decenii, ei au părut benigni, sau cel puțin sub influența credinței dominante în democrație. Recent, s-au dovedit a fi vulnerabilități definitorii. Până la urmă, instituțiile democratice (în special sistemul de partide și corupția generalizată) au fost atacate în Europa Occidentală în timpul iresponsabililor ani 2000: acțiunile anti-imigrație s-au intensificat, iar politicieni populiști ca Viktor Orbán și Marine Le Pen au repurtat succese de campanie folosind o retorică xenofobă. Asemenea forțe se pot hrăni din anxietăți politice și sociale, în special printre acele pături ale populației care resimt cel mai mult tranziția, acceptarea normelor și reglementărilor Uniunii Europene sau globalizarea culturală ca pe o pierdere traumatică a identității și statusului. Mai mult, cum unele țări au aderat la UE înaintea altora, etnocentrismul populist a încercat să profite de sentimentele de abandon, respingere și umilire printre națiunile „uitate”. Și, dacă aderarea totuși vine, atunci aceste țări se pot întoarce foarte ușor către mit și o mobilizare bazată pe o presupusă înrobire sau dezamăgire. Acesta este, spre exemplu, unul din pilonii mișcării neo-autoritare din Croația.

Chiar și printre cei care „au intrat primii în club”, discuția cu privire la natura comunității politice și naționale nu este încheiată: Vor accepta Polonia și Ungaria multiculturalismul ca bază a noii lor identități sau vor prefera, în schimb, un model de inspirație austriacă al omogenității etno-culturale și, implicit, al respingerii celuilalt? Care sunt costurile tulburătoarei insistențe asupra acestei viziuni? Dacă ne gândim la Republica Cehă, văzută adesea drept unul din cazurile cele mai izbutite de tranziție democratică, observăm și acolo câteva tendințe alarmante: de pildă, modul în care guvernul minoritar al lui Zeman a rămas la putere; când Filarmonica Cehă a angajat acum mai mulți ani un dirijor din Hamburg, acesta a fost imediat destituit pentru că era german și, prin urmare, i-ar fi lipsit urechea „cehă” pentru muzica „cehă”; să ne gândim însă și la zidurile și violența arhicunoscute împotriva populației Roma ca mijloace de a „rezolva problema țiganilor”. Chiar și statele baltice s-au „bătut” între ele pentru dreptul istoric la anumite cântece populare. Deși aparent prostești și irelevante, eu cred că tocmai aceste dezbateri sunt cele care se pot transforma în forme de paranoia mai serioase.

Șovinismul expansionist de tip Milošević nu a fost copiat în afara granițelor fostei Iugoslavii - până când imperialismul rus a atacat Ucraina. Din nou, am asistat la cum cele mai oribile coșmaruri ale noastre au început să se manifeste. În mare parte a lumii post-comuniste, peisajul este unul al aducerii la realitate, nesiguranței și cinismului. Vremurile inițiale ale euforiei post-comuniste sunt, evident, încheiate, și acest lucru este valabil și pentru statele mai avansate, cu privire la reformele capitaliste democrate.

Ura și violența de masă, așa cum o arătase Milošević la începutul anilor ’90, sunt parțial lăsate în urmă, însă violența împotriva minorităților rămâne la cote alarmante în Ungaria și Belarus, ca să nu mai vorbim de Marea Britanie și Statele Unite după 2016...

Am publicat Reinventing Politics: Eastern Europe from Stalin to Havel în anul 1992. Titlul cărții, alături de viteza cu care am scris-o și chiar tonul meu de-a lungul acestui volum academic demonstrează că am fost poate prea euforic. Acolo unde Stalin decidea cândva politici de stat și întreaga dispoziție socială, apăruse Havel. Imaginea dictatorului demonic era înlocuită de melancolicul dramaturg. Un sistem apăruse prin invazii, celălalt prin proteste pașnice. Doar cineva care a fost apărătorul libertății putea evita euforia, entuziasmul fără limite. Desigur, eram un fan al libertății, dar cartea mea se încheia mai degrabă cu un mic avertisment despre demonii care nu pot fi ușor eliminați, în special cei care trăiesc în inimile cetățenilor obișnuiți și liberi. Mă temeam că democrația era greu de împământenit și chiar mai greu de acceptat la nivel popular. Democrația este un lucru complicat, uneori aproape frustrant. Simțeam că aici este problema.

Pe parcursul anilor 1990, n-am scăpat de această neliniște. În vreme ce Uniunea Europeană și NATO se extindeau sau se pregăteau să-i primească pe frații și surorile Europei rătăcite, și în vreme ce democrația funcționa aproape bine, am rămas convins că mișcări marginale ale urii, de stânga sau de dreapta, se încăpățânau să existe. Și am crezut că aceste mișcări au potențialul de a subjuga inimile unui mai larg segment al populației, aceeași oameni care pentru moment păreau angrenați în democrație (sau cel puțin așa părea, așa credeam toți, așa credeau oamenii/subiecții înșiși). Pe la mijlocul anilor ’90 am scris Fantasies of Salvation: Democracy, Nationalism, and Myth in Eastern Europe. Publicată în 1998, credeam (așa cum sugerează și titlul) că miturile strămoșilor, ale măreției celeste și dușmanilor perfizi, care duseseră la o politică autoritară și chiar la război, rămâneau o opțiune reală pentru soarta Europei de Est. Mă temeam că gândurile exclusiviste care aparțin caselor de nebuni pot repurta un succes zdrobitor și chiar câștiga în popularitate.

Europa de Est - vedem astăzi - îl aștepta pe Perón. Mă refer la Juan Domingo Perón, impostorul populist argentinian. Oricine poate promite orice, oricui, mai ales dacă vrea să distrugă democrația, să anuleze libertatea sau să cultive parade și mitinguri de masă spectaculoase, poate într-o zi să găsească o șocant de mare, entuziastă, chiar turbată (dar cu siguranță oarbă) susținere populară. Miturile sunt pur și simplu mai atrăgătoare ca argumentele raționale pentru că satisfacția utopică (sentimentul echității) este mult mai interesantă pentru oameni decât, să spunem, responsabilitatea morală de a susține necondiționat și a apăra drepturile omului.

Ceea ce se putea petrece în Europa de Est, eram convins pe atunci, ar fi ceva neapărat legat de trecutul comunist și chiar fascist. Însă știam - și am examinat aceste lucruri în Fantasmele salvării - că aceleași mișcări de tip fascist se pot ivi în Europa de Vest. Desigur, acestea ar găsi fundamente și contexte diferite, angoasele unei societăți și vulnerabilitățile unei culturi, dar, în final, ar reprezenta cam același lucru. Asemeni neo-fascismului în Europa de Est, o versiune adusă la zi a fascismului ar putea miji și în Occident. Lipsindu-i o existență totalitară recentă și un lung coșmar care să-i preceadă, acest gen de mișcare și-ar găsi ușor propriile origini și ar avansa pe scena politică în același fel. Se poate întâmpla și în Europa occidentală pentru că aceste erupții nu sunt logice sau prescrise, ci pur și simplu legate de natura umană (cel puțin în societățile democrației de masă). În opinia mea, ele sunt legate de tentația de a abandona empatia în numele mândriei, dar și din ceea ce Erich Fromm numea a fi, în anii 1930, teama de libertate.

Să explic, pe scurt, cum anume s-a petrecut acest fenomen în Europa de Est. El ar putea avea, desigur, un impact major asupra Uniunii Europene, după cum s-a și văzut până acum. Zona gri a tranziției și moștenirile leniniste s-au transformat vizibil la începutul noii ere. În analizele mele asupra fenomenelor și mișcărilor politice contemporane, mă uit mai ales la punctele slabe ale perioadei anilor 1990 și 2000, la cum anume au început toate acestea să se manifeste ca pericole din ce în ce mai clar definite. Desigur, nu doar potențialitatea, ci și realitatea însăși este destul de sumbră în acest moment, așa cum o demonstrează Ungaria, Brexit și Trump, printre multe alte exemple.