Vladimir Tismăneanu

Aplicând una din zicalele sale favorite, - să tai pisicii coada și să o lași să creadă că e pisică - Ceaușescu l-a menținut pe Borilă în Comitetul Executiv, dar nu l-a acceptat în Prezidiul Permanent, adevăratul succesor al Biroului Politic. De asemenea, l-a numit membru al Consiliului de Stat, o poziție care nu cerea niciun efort, dar era generatoare de imense privilegii. În 1966, Ceaușescu i-a decernat ordinul „Tudor Vladimirescu”, clasa I. Dincolo de antipatiile personale reale, între cei doi funcționa solidaritatea de sectă, erau amândoi devotați aceleiași „cauze”: întărirea, prin toate mijloacele, a dictaturii comuniste în România.

Deși aprobase Declarația din 1964, Petre Borilă a privit cu suspiciune îndepărtarea de Kremlin. Bolnav de cancer, izolat, deprimat și emasculat politic, a vegetat, între un tratament și altul, în Occident, ca o amintire a timpurilor când PMR era o anexă docilă a PCUS. Noua generație a elitei comuniste îl privea ca pe anacronism jenant. Vechii camarazi, știind relațiile mizerabile dintre clanul Borilă și clanul Ceaușescu, îl evitau.

L-a detestat pe Hrușciov nu pentru că acesta impunea hegemonismul sovietic, ci pentru că denunțase cultul lui Stalin, eroul real al lui Petre Borilă (ca și al lui Dej și Ceaușescu). A locuit în anii ’60 pe strada Herăstrău, apoi s-a mutat într-o vilă nouă, pe Bulevardul Aviatorilor, în clădirea unde azi se află sediul PNL. În ultimii ani de viață, a locuit pe strada Grigore Mora într-o superbă vilă în care membrii familiei au continuat să trăiască și după încetarea sa din viață.

Dețin informații că i-a trimis lui Ceaușescu un memorandum în care critica virulent personalizarea puterii în mâinile urmașului lui Dej. Documentul nu a fost regăsit încă în arhiva CC al PCR. Fiul cel mare, Iura, de fapt fiul Ecaterinei cu un comunist iugoslav mort în război, adoptat de Borilă, a fost printre primii copii de înalți nomenclaturiști care au părăsit România comunizată. Au urmat alții, de la fiul lui Gheorghe Apostol, Gelu, la Lena, fiica cea mică a lui Leonte Răutu și la Zoia, fiica Ghizelei Vass. Fizician atomist, cu studii în Anglia, Valentin Ceaușescu a fost ales membru supleant al CC al PCR la Congresul al XIV-lea în noiembrie 1989.

Ironie a soartei: unii din copiii crescuți la Ivanovo, în școala specială a Cominternului, aveau sa rupă cu doctrina în care părinții lor crezuseră cu mistică evlavie. Alții, precum Markus Wolf, au rămas până la capăt convinși că stalinismul a fost doar o deviere malignă de la proiectul pur al bolșevismului. Tania Pauker, măritată cu doctorul Gheorghe Brătescu, a fost extrem de critică la adresa comunismului. Adversar al dictaturii, Mircea Răceanu a fost condamnat la moarte de regimul Ceaușescu.

Iordana a studiat istoria artelor, a lucrat la Muzeul de Artă al RSR. Am fost coleg de clasă cu fiul cel mic, Vasile (Vasia), în perioada cât am mers la Liceul „Dr Petru Groza” (1958–1963). Era impulsiv, imprevizibil, agresiv, asemeni lui Nicu Ceaușescu, cu care, de altfel, era prieten. La un moment dat, țin minte, Ecaterina Borilă a venit și ne-a spus să îl tratăm pe Vasia ca pe orice alt coleg.

În pofida aparentei modestii, Borilă suferea de o mare vanitate, se credea, precum ceilalți lideri comuniști, uns de Istorie. Mama mea mi-a povestit o scenă simptomatică. Era în 1966, Borilă a invitat la el acasă, la o „masă tovărășească” circa douăzeci de foști voluntari din Spania (tatăl meu a preferat să nu meargă). S-a ciocnit șampanie, s-au rostit toasturi. A luat cuvântul, între alții, Petre Mihăileanu, un timp director al Editurii Științifice, care a vorbit despre figurile proeminente ale Cominternului din Brigăzile Internaționale. I-a pomenit pe André Marty, comandantul Brigăzilor, și pe Luigi Longo (Gallo) comisarul politic, ulterior secretar general al PC Italian. Borilă s-a înnegrit la față. Mihăileanu uitase să-i pomenească numele. A urmat o tăcere penibilă. Mihăileanu îl uitase și pe sinistrul Vittorio Vidali (Carlos Contreras), organizatorul asasinării lui Andreu Nin la Barcelona și a lui Lev Troțki în Mexic.

Devotamentul de-o viață al lui Borilă a fost pentru dogma marxist-leninistă, pentru utopia criminală a comunismului de tip sovietic. Nu era un idealist, dacă idealism înseamnă o credință înnobilată de sentimente umane. Idealiști au fost alții, și nu mulți: Tudor Bugnariu, Petru Năvodaru, Grigore Răceanu, Carol Neumann. Prieteniile sale erau strict politice. Era un fanatic. A condus instituții cheie, inclusiv Ministerul Controlului de Stat, un instrument de terorizare a aparatului guvernamental.

Era mărginit, lipsit de cultură generală, un diletant care, asemeni celorlalți membri ai Biroului Politic, credea că simplul fapt că avea origine proletară îl îndrituia să se pronunțe în orice domeniu. Cariera lui Petre Borilă este dovada că regimul a fost unul ostil oricărei valori reale și că s-a bazat în acțiunile sale pe fanatismul nețărmurit al unor personaje mediocre sau chiar sub-mediocre intelectual și anesteziate din punct de vedere moral.

Petre Borilă a revenit în țară ca locțiitor politic în divizia „Tudor Vladimirescu”, a căpătat grad de ofițer în armata română. În perioada de după 1945, a lucrat în aparatul de cadre al PCR și, în pofida vechii relații cu moscoviții Ana Pauker și Vasile Luca, a devenit unul din membrii cercului intim al lui Gheorghiu-Dej. A făcut parte din Biroul Politic care a aprobat decizia de lichidare fizică a lui Lucrețiu Pătrășcanu (aprilie 1954).

A ajuns membru al Biroului Politic în urma mazilirii „deviatorilor de dreapta” (iunie 1952), a rămas în conducerea supremă a PMR până la Congresul al IX-lea din iulie 1965. Accentuez acest lucru ca replică la speculațiile privind începutul „orientării naționale” în PMR odată cu înlăturarea Anei Pauker și a acoliților ei. Acest mit a fost pus în circulație chiar de Gheorghiu-Dej la Plenara CC al PMR din 30 noiembrie-5 decembrie 1961 și a fost susținut cu ardoare în cuvântările lui Ceaușescu, Maurer, Valter Roman, Borilă, Răutu, Bodnăraș și Maurer. Evident, era vorba de o mistificare. De ce ar fi fost cominterniștii Borilă, Roman și Răutu, ori fostul spion al Moscovei, Emil Bodnăraș, mai puțin filo-sovietici decât Ana Pauker ori Iosif Chișinevschi? Cuvântarea lui Borilă la acea reuniune a reglărilor de conturi, numită de Gheorghiu-Dej „cea mai frumoasă plenară din viața sa”, a fost printre cele mai veninoase. Vechiul stalinist nu se dezmințea: știa perfect cum se organizează o epurare, era expert în retorica excomunicărilor. Nu fusese el, alături de Alexandru Drăghici, Ion (Janos) Vincze, Dumitru Coliu, Vasile Vâlcu, etc., unul dintre cei mai activi conducători ai represiunilor?

În plus, nu fusese Borilă platoșa lui Dej în anii ’50, nu-i asigurase el, cominternistul ultra-verificat, acea imagine internaționalistă de care prea puțin știutul secretar general de la București avea o disperată nevoie? Toți se cunoșteau cu toți: Bierut cu Cervenkov, Berman cu Slánský, Gottwald cu Ana Pauker, Thorez cu Ulbricht, Togliatti cu Rákosi. Doar Gheorghiu-Dej pășea stingher printre membrii famigliei, abia vorbea rusește, nu participase la vreun congres al Cominternului, nu făcuse Școala Leninistă, nu fusese, precum Ana Pauker, Wanda Wasilewska și Dolores Ibárruri, un apropiat al lui Dmitri Manuilski, fostul secretar general al Cominternului, era, în fond, un intrus. Petre Borilă era cel care îi deschidea ușile, la propriu și la figurat...

Psihologia liderilor comuniști este un subiect fascinant. Nu vom putea înțelege psihologia lui Gheorghiu-Dej, mistuitoarele sale complexe, dacă nu vom lua în considerație absența a ceea ce putem numi „the Comintern credentials”, deficitul său de prestigiu ca militant al ceea ce s-a numit, informal, „Stalintern”. Ceilalți lideri aveau amintiri comune, se cunoșteau de decenii. Mulți se întâlniseră cu Stalin în anii războiului. Locuiseră în anii ’30 la Hotelul „Lux”. Vorbiseră la Radio Moscova. Nu doar Borilă avea nevoie de Dej, dar și acesta îl folosea pe Borilă, tot așa cum, mai târziu, Ceaușescu l-a folosit pe Valter Roman în relațiile cu comuniștii occidentali. Istoricii și politologii care studiază luptele intestine din PMR trebuie să țină cont de aceste chestiuni. Să luăm, de pildă, formarea alianței dintre Miron Constantinescu și Iosif Chișinevschi după Congresul al XX-lea al PCUS, a ceea ce s-a numit ulterior „grupul fracționist antipartinic”. Cei doi se detestau, dar aveau nevoie unul de celălalt. Chișinevschi pentru a se reinventa drept anti-stalinist, deci ca hrușciovist, la fel ca Edward Ochab în Polonia ori Antonín Novotný în Cehoslovacia. Miron pentru că Ioșka avea contacte internaționale care lui îi lipseau cu desăvârșire. Miron aducea în combinație rădăcinile naționale, Chișinevschi conexiunile internaționale.

În acel campionat al osanalelor și stigmatizărilor, Borilă era neîntrecut în a-l peria pe liderul partidului și a-i anatemiza pe cei denunțați drept fracționiști. Iată un fragment: „A fost necesară multă voință, abilitate și perseverență din partea tovarășului Gheorghiu care, deși izolat de către fracționiști la Secretariat și în Biroul Politic, a reușit, susținut fiind și de activiștii de bază ai Comitetului Central, să împiedice îndeplinirea acțiunilor antipartinice și antistatale, ca să nu se facă așa cum s-a făcut în alte țări”. (vezi „Dosarul Ana Pauker”, vol. 1, selectarea și editarea documentelor, studiu introductiv și note de Elis Neagoe-Pleșa și Liviu Pleșa, Cuvânt înainte de Florin Constantiniu, Ed. Nemira, 2006, p. 252). Se fabrica, prin discursurile lui Petre Borilă, Nicolae Goldberger, Gheorghe Stoica, Alexandru Sencovici, Mihail Florescu, Gheorghe Gaston Marin și Valter Roman, mitul ilegaliștilor salvați de Gheorghiu-Dej, în plin stalinism, de urgia pregătită de Ana Pauker și oamenii ei. În 1967, același Gheorghe Stoica, un specialist în schimbări la față, făcea parte din comisia care a pregătit documentele Plenarei din aprilie 1968 legate de reabilitarea lui Pătrășcanu, dar și a Anei Pauker și a lui Vasile Luca.

După 1957, Borilă a fost vicepreședinte și, un timp, chiar prim-vicepreședinte al Consiliului de Miniștri. A fost general-locotenent (în rezervă), a primit cele mai înalte decorații ale României comuniste, inclusiv titlul de „Erou al Muncii Socialiste”. Șefa de cabinet a lui Borilă, până la completa lui trecere pe linie moartă în 1965, a fost ilegalista Fanny Goldberger, soția lui Nicolae Goldberger, veteran al ilegalității, director-adjunct al Institutului de Istorie a partidului. În anii ’50, Fanny Goldberger fusese adjuncta Raiei Vidrașcu în fruntea Cancelariei CC al PMR.