Vladimir Tismăneanu

Hannah Arendt a încetat din viață în decembrie 1975, lăsând în urmă o operă care este tot mai intens dezbătută. A refuzat pedanteriile sterile care au făcut și fac deliciul diverselor structuralisme și post-structuralisme mondene. A luat în serios problema Diavolului în Istorie, spre a relua o idee a lui Kołakowski. A trăit într-o epocă tragică despre care, asemeni unor Jaspers, Camus, Koestler sau Orwell, a depus mărturie și pe care a conceptualizat-o ca nimeni altcineva. A devenit ceea ce se numește o intelectuală publică, o prezență ascultată, cu aprobare ori dimpotrivă, cu ostilitate, niciodată însă cu indiferență, în Statele Unite, Germania Federală, Franța, Italia, etc. Ideile ei au influențat gândirea disidentă din Europa Centrală: mă gândesc la Adam Michnik, Václav Havel, Martin Palouš. Noțiunea arendtiană a politicului ca agora, deci ca spațiu al comunicării neîngrădite dintre „Eu” și „Tu”, este clar înrudită cu viziunea lui Jan Patočka, fenomenologul eroic care a fost primul purtător de cuvânt al Cartei 77 și a murit plătind pentru curajul său.

Ea a înțeles, înaintea multora, faptul că în secolul XX s-au petrecut atrocități fără precedent pe care Tribunalul de la Nüremberg le-a definit drept crime împotriva umanității. Aceste orori au fost comise de o nouă specie de criminali care, în virtutea unor ideologii fals-mântuitoare, le-au negat semenilor lor dreptul de a avea drepturi și au condamnat milioane de oameni la condiția de „ființe superflue”, ce pot fi prigonite, mutilate, umilite și chiar lichidate fizic. Exterminismul s-a născut din hybris ideologic, din ambiții nemăsurate și nesăbuite - iată lecția cea mare pe care ne-o propune gânditoarea de origine germană. Iadul este pavat cu bune intenții, prin urmare nu avem dreptul să ignorăm consecințele monstruoase ale unor utopii numai pentru că, pasămite, ele au fost inspirate de „idealuri generoase”. Spiritul criminal-contabil al lui Eichmann și-a aflat contrapartea în discursul urii, de rasă ori de clasă, proferat de un Jdanov ori Goebbels (cu discipolii lor locali din țările nazificate ori sovietizate). Lagărele de concentrare au fost opusul normalității, un univers în care acceptarea absurdului se impusese ca normă existențială. Primo Levi povestea că atunci când a ajuns la Auschwitz, a auzit pe unul dintre colegii săi de transport întrebând: „Warum?” (De ce?). Răspunsul dat de un deținut aflat în lagăr de mai mult timp sună implacabil precum o sentință de condamnare la moarte: „Hier es gibt kein warum” (aici nu există de ce). Nu a existat vreun „de ce” la Magadan ori la Pitești.

Una din temele esențiale ale gândirii politice a Hannei Arendt este chestiunea culpabilității. În răscolitoarea corespondență cu Jaspers, ea revine constant la acest subiect. Cum se știe, Jaspers s-a opus barbariei naziste, a refuzat orice complicitate cu dictatura. Având soție evreică, urma să fie deportat împreună cu ea în primăvara anului 1945 către un lagăr de concentrare. După război, Jaspers a propus o dezbatere națională legată de trecutul traumatic și vinovățiile implicate în catastrofa nazistă. Aș vrea să includ aici și câteva din reflecțiile esențiale ale Hannei Arendt din acea corespondență revelatoare pentru una din cele mai nobile prietenii ale unui veac dominat de uri, resentimente și abdicări morale. Sper să revin la relația cu Heidegger, precum și la corespondența cu Mary McCarthy (cea mai apropiată prietenă, fosta soție a criticului Edmund Wilson, romancieră influentă și prezență centrală în lumea intelectualilor din New York) și cu Heinrich Blücher („Monsieur”, al doilea soț al Hannei Arendt, socialist independent, anticomunist și antifascist, autodidact de mare anvergură ideatică). În toate aceste volume, descoperim mereu tema Răului ca parte integrantă, poate chiar definitorie a experiențelor revoluționar-totalitare.

Când a scris Eichmann la Ierusalim, Hannah Arendt a știut că va provoca reacții ultragiate. Și-a asumat rostirea a ceea ce ea a văzut drept adevărul despre ceea ce azi numim Shoah. A sfidat tonul patetic, prea puțin reflexiv, al rechizitoriului și a scris despre lamentabilele forme de colaborare ale unor consilii evreiești din țările ocupate (în special din Ungaria). A fost acuzată, între alții, de istoricul Walter Laqueur, de lipsă de compasiune pentru victime. În realitate, gânditoarea, în consens cu Walter Benjamin, a adoptat punctul de vedere al celor fără de speranță și a înțeles că doar acesta este dătător de speranță. A respins pozițiile conformiste, a repudiat orice fel de idoli, și-a riscat reputația de dragul adevărului. Unele date din carte sunt contestabile, plătind tribut cunoașterii istorice din momentul scrierii ei. Poziția generală, perspectiva morală privind crimele împotriva umanității, rămân însă actuale, fiind lecții de umanism și de inteligență pentru toți cei care refuză rinocerizarea.

În urmă cu 72 de ani, la o întrunire la vârf organizată în Polonia, a fost constituit Cominformul, urmaș al Internaționalei a III-a (Comintern), creată de Lenin în martie 1919 și dizolvată în 1943. Câteva zile mai târziu după acea întâlnire, era anunțată structura noii organizații, al cărei rol principal era să pună capăt oricărei tentații „autonomiste” în rândul partidelor comuniste și să reafirme implacabila dominație sovietică în cadrul mișcării comuniste mondiale. Spre deosebire de Comintern, noua organizație, numită Biroul Informativ al partidelor comuniste și muncitorești (pe scurt Cominform), era compusă dintr-un număr restrâns de membri: Partidul Comunist (bolșevic) al URSS, precum și partidele comuniste din Bulgaria, Cehoslovacia, Franța, Italia, Iugoslavia, Polonia, România, Ungaria.

În chip surprinzător, nu au fost incluse partidele comuniste din țări altminteri importante din perspectiva strategiei revoluționare a Kremlinului: PC din Grecia (în pofida rolului său în războiul civil în plină desfășurare), PC German, PC Spaniol, etc. Delegația sovietică, aflată în permanent contact cu Stalin, era condusă de Andrei Jdanov (ideologul en titre al PCUS) și de Gheorghi Malenkov, secretar al CC responsabil cu problemele organizatorice. PCR participa cu o delegație condusă de Gh. Gheorghiu-Dej. Primul sediu al Cominformului a fost stabilit la Belgrad, unde s-a aflat, vreme de câteva luni, și redacția săptămânalului Pentru pace trainică, pentru democrație populară, organul Biroului Informativ. Primul redactor-șef a fost pseudo-filosoful Pavel Iudin. Ulterior, după excomunicarea Iugoslaviei, Cominformul și revista sa și-au transferat sediul la București, iar succesorul lui Iudin ca redactor-șef a fost nu mai puțin obscurantistul Mark Mitin, și el membru al CC al PCUS. Merită amintit că Iudin și Mitin au fost co-autorii infamului panegiric numit „Scurta biografie” a lui I. V. Stalin.

Se pare că Stalin însuși a decis numele revistei, cu scopul de a obliga presa occidentală să citeze mereu sloganele propagandei comuniste. La conferința de întemeiere, Jdanov a prezentat raportul privind situația internațională, proclamând scindarea lumii în două tabere opuse: „lagărul păcii și progresului”, condus de URSS, și cel al „reacțiunii și imperialismului”, condus de SUA. Înființarea Cominformului indica astfel o radicalizare a politicii internaționale staliniste, asociată cu adoptarea unor strategii tot mai ofensive din partea partidelor comuniste din statele în curs de totală satelizare. Pe scurt, începea un stadiu de maximă agresivitate comunistă în cadrul Războiului Rece.

După o perioadă în care partidele comuniste din Europa de Est jucaseră cartea propagandistică a fronturilor „de largă concentrare democratică”, vorbind despre „căi naționale spre socialism”, sosise clipa renunțării complete la asemenea subterfugii tactice. Cum scria Zbigniew Brzezinski în lucrarea sa clasică The Soviet Bloc (1967): „Întemeierea Cominformului, mult mai mult decât ulterioara ruptură cu Tito, a însemnat sfârșitul fazei diversității și începutul a ceea ce poate fi cel mai satisfăcător numit drept stalinism—o perioadă de total conformism în relațiile dintre statele comuniste”. Centrul moscovit nu mai accepta niciun fel de „deviere” de la linia sacrosanctă dictată de Stalin însuși. Władysław Gomułka a fost singurul dintre participanții la acea reuniune care a îndrăznit să exprime rezerve privind universalitatea experienței sovietice, în special în chestiunea colectivizării agriculturii. Avea să ispășească această erezie vreme de câțiva ani sub forma domiciliului forțat și a unor nesfârșite anchete.

Baza ideologică a Cominformului coincidea cu aceea a predecesorului său istoric, Cominternul. Era vorba de mitul „internaționalismului proletar”, așa cum fusese acesta definit de Stalin în lucrarea Problemele leninismului. Pentru Stalin, ca și pentru milioane de militanți fanatizați, de la Dej și Ana Pauker la Rákosi, Slánský, Cervenkov ori Thorez, internaționalist era doar acela care dovedea solidaritate necondiționată cu Uniunea Sovietică. Atitudinea față de URSS (deci față de PCUS și liderul său suprem) devenea, spre a relua sintagma stalinistă, „piatră de încercare a internaționalismului proletar”. Oricine îndrăznea să exprime cea mai mică reținere era suspectat de renegare, deci de trădare.

Deși delegații iugoslavi la conferința din septembrie 1947 susținuseră cu ardoare linia sovietică, Stalin percepuse ambițiile autonomiste ale lui Tito. Două rezoluții ale Cominformului (în 1948 și în 1949) stigmatizau PC din Iugoslavia drept o organizație încăpută pe mâna unor „asasini și spioni”. Se reluau din recuzita anti-troțkistă formulări de genul „Iuda-Tito”. Caricaturile cominformiste îl asemuiau pe mareșalul iugoslav cu Göring. Mitul internaționalist a fost așadar camuflajul ideologic și substanța emoțională pe care s-a bazat hegemonismul sovietic vreme de decenii. Ulterior, dialectica desovietizării, utilizată, între alții, de Dej și de Ceaușescu, va genera replieri importante în cadrul comunismului global.