Vladimir Tismăneanu

Am citit cu multă pasiune romanul Sefarad al lui Antonio Muñoz Molina, unul plin de referințe la spasmodicii ani ’30, la Arthur Koestler, Margarete Buber-Neumann, Willy Münzenberg, cel numit marele impresar al Cominternului, și soția sa Babette, sora Margaretei. În numărul Times Literary Supplement din 2 iulie 2014, apărea o recenzie de Jeremy Treglown („Revolving door”), autorul mult-discutatului volum despre politicile culturale ale Spaniei franchiste (Franco’s Crypt), la cartea Hotel Florida: Truth, Love, and Death in the Spanish Civil War de Amanda Vaill. Între personaje, Ernest Hemingway și Robert Capa.

Nu cred că există eveniment din veacul al XX-lea care să continue să suscite atâtea pasiuni precum Războiul Civil din Spania. Pentru unii, a fost un experiment excitant, pentru alții, o tragedie fără final. Extraordinarul roman al lui Leonardo Padura, Omul care iubea câinii, se petrece, direct sau indirect, în labirintul spaniol. Amintesc cărțile Katerinei Clark și ale lui Karl Schlögel, unde Războiul Civil figurează proeminent. Spania ca simbol al speranței a fost fundalul pe care se desfășurau procesele-spectacol. Avem răscolitoarea carte a lui Paul Preston despre Holocaustul spaniol (titlul este problematic, cum au scris atâția recenzenți). Brigăzile Internaționale au devenit subiect de teze doctorale. Am crescut într-o familie pentru care amintirea Războiul Civil spaniol era cât se poate de vie și dureroasă. Am mai spus-o și în alte ocazii, tatăl meu și-a pierdut brațul drept în bătălia de pe râul Ebro, în 1938. Avea 25 de ani, franchiștii au tras cu gloanțe dum dum (interzise prin convenții internaționale), a fost rănit și exista riscul să sară în aer. Brațul i-a fost amputat pe front, la un punct sanitar, fără anestezie.

Mama, studentă la medicină în anul III, era infirmieră la Spitalul Internațional, unde tata a fost mai apoi tratat. Doctorul, de fapt directorul spitalului, un social-democrat german, se numea Glaser. Fiica sa, Erika (ai cărei părinți au murit în timpul bombardării Londrei de către naziști), avea să fie ulterior adoptată de Noel Field, personaj enigmatic implicat în marile procese din anii ’50. Apare în toate cărțile importante despre procesele-spectacol (show-trials) din Europa de Est. Sub numele Erika Wallach, avea să scrie ea însăși o carte cutremurătoare despre propria experiență carcerală în RDG. Mama mea a fost apropiată de Erika și a sperat mereu să o revadă. Nu s-a întâmplat. Regretata jurnalistă Flora Lewis de la International Herald Tribune a cunoscut-o bine pe Erika, cu care a stat de vorbă pentru cartea ei despre Noel Field. Am discutat cu Flora Lewis despre Erika și despre războiul din Spania la Budapesta, în martie 1999, când a venit la conferința „Between Past and Future: The Revolutions of 1989 and Their Aftermath”. În acel ciudat veac XX, totul se lega, urmând parcă o logică borgesiană.

Ca mare mutilat de război, tatăl meu a făcut parte, împreună cu mama, din grupul care a ajuns în URSS în septembrie (sau poate octombrie) 1939, după înfrângerea taberei republicane și perioada petrecută la Gurs, în lagărul de refugiați din Franța (despre acele lagăre și acei refugiați de nimeni doriți, „scum of the Earth” , a scris Koestler; într-un asemenea lagăr, marele scriitor a compus prima versiune din ceea ce avea să devină Darkness at Noon). Pe același vapor se aflau unii membri ai guvernului republican, între care Joan Comorera (alții plecaseră spre Mexic.) La Leningrad, pe demnitarii Republicii învinse îi așteptau Gheorghi Dimitrov și conducerea Internaționalei a III-a (tezaurul fusese de-acum acaparat de Kremlin.) Din partea PCdR a venit secretarul general, Boris Ștefanov, care, deși anti-fumător fanatic, i-a oferit tatălui meu un pachet de țigări.

În anii războiului, ai mei s-au împrietenit cu comunistul spaniol Ramón Mendezona, ulterior membru al Biroului Politic. Erau la Moscova când a murit (s-a sinucis?) José Diaz, secretarul general al PC Spaniol în anii Războiului Civil. Mendezona a participat, din câte țin minte, la înmormântarea tatălui meu. Am fost eu însumi coleg de clasă și apropiat prieten, la începutul anilor ’60, cu Alejandro Pujolar, fiul lui Federico Melchior, alt personaj important în ierarhia comunismului spaniol, directorul lunarului teoretic Nuestra Bandera. Familia lui Alex (așa îi spuneam noi) venise din Franța, cred că în 1961, când generalul de Gaulle decisese expulzarea militanților comuniști spanioli. Mama sa era pictoriță, un frate, Carlos, avea să studieze regia de film la Moscova. Alt frate, Georges, a făcut și el regia, cred. Locuiau într-un apartament din blocul în care se afla reprezentanța firmei aeriene Sabena. Au revenit în Franța după 1966. L-am mai revăzut o singură dată pe Alex, cred că în 1970, era într-o scurtă vizită la București.

În anii ’70 am citit, grație prietenului meu Radu Stern, cartea lui Semprun Autobiografia lui Federico Sanchez. Era tradusă în românește „numai pentru uz intern”, cum se spunea în acea vreme. Circula clandestin, o citeau cei câțiva aficionados ai literaturii deziluziei și deșteptării. Cartea pe care o citea mama mea în momentul când s-a stins din viaţă era L’écriture et la vie de Semprún. Vorbește acolo despre Buchenwald și despre felul cum rememora, ca exercițiu de supraviețuire, pasaje din Geschichte und Klassenbewusstsein, cartea mesianic-marxistă a tânărului Lukács. O carte fără de care nu poți înțelege nimic din aventura intelectuală a veacului al XX-lea (Slavoj Žižek o considera una din cărțile sale de căpătâi, iată poate un motiv pentru admiratorii săi să o citească.) Am scris la moartea lui Semprún, textul poate fi citit în „Studii și materiale de istorie contemporană”, Vol. XI, 2012. Am scris și la moartea lui Santiago Carrillo, cel care i-a exclus din partid pe Semprún și pe prietenul său de idei, Fernando Claudín.

Hannah Arendt a încetat din viață în decembrie 1975, lăsând în urmă o operă care este tot mai intens dezbătută. A refuzat pedanteriile sterile care au făcut și fac deliciul diverselor structuralisme și post-structuralisme mondene. A luat în serios problema Diavolului în Istorie, spre a relua o idee a lui Kołakowski. A trăit într-o epocă tragică despre care, asemeni unor Jaspers, Camus, Koestler sau Orwell, a depus mărturie și pe care a conceptualizat-o ca nimeni altcineva. A devenit ceea ce se numește o intelectuală publică, o prezență ascultată, cu aprobare ori dimpotrivă, cu ostilitate, niciodată însă cu indiferență, în Statele Unite, Germania Federală, Franța, Italia, etc. Ideile ei au influențat gândirea disidentă din Europa Centrală: mă gândesc la Adam Michnik, Václav Havel, Martin Palouš. Noțiunea arendtiană a politicului ca agora, deci ca spațiu al comunicării neîngrădite dintre „Eu” și „Tu”, este clar înrudită cu viziunea lui Jan Patočka, fenomenologul eroic care a fost primul purtător de cuvânt al Cartei 77 și a murit plătind pentru curajul său.

Ea a înțeles, înaintea multora, faptul că în secolul XX s-au petrecut atrocități fără precedent pe care Tribunalul de la Nüremberg le-a definit drept crime împotriva umanității. Aceste orori au fost comise de o nouă specie de criminali care, în virtutea unor ideologii fals-mântuitoare, le-au negat semenilor lor dreptul de a avea drepturi și au condamnat milioane de oameni la condiția de „ființe superflue”, ce pot fi prigonite, mutilate, umilite și chiar lichidate fizic. Exterminismul s-a născut din hybris ideologic, din ambiții nemăsurate și nesăbuite - iată lecția cea mare pe care ne-o propune gânditoarea de origine germană. Iadul este pavat cu bune intenții, prin urmare nu avem dreptul să ignorăm consecințele monstruoase ale unor utopii numai pentru că, pasămite, ele au fost inspirate de „idealuri generoase”. Spiritul criminal-contabil al lui Eichmann și-a aflat contrapartea în discursul urii, de rasă ori de clasă, proferat de un Jdanov ori Goebbels (cu discipolii lor locali din țările nazificate ori sovietizate). Lagărele de concentrare au fost opusul normalității, un univers în care acceptarea absurdului se impusese ca normă existențială. Primo Levi povestea că atunci când a ajuns la Auschwitz, a auzit pe unul dintre colegii săi de transport întrebând: „Warum?” (De ce?). Răspunsul dat de un deținut aflat în lagăr de mai mult timp sună implacabil precum o sentință de condamnare la moarte: „Hier es gibt kein warum” (aici nu există de ce). Nu a existat vreun „de ce” la Magadan ori la Pitești.

Una din temele esențiale ale gândirii politice a Hannei Arendt este chestiunea culpabilității. În răscolitoarea corespondență cu Jaspers, ea revine constant la acest subiect. Cum se știe, Jaspers s-a opus barbariei naziste, a refuzat orice complicitate cu dictatura. Având soție evreică, urma să fie deportat împreună cu ea în primăvara anului 1945 către un lagăr de concentrare. După război, Jaspers a propus o dezbatere națională legată de trecutul traumatic și vinovățiile implicate în catastrofa nazistă. Aș vrea să includ aici și câteva din reflecțiile esențiale ale Hannei Arendt din acea corespondență revelatoare pentru una din cele mai nobile prietenii ale unui veac dominat de uri, resentimente și abdicări morale. Sper să revin la relația cu Heidegger, precum și la corespondența cu Mary McCarthy (cea mai apropiată prietenă, fosta soție a criticului Edmund Wilson, romancieră influentă și prezență centrală în lumea intelectualilor din New York) și cu Heinrich Blücher („Monsieur”, al doilea soț al Hannei Arendt, socialist independent, anticomunist și antifascist, autodidact de mare anvergură ideatică). În toate aceste volume, descoperim mereu tema Răului ca parte integrantă, poate chiar definitorie a experiențelor revoluționar-totalitare.

Când a scris Eichmann la Ierusalim, Hannah Arendt a știut că va provoca reacții ultragiate. Și-a asumat rostirea a ceea ce ea a văzut drept adevărul despre ceea ce azi numim Shoah. A sfidat tonul patetic, prea puțin reflexiv, al rechizitoriului și a scris despre lamentabilele forme de colaborare ale unor consilii evreiești din țările ocupate (în special din Ungaria). A fost acuzată, între alții, de istoricul Walter Laqueur, de lipsă de compasiune pentru victime. În realitate, gânditoarea, în consens cu Walter Benjamin, a adoptat punctul de vedere al celor fără de speranță și a înțeles că doar acesta este dătător de speranță. A respins pozițiile conformiste, a repudiat orice fel de idoli, și-a riscat reputația de dragul adevărului. Unele date din carte sunt contestabile, plătind tribut cunoașterii istorice din momentul scrierii ei. Poziția generală, perspectiva morală privind crimele împotriva umanității, rămân însă actuale, fiind lecții de umanism și de inteligență pentru toți cei care refuză rinocerizarea.