Linkuri accesibilitate

Vladimir Tismăneanu

Când aud cuvinte de genul „Noi n-am avut un Havel”, mă întreb cum este posibil să ignorăm ori să uităm că noi l-am avut pe Corneliu Coposu (1914-1995). Că i-am avut pe Iuliu Maniu, Ion Diaconescu, Ion Mihalache, Dinu Brătianu, Ioan Bărbuș, Constantin Titel Petrescu, Constantin Ticu Dumitrescu, Iosif Jumanca, Ion Flueraș. Că l-am avut pe prințul-martir Vladimir Ghika.

Suntem în anul care marchează împlinirea a treizeci de ani de la revoluțiile din 1989. Într-un timp al atâtor abdicări, conformisme, mișelii și oportunisme, Corneliu Coposu a încarnat ideea de moralitate în politică. A fost un om demn, curajos și onest. Strategic, a fost un idealist. În plan tactic, știa că trebuie făcute și unele compromisuri, dar niciodată la nivelul principiilor esențiale. Nu a așteptat eliberarea de comunism ca pe un dar al unor forțe exterioare. A înțeles că sistemul era putred și că se va nărui din interior, că vor prima cauzele endogene, nu cele exogene. Într-o notă informativă a Securității din decembrie 1968 se menționa că, în viziunea lui Corneliu Coposu, „falimentul economic și ideologic al comunismului este total și că forțele care îl vor răsturna se vor naște din mijlocul lui și nu vor veni din afară” (vezi Tudor Călin Zarojanu, Viața lui Corneliu Coposu, Ediția a II-a, revăzută și completată, București, Editura Mașina de scris, 2005, p. 99). În august 1980, la Gdansk, era recunoscută, de către guvernul comunist al Poloniei, existența legală a sindicatului liber și auto-guvernat Solidaritatea. Analiza lui Corneliu Coposu s-a dovedit profetică și cât se poate de lucidă. Societatea civilă a învins dominația unei birocrații meschine, violente și inepte. Adevărul a învins minciuna. Acestea sunt fapte, nu reverii.

A refuzat orice pactizare cu forțele totalitare, a trăit în adevăr, plătind această opțiune cu ani lungi și chinuitori de temniță, domiciliu forțat și perpetuă supraveghere. Grație lui Corneliu Coposu, Ioan Bărbuș, Șerban Ghica și Ion Diaconescu, spre a-i numi doar pe acești oameni admirabili, tradiția PNȚ a supraviețuit, a continuat să pulseze în adâncuri, în pofida represiunii securiste și a falsificărilor propagandistice. Atunci când România a ieșit din marasmul comunist, Corneliu Coposu a știut să reziste strategiilor restauratoare ale succesorilor dispărutului, nu însă și defunctului PCR. A cultivat dialogul, dar a refuzat abdicările morale.

Avea vocație de fondator, de lider, de călăuzitor. O făcea cu un contagios umor și firească modestie, nu suporta ceea ce se cheamă self-righteousness. Orice pompozitate îl agasa. Despre un jurnalist și romancier care se împăuna până la sațiu cu meritele sale de politolog, mi-a reproșat, jumătate în glumă, jumătate în serios: „Ție ți-l datorăm!” Într-o vizită la Washington, la o recepție, a fost plasat de către organizatori la masa de onoare. A cedat locul altcuiva, a venit la masa unde ne aflam câțiva intelectuali și a conversat cu noi despre direcțiile vieții politice din România. Sunt sigur că Mircea Mihăieș își amintește momentul.

Pentru Corneliu Coposu, comunismul a fost un calvar impus de un ocupant străin unui popor umilit și martirizat. Moartea tragică a lui Iuliu Maniu, modelul său existențial, propria sa detenție de 17 ani, victimizarea sistematică a elitelor politice și culturale, distrugerea economiei de piață, exploatarea sălbatică a țărănimii, atacul împotriva religiei, prigonirea ortodoxiei neînregimentate și suprimarea absolut abuzivă a Bisericii Greco-Catolice au fost tot atâtea elemente care au susținut viziunea democratic-anticomunistă a lui Corneliu Coposu.

Pentru el nu era de conceput, după băile de sânge din timpul Revoluției din decembrie 1989, să tolereze o repetare a distrugerii noii democrații precum în perioada 1945–1946. Lucrurile acestea le-am spus de prea multe ori ca să mai fie nevoie să insist. Pentru mine, opțiunea lui Corneliu Coposu, prețuită până și de veteranul comunist Alexandru Bârlădeanu în omagiul publicat în 1995 pentru ilustrul dispărut, a fost să se mențină consecvent de partea valorilor democratice și pro-occidentale.

De pe 1 mai 2019, puteți citi articolele semnate de Vladimir Tismaneanu pe romania.europalibera.org/agora.

Viziunea politică a nedezmințitului politruc Ion Iliescu este una întemeiată pe vendetă, minciună și exclusivism. Nici vorbă să-și asume vreo responsabilitate, vreo culpă. Crescut în cultura politică a bolșevismului, Iliescu rămâne prizonierul ei. Este drept că orice om de stat are, în democrațiile așezate, dreptul la o bătrânețe cât mai puțin agitată. Nu este cazul lui Ion Iliescu, proaspăt acuzat (oficial) de crime împotriva umanității. Prin forța lucrurilor, liniștea senectuții nu i se arată unui președinte sub mandatul căruia a curs sânge nevinovat pe străzi: după 22 decembrie 1989, în 13–15 iunie 1990, etc. Rudele și aliații morali ai victimelor nu pot și nu trebuie nicicând să tacă. De aceea, Ion Iliescu a ajuns inevitabil, la cei 89 de ani ai săi, un om bântuit de trecutul cu care a refuzat sistematic să se împace. Din rațiuni lesne de înțeles, n-a scos la iveală vinovații. Dimpotrivă, a oferit oricărui suspect înalta sa protecție. Odinioară capabil de unele nuanțe, el nu mai poate gândi decât maniheist, revanșard și clientelar. Mulți dintre protejații săi s-au aflat sau se află după gratii. Alții se pregătesc să ajungă acolo...

De pe 1 mai 2019, blogurile semnate de Vladimir Tismăneanu sunt pe romania.europalibera.org/agora

Ion Iliescu n-a putut vreodată concepe că mai suntem unii care credem în valori, că nu totul este un aranjament material. A fost un aparatcic obedient, eliminat din structurile supreme de partid abia în momentul când regimul intrase în paranoia terminală. Nu a fost un Nagy sau un Dubček. Nu a fost un Gorbaciov à la roumaine. După 1989, ar fi putut să susțină democratizarea veritabilă. A ales și a susținut în schimb formula unei restaurații neo-comuniste (cu o ideologie în care bolșevismul rezidual se îngemăna cu un populism etnocentric agresiv). S-a opus cât a putut liberalizării economice, reformei morale, terapiei-șoc în economie, pluralismului autentic și decomunizării. A acceptat (mai precis spus a tolerat) alternanța din 1996 à contrecœur. Discursul său de la Alba Iulia din noiembrie 1995 prevestea apocalipsa în cazul victoriei CDR. Câți își mai aduc aminte? Atunci a scris Cristian Tudor Popescu în Adevărul un articol antologic despre „Rânjetul bolșevic al președintelui Iliescu”.

În ultimul său mandat, a acceptat să meargă în direcția NATO și UE, patronând în același timp structuri mafiotice care au parazitat („mexicanizat”) economia și societatea acestei țări. Nu a rupt niciodată categoric cu ideologia și sistemul pe care le-a servit vreme de decenii. Foștii săi colegi din conducerea PCR (Ștefan Andrei, Silviu Curticeanu, Dumitru Popescu, chiar prietenul și fostul protector Paul Niculescu-Mizil) nu l-au iertat pentru că i-a „trădat” și pentru că nu le-a grăbit amnistierea. De fapt, nu a făcut-o pentru că în toate acțiunile pe care le-a prezentat drept realiste a fost vorba de calcule oportuniste. Voia să dovedească o fictivă despărțire de aparatul vechiului regim. Timp în care îi promova pe Hrebenciuc, Cozmâncă și chiar pe Adrian Păunescu. Din comunismul paria al lui Dej și Ceaușescu (spre a relua conceptul lui Ken Jowitt), s-a născut post-comunismul paria al lui Ion Iliescu.

Ar fi de adăugat că Ion Iliescu nu a fost niciodată exclus din CC al PCR. Acest lucru ar fi însemnat o sancțiune de partid, și încă una extrem de gravă. Pur și simplu, în 1984, deci destul de târziu, el nu a fost reales în CC. Din care făcuse parte, fără să crâcnească, începând cu anul 1965. Douăzeci de ani! De fapt, după știința mea, Iliescu nu a fost niciodată sancționat pe linie de partid, probă a indefectabilei sale discipline. Nu a semnat, în martie 1989, „Scrisoarea celor 6”. Din surse credibile, am aflat ulterior că a fost invitat să semneze și că s-a derobat. La fel, în cartea mea de dialoguri cu fostul președinte, Marele șoc, apărută în 2004, deci cu câteva luni înainte de expirarea ultimului său mandat, Iliescu a evitat să dea un răspuns lipsit de ambiguități la întrebările mele pe acest subiect. A reacționat indignat și ulcerat împotriva biografiei sale conținută în anexa Raportului Final.

Regimul Iliescu a fost întemeiat pe amnezie, pe siluirea istoriei și pe minciună. În acest sens, și nu numai, a fost unul situat în prelungirea comunismului. Dar societățile, la fel ca indivizii, trăiesc ceea ce psihanaliza numește reîntoarcerea a ceea ce a fost refulat. A trebuit să se confrunte cu acest proces de purificare, de redresare morală, generalul Augusto Pinochet (1915–2006) în Chile. Generalul Wojciech Jaruzelski (1923–2014) în Polonia n-a avut nici el o bătrânețe calmă. Viitorii ani, nu mă îndoiesc, nu vor fi unii în care Ion Iliescu să beneficieze în continuare de privilegiile uitării. Sunt prea mulți cei care nu vor să mai fie, vorba Monicăi Lovinescu, orfanii curajului și ai adevărului.

Sunt unii care susțin că de fapt nu a existat un proiect neo-comunist după 1990. Că singur Iliescu ar fi putut dori un asemenea regim, că nu era așadar o aspirație a grupului hegemonic. Nu neg că impulsul utopic nu mai exista de multă vreme în România și, în genere, în statele din Blocul Sovietic (deși perestroikaa fost de fapt ultima utopie comunistă). Dar, în 1990, Iliescu, Marțian Dan, Bârlădeanu, Petre Roman, N.S. Dumitru, Virgil Măgureanu, Voican-Voiculescu și alții din echipa de vârf rămâneau atașați de o viziune etatist-colectivistă, autoritaristă, corporatistă, paternalistă, xenofobă, anti-occidentală, anti-liberală și anti-intelectuală. O putere neo-comunistă? Neo-fascistă? Dacă ne gândim la răngile minerilor, analogia cu fasciile, cu detașamentele de asalt, nu ar fi chiar deplasată.

Ion Iliescu ar vrea să intre în istorie, dacă ar putea, ca un contestatar al totalitarismului comunist. Nu a fost decât un activist mai puțin grobian, mai puțin diletant și mai puțin obscurantist decât cei mai mulți dintre colegii săi de înaltă nomenklatură. După 1990, a fost promotorul unui neo-comunism (ori cripto-comunism) care a eșuat lamentabil, care a lăsat în urmă victime umane, cinism, pesimism, iresponsabilitate, jefuirea țării, întârzieri și pierderi uriașe la capitolele stat de drept, justiție politică și morală, reforme și modernizare.

Rămâne Ion Iliescu o personalitate importantă? Firește, întrucât România de azi poartă în mare măsură amprenta deciziilor sale. PSD-ul lui Dragnea este moștenitorul sistemului Iliescu. A fost rolul său istoric benefic? Mă îndoiesc. Nu trebuie să fii „intelectualul cuiva” pentru a nota aceste lucruri. Este suficient să nu suferi de orbire...

Încarcă mai mult

XS
SM
MD
LG