Linkuri accesibilitate

Vladimir Tismăneanu

Când am spus la un moment dat că decesul lui Corneliu Coposu (1995) a însemnat sfârșitul epocii eroic-principiale a Convenției Democratice, aveam în vedere că pentru Ion Iliescu și partizanii săi, dl. Coposu simboliza o viziune complet diferită de a lor privind trecutul, prezentul și viitorul României. Exigențele etice ale lui Corneliu Coposu, inclusiv poziția monarhistă, deci respingerea diktatului bolșevic din 30 decembrie 1947, dădeau coșmaruri nomenklaturii resuscitate și tot mai însetată de revanșă. Se putea tolera o Convenție la putere, atâta timp cât în spatele ei nu se mai afla adevăratul arhitect al rezistenței anti-autoritare de după 1989. Faptul că Ion Iliescu a cedat funcția de președinte (nu și puterea reală) a fost legat de convingerea sa (și a amicilor săi de mafie politico-financiară) că Emil Constantinescu este altă plămadă decât Corneliu Coposu. Nu s-a înșelat bătrânul bolșevic.

Evident, dacă ar fi trăit mai mult Corneliu Coposu e greu de imaginat că Palatul Cotroceni ar fi fost condus de coteria sicofanților lui Emil Constantinescu și că forțele civic-democratice vor fi treptat marginalizate și eliminate din joc. Știu cât de obedient era fostul rector al Universității din București cu președintele PNȚ–CD. Am trăit eu însumi cel puțin un moment în care am constatat că un cuvânt al lui Corneliu Coposu era suficient pentru ca Emil Constantinescu să-și ajusteze reacțiile și comportamentul.

Am fost apropiat de Domnia Sa, l-am întâlnit în repetate rânduri, la București și la Washington. Am stat de vorbă ore în șir despre comunism, fascism, valori pluraliste și despre natura derutantă a hibridului politico-economic pe care îl numim post-comunism. Dl. Coposu nu se abătea de la un cod moral precis. Pentru el, gruparea lui Ion Iliescu era uzurpatoarea Revoluției. Nu era dispus să susțină politicieni care nu dădeau dovada devotamentului față de ideea monarhică. Evident, puteam să avem dezacorduri, dar pozițiile noastre erau convergente, dacă nu identice, la capitolele cu adevărat importante.

Când m-am referit, într-un volum de dialoguri cu Mircea Mihăieș, la radicalismul lui Corneliu Coposu, aveam în vedere verticalitatea sa nedezmințită. În volumul Marele șocîi citam lui Ion Iliescu cuvintele lui Alexandru Bârlădeanu, pentru care opțiunea pluralistă a lui C. Coposu s-a dovedit superioară propriei angajări comuniste. Fostul președinte a preferat să se eschiveze, încercând să dea un alt sens aprecierii fostului său coleg de partid în raport cu omul care și-a sacrificat viața luptând pentru democrație.

Corneliu Coposu a simbolizat ceea ce numesc patriotismul luminat (ori, în termenii filosofiei politice, naționalismul liberal). L-am însoțit, împreună cu Constantin (Dudu) Ionescu, în timpul vizitei la Muzeul Holocaustului aici, la Washington, în 1994. Îmi amintesc perfect cum a ținut să insiste, în finalul vizitei, asupra rolului unor militanți de seamă ai PNȚ în lupta împotriva prigoanei rasiste din perioada dictaturii antonesciene.

Cum ar fi mers lucrurile în România dacă acest lider politic de nedezmințită integritate ar fi rămas printre noi? Cred că feseniștii ar fi luptat și mai îndârjit să nu permită victoria Convenției. Poate că Emil Constantinescu ar fi fost mai radical în ruptura cu o pseudo-democrație profund coruptă. Pentru mine rămân de neuitat cuvintele pe care mi le-a trimis Corneliu Coposu pe 26 iunie 1993: „Curajul sincerității de ținută și atitudine pe care îl afișați este un model care, din nefericire, nu este prea des întâlnit în societatea noastră”.

În Cartea președinților, volumul de dialoguri cu Cristian Pătrășconiu apărut în 2013 la Humanitas, vorbesc despre primii trei șefi de stat ai României post-comuniste pe care i-am cunoscut destul de bine: Ion Iliescu, Emil Constantinescu și Traian Băsescu. După trei decenii de la Revoluția care a dus la prăbușirea sistemului totalitar, cred că putem afirma că omul și gânditorul politic Corneliu Coposu a fost de fapt președintele, adică liderul moral al României. În acțiunea și în viziunea sa găsim acele repere în absența cărora rămânem blocați în politicianism miop și polemici absurde. Format ca jurist, venind din marea tradiție a iluminismului transilvan, discipol și continuator al lui Iuliu Maniu, Corneliu Coposu știa ce înseamnă stat de drept. Tocmai de aceea a cerut, cu intransigentă pasiune, ruptura cu statul comunist, un stat de ne-drept. Lupta sa pentru statul de drept nu a încetat nici în 1995, când s-a stins din viață, nici mai târziu. Ea continuă și astăzi.

Când aud cuvinte de genul „Noi n-am avut un Havel”, mă întreb cum este posibil să ignorăm ori să uităm că noi l-am avut pe Corneliu Coposu (1914-1995). Că i-am avut pe Iuliu Maniu, Ion Diaconescu, Ion Mihalache, Dinu Brătianu, Ioan Bărbuș, Constantin Titel Petrescu, Constantin Ticu Dumitrescu, Iosif Jumanca, Ion Flueraș. Că l-am avut pe prințul-martir Vladimir Ghika.

Suntem în anul care marchează împlinirea a treizeci de ani de la revoluțiile din 1989. Într-un timp al atâtor abdicări, conformisme, mișelii și oportunisme, Corneliu Coposu a încarnat ideea de moralitate în politică. A fost un om demn, curajos și onest. Strategic, a fost un idealist. În plan tactic, știa că trebuie făcute și unele compromisuri, dar niciodată la nivelul principiilor esențiale. Nu a așteptat eliberarea de comunism ca pe un dar al unor forțe exterioare. A înțeles că sistemul era putred și că se va nărui din interior, că vor prima cauzele endogene, nu cele exogene. Într-o notă informativă a Securității din decembrie 1968 se menționa că, în viziunea lui Corneliu Coposu, „falimentul economic și ideologic al comunismului este total și că forțele care îl vor răsturna se vor naște din mijlocul lui și nu vor veni din afară” (vezi Tudor Călin Zarojanu, Viața lui Corneliu Coposu, Ediția a II-a, revăzută și completată, București, Editura Mașina de scris, 2005, p. 99). În august 1980, la Gdansk, era recunoscută, de către guvernul comunist al Poloniei, existența legală a sindicatului liber și auto-guvernat Solidaritatea. Analiza lui Corneliu Coposu s-a dovedit profetică și cât se poate de lucidă. Societatea civilă a învins dominația unei birocrații meschine, violente și inepte. Adevărul a învins minciuna. Acestea sunt fapte, nu reverii.

A refuzat orice pactizare cu forțele totalitare, a trăit în adevăr, plătind această opțiune cu ani lungi și chinuitori de temniță, domiciliu forțat și perpetuă supraveghere. Grație lui Corneliu Coposu, Ioan Bărbuș, Șerban Ghica și Ion Diaconescu, spre a-i numi doar pe acești oameni admirabili, tradiția PNȚ a supraviețuit, a continuat să pulseze în adâncuri, în pofida represiunii securiste și a falsificărilor propagandistice. Atunci când România a ieșit din marasmul comunist, Corneliu Coposu a știut să reziste strategiilor restauratoare ale succesorilor dispărutului, nu însă și defunctului PCR. A cultivat dialogul, dar a refuzat abdicările morale.

Avea vocație de fondator, de lider, de călăuzitor. O făcea cu un contagios umor și firească modestie, nu suporta ceea ce se cheamă self-righteousness. Orice pompozitate îl agasa. Despre un jurnalist și romancier care se împăuna până la sațiu cu meritele sale de politolog, mi-a reproșat, jumătate în glumă, jumătate în serios: „Ție ți-l datorăm!” Într-o vizită la Washington, la o recepție, a fost plasat de către organizatori la masa de onoare. A cedat locul altcuiva, a venit la masa unde ne aflam câțiva intelectuali și a conversat cu noi despre direcțiile vieții politice din România. Sunt sigur că Mircea Mihăieș își amintește momentul.

Pentru Corneliu Coposu, comunismul a fost un calvar impus de un ocupant străin unui popor umilit și martirizat. Moartea tragică a lui Iuliu Maniu, modelul său existențial, propria sa detenție de 17 ani, victimizarea sistematică a elitelor politice și culturale, distrugerea economiei de piață, exploatarea sălbatică a țărănimii, atacul împotriva religiei, prigonirea ortodoxiei neînregimentate și suprimarea absolut abuzivă a Bisericii Greco-Catolice au fost tot atâtea elemente care au susținut viziunea democratic-anticomunistă a lui Corneliu Coposu.

Pentru el nu era de conceput, după băile de sânge din timpul Revoluției din decembrie 1989, să tolereze o repetare a distrugerii noii democrații precum în perioada 1945–1946. Lucrurile acestea le-am spus de prea multe ori ca să mai fie nevoie să insist. Pentru mine, opțiunea lui Corneliu Coposu, prețuită până și de veteranul comunist Alexandru Bârlădeanu în omagiul publicat în 1995 pentru ilustrul dispărut, a fost să se mențină consecvent de partea valorilor democratice și pro-occidentale.

Încarcă mai mult

XS
SM
MD
LG