Linkuri accesibilitate

Vladimir Tismăneanu

Odată cu deplina rusificare a bolșevismului sub Stalin, antisemitismul a devenit parte a ideologiei oficiale, sub numele de anti-cosmopolitism și, după 1948, de anti-sionism. În regimurile comuniste europene, mai ales în ultima perioadă a vieții lui Stalin, antisemitismul (explicit sau camuflat) a fost o armă din arsenalul propagandistic. Menționez campaniile împotriva „cosmopolitismului lipsit de rădăcini”, procesul medicilor, procesul Comitetului Evreiesc Antifascist, procesul Slánský, procesele din România împotriva liderilor sioniști. Este suficient să citești ultimul capitol al cărții lui Timothy Snyder (profesor la Yale), Bloodlands: Europe between Stalin and Hitler (Basic Books, 2010, trad. rom., Humanitas, 2012) pentru a te lămuri.

Privitor la rolul evreilor în mișcările radicale de stânga, sugerez cartea lui Yuri Slezkine (profesor la Berkeley), The Jewish Century. Dar a existat o atracție a unor evrei către fascismul italian (nu către nazism). Cartea Martei Petreu, Diavolul și ucenicul său, documentează tulburător cazul Mihail Sebastian. În Italia, au existat evrei în mișcarea fascistă, până în momentul când Mussolini a adoptat legi rasiste de inspirație nazistă (vezi cartea lui Alexander Stille, Benevolence and Betrayal). Fondatorul Cekăi a fost polonezul Felix Dzerjinski. Fanny Kaplan, cea care a tras în Lenin în 1918, era o socialist-revoluționară de origine evreiască. Leninismul a fost/este o doctrină politică născută din sinteza dintre tradiția radicalismului nihilist rus și o interpretare sui generisa marxismului, o teorie politică vestică.

În România, antisemitismul a fost recuperat de ideologia comunistă pe fondul despărțirii de Moscova și al „etnicizării” comunismului autohton. Procesul a început sub Dej, a fost definitivat sub Ceaușescu prin politica de cadre dirijată de Elena Ceaușescu și Emil Bobu. Pe lângă vânzarea evreilor, regimul întreținea și încuraja o propagandă virulent antisemită, în special prin revista Săptămâna. Volumul de poeme huliganice Saturnalii de Corneliu Vadim Tudor a provocat reacții puternice din partea unor intelectuali români (îi amintesc aici pe N. Manolescu, Mircea Zaciu, E. Simion, E. Jebeleanu, Geo Bogza, Al. Paleologu, G. Macovescu, Norman Manea, care au protestat în cadrul discuțiilor din Uniunea Scriitorilor), ale Comunității Evreilor (prin rabinul-șef Moses Rosen) și pe plan internațional. În acea perioadă, dr. Michael Shafir, analist principal la Radio Europa Liberă, a publicat un important studiu intitulat Anti-Semitic Formations among Romania’s Communist Intellectualsîntr-o respectată revistă academică din Statele Unite.

Forma mentisa lui Hitler a prins ființă la Viena, în anii dinaintea Primului Război Mondial, deci înainte de luarea puterii, în 1917, de către bolșevici. Cartea Brigittei Hamann, Hitler’s Vienna, oferă o analiză impresionantă a acestui cadru impregnat cu fobii, anxietăți și resentimente. Parte din antisemitismul național-socialist venea pe linia wagneriană, Wagner însuși a fost inițial un om de stânga, cu simpatii socialiste (vezi Marc A. Weiner, Richard Wagner and the Anti-Semitic Imagination, University of Nebraska Press, 1995). Hitler a preluat de la Wagner conceptul evreului ca agent al disoluției.

Ideea, puternic contestată în istoriografia contemporană, că antisemitismul nazist, cu a sa consecință supremă, Holocaustul (asasinarea sistematică a unei întregi populații definită prin criterii ideologic-rasiale, folosindu-se întreaga forță a unei supraputeri militare și industriale), ar fi fost un răspuns la o imagine înfricoșătoare (Schreckbild) privind posibilele masacre comuniste îi aparține, în mare măsură, lui Ernst Nolte. Discut subiectul în cartea mea The Devil in History: Communism, Fascism, and Some Lessons of the Twentieth Century(University of California Press, 2012, trad. rom., Humanitas, 2013). Nolte nu a propus o perspectivă negaționistă, dar teza sa (nexus-ul cauzal) poate duce spre revizionism (lucru observat de François Furet în corespondența purtată cu istoricul german și tradusă în românește).

Cât privește negaționismul, el reprezintă cea mai abjectă formă de obscenitate. Aici nu e vorba de „corectitudine istorică”, ci de ceea ce Hannah Arendt definea drept little verities of fact/micile adevăruri factuale. Cei care neagă amplitudinea (ba chiar și existența) Holocaustului ori îl compară cu catastrofe naturale ignoră intenționalitatea crimei (la fel și în cazul Gulagului). Cele două încarnări ale Răului radical nu au fost „accidente naturale” precum tsunami-ul din Japonia ori cutremurul din Chile. Istoricul francez Pierre Vidal-Naquet i-a numit, pe drept cuvânt, pe negaționiști asasinii memoriei. A nega existența camerelor de gazare nu este o poziție științifică, ci un act menit să submineze fundamental comunitatea democratică prin invocarea argumentului libertății de exprimare. Este absolut irelevant dacă acela care o face este de origine evreu, francez de bonne souche, precum Robert Faurisson, român, polonez, italian, sau orice altceva.

Când am spus la un moment dat că decesul lui Corneliu Coposu (1995) a însemnat sfârșitul epocii eroic-principiale a Convenției Democratice, aveam în vedere că pentru Ion Iliescu și partizanii săi, dl. Coposu simboliza o viziune complet diferită de a lor privind trecutul, prezentul și viitorul României. Exigențele etice ale lui Corneliu Coposu, inclusiv poziția monarhistă, deci respingerea diktatului bolșevic din 30 decembrie 1947, dădeau coșmaruri nomenklaturii resuscitate și tot mai însetată de revanșă. Se putea tolera o Convenție la putere, atâta timp cât în spatele ei nu se mai afla adevăratul arhitect al rezistenței anti-autoritare de după 1989. Faptul că Ion Iliescu a cedat funcția de președinte (nu și puterea reală) a fost legat de convingerea sa (și a amicilor săi de mafie politico-financiară) că Emil Constantinescu este altă plămadă decât Corneliu Coposu. Nu s-a înșelat bătrânul bolșevic.

Evident, dacă ar fi trăit mai mult Corneliu Coposu e greu de imaginat că Palatul Cotroceni ar fi fost condus de coteria sicofanților lui Emil Constantinescu și că forțele civic-democratice vor fi treptat marginalizate și eliminate din joc. Știu cât de obedient era fostul rector al Universității din București cu președintele PNȚ–CD. Am trăit eu însumi cel puțin un moment în care am constatat că un cuvânt al lui Corneliu Coposu era suficient pentru ca Emil Constantinescu să-și ajusteze reacțiile și comportamentul.

Am fost apropiat de Domnia Sa, l-am întâlnit în repetate rânduri, la București și la Washington. Am stat de vorbă ore în șir despre comunism, fascism, valori pluraliste și despre natura derutantă a hibridului politico-economic pe care îl numim post-comunism. Dl. Coposu nu se abătea de la un cod moral precis. Pentru el, gruparea lui Ion Iliescu era uzurpatoarea Revoluției. Nu era dispus să susțină politicieni care nu dădeau dovada devotamentului față de ideea monarhică. Evident, puteam să avem dezacorduri, dar pozițiile noastre erau convergente, dacă nu identice, la capitolele cu adevărat importante.

Când m-am referit, într-un volum de dialoguri cu Mircea Mihăieș, la radicalismul lui Corneliu Coposu, aveam în vedere verticalitatea sa nedezmințită. În volumul Marele șocîi citam lui Ion Iliescu cuvintele lui Alexandru Bârlădeanu, pentru care opțiunea pluralistă a lui C. Coposu s-a dovedit superioară propriei angajări comuniste. Fostul președinte a preferat să se eschiveze, încercând să dea un alt sens aprecierii fostului său coleg de partid în raport cu omul care și-a sacrificat viața luptând pentru democrație.

Corneliu Coposu a simbolizat ceea ce numesc patriotismul luminat (ori, în termenii filosofiei politice, naționalismul liberal). L-am însoțit, împreună cu Constantin (Dudu) Ionescu, în timpul vizitei la Muzeul Holocaustului aici, la Washington, în 1994. Îmi amintesc perfect cum a ținut să insiste, în finalul vizitei, asupra rolului unor militanți de seamă ai PNȚ în lupta împotriva prigoanei rasiste din perioada dictaturii antonesciene.

Cum ar fi mers lucrurile în România dacă acest lider politic de nedezmințită integritate ar fi rămas printre noi? Cred că feseniștii ar fi luptat și mai îndârjit să nu permită victoria Convenției. Poate că Emil Constantinescu ar fi fost mai radical în ruptura cu o pseudo-democrație profund coruptă. Pentru mine rămân de neuitat cuvintele pe care mi le-a trimis Corneliu Coposu pe 26 iunie 1993: „Curajul sincerității de ținută și atitudine pe care îl afișați este un model care, din nefericire, nu este prea des întâlnit în societatea noastră”.

În Cartea președinților, volumul de dialoguri cu Cristian Pătrășconiu apărut în 2013 la Humanitas, vorbesc despre primii trei șefi de stat ai României post-comuniste pe care i-am cunoscut destul de bine: Ion Iliescu, Emil Constantinescu și Traian Băsescu. După trei decenii de la Revoluția care a dus la prăbușirea sistemului totalitar, cred că putem afirma că omul și gânditorul politic Corneliu Coposu a fost de fapt președintele, adică liderul moral al României. În acțiunea și în viziunea sa găsim acele repere în absența cărora rămânem blocați în politicianism miop și polemici absurde. Format ca jurist, venind din marea tradiție a iluminismului transilvan, discipol și continuator al lui Iuliu Maniu, Corneliu Coposu știa ce înseamnă stat de drept. Tocmai de aceea a cerut, cu intransigentă pasiune, ruptura cu statul comunist, un stat de ne-drept. Lupta sa pentru statul de drept nu a încetat nici în 1995, când s-a stins din viață, nici mai târziu. Ea continuă și astăzi.

Încarcă mai mult

XS
SM
MD
LG