Linkuri accesibilitate

Vladimir Tismăneanu

luni 3 mai 2021

Calendar
mai 2021
Lun Mar Mie Joi Vin Sâm Dum
26 27 28 29 30 1 2
3 4 5 6 7 8 9
10 11 12 13 14 15 16
17 18 19 20 21 22 23
24 25 26 27 28 29 30
31 1 2 3 4 5 6

Constelațiile sociale ale României antebelice au fost mai degrabă patriarhal-comunitare decât impersonal-instituționale. În societatea acelor timpuri, prima statutul și nu clasa, iar valorile și obiceiurile țărănești își lăsau amprenta asupra mentalităților și simbolurilor politice.

Printre lucrurile care au contribuit la transformarea culturii politice române într-una sincretică și potențial explozivă s-au numărat absența unei autorități supranaționale a BOR după model papal, întârzierea adoptării acelor „ritualuri ale modernității” și nevoia de a prelua în pripă modele occidentale, fără vreo ajustare la condițiile existente.

Individualismul, societatea civilă, separarea puterilor și garantarea drepturilor civile au fost adesea luate în derâdere de către o elită politică interesată mai mult de înavuțirea rapidă, privilegii și ascensiune socială decât de transformarea României într-o societate modernă de tip occidental. În acest context, mișcarea socialistă era cea care proclama valori legate de modernitate, cu o definiție pozitivă a ideologiilor și valorilor de clasă.

Ca urmare a victoriei Antantei și înfrângerii Puterilor Centrale, România a ieșit din Primul Război Mondial semnificativ mai mare decât fusese înainte: Transilvania (anterior o provincie a Austro-Ungariei administrată de la Budapesta), Basarabia și Bucovina au devenit toate părți ale marelui regat român. În 1919–1920, noile granițe au fost confirmate și garantate prin tratatele de la Versailles, Neuilly și Trianon.

Aceste evenimente au determinat schimbări deopotrivă geografice și demografice: dintr-o populație de aproximativ 7.7 milioane în 1914, România post-Trianon aproape că s-a dublat la 16.5 milioane în 1922, din care minoritățile etnice alcătuiau un sfert. Mai mult, odată cu încorporarea Transilvaniei, care era relativ mai industrializată, clasa muncitoare a României—și deci activitățile ei socialiste—a sporit, în special în Valea Jiului și în orașe precum Cluj-Napoca, Brașov, Reșița și Timișoara.

Pentru prima dată în istoria ei, țara deținea zone cu tradiții consistente, puternice de activism proletar. Așadar, în vreme ce la începutul secolului XX viziunea unei revoluții socialiste fusese pur și simplu un vis intelectual, cu prea puțini muncitori care să-l îmbrățișeze, după Primul Război Mondial, sub impactul Revoluției bolșevice și al experimentului sovietic din Ungaria anului 1919, fermentul revoluționar din România a devenit unul autentic nu doar în regiunile vestice ale țării, ci și în cele estice, în special în Moldova, Basarabia și Bucovina.

Frământările revoluționare asociate cu stânga radicală pro-sovietică au generat în schimb o radicalizare a mișcărilor naționaliste de dreapta. Concomitent, complexitatea politicilor educaționale ale noului stat român și creșterea populației studențești au ajutat recrutarea la stânga a minorităților etnice (mai ales evreii).

Comunismul și fascismul au apărut în România în mod simultan, primul, ca un urmaș înstrăinat al mișcării socialiste de dinainte de 1918, cel de-al doilea, ca odraslă a dreptei naționaliste etnocentrice a țării. În pofida acuzațiilor reciproce și frecventelor ciocniri, ambele extreme au fost de la bun început ostile în chip visceral aranjamentelor democratic-constituționale existente și au detestat fără menajamente democrația pluralistă modernă.

Atât extrema stângă, cât și extrema dreaptă au considerat că instituțiile burgheze sunt străine de interesele reale ale României: comuniștii le-au perceput ca pe niște mecanisme capitaliste de cooptare a muncitorilor într-un sistem social, politic și economic injust; iar fasciștii erau convinși că valorile pieței și parlamentarismul sunt complet incongruente cu aspirațiile românești reale.

Nașterea fascismului românesc s-a petrecut sub semnul anticomunismului turbat, antisemitismului și xenofobiei, combinat, printr-un amestec propriu, cu o spiritualitate ortodoxă misticoidă, o pasionată cultivare a tradițiilor rurale și respingerea instituțiilor liberale și politicii democratice. Pentru A. C. Cuza, unul din ideologii de frunte ai proto-fascismului românesc, și discipolul său Corneliu Zelea Codreanu, capitalismul nu era nimic altceva decât un atac la adresa sufletului național, având evreii drept principali responsabili pentru situație.

Bolșevismul, cu al său exaltat internaționalism, a fost denunțat de către extrema dreaptă ca un alt complot evreiesc menit să distrugă valorile românești și să promoveze interesele unui grup ezoteric de conspiratori. Așa cum au stat lucrurile și cu extrema dreaptă poloneză, dreapta românească era obsedată de rolul evreilor în capitalism și comunism, și a văzut liberalismul și bolșevismul drept două fețe ale aceluiași tip de atac la adresa virtuților primordiale ale națiunii...

În contextul convingerii de tip monahal, recunoașterea failibilității a fost începutul sfârșitului pentru orice fundamentalism ideologic.

Totuși, în vremurile „eroice”, precum Comunismul de Război și „construirea socialismului”, unitatea dintre partid și vozhd (lider) a fost, nu mai puțin decât teroarea, esențială pentru supraviețuirea sistemului. Homo Sovieticus a fost mai mult decât invenție propagandistică.

În discursul său de acceptare a premiului Hannah Arendt din 2000, decernat în comun de orașul Bremen, Fundația Heinrich Böll și Asociația Hannah Arendt, Elena Bonner declara: „Una dintre concluziile fundamentale ale gânditoarei Hannah Arendt s-a referit la faptul că «totalitatea terorii este garantată de suportul maselor». Este în consonanță cu un comentariu ulterior al lui Saharov: Sloganul «Poporul și Partidul sunt una», pictat pe fiecare a cincea clădire, nu reprezintă doar vorbe goale” (The Remains of Totalitarianism).

Acesta este, într-adevăr, sensul: interiorizarea formelor de gândire leniniste de către milioane de cetățeni ai lumii sovietizate și disponibilitatea lor de a accepta colectivismul paternalist ca formă de viață preferabilă experiențelor riscante sau orientate spre libertate.

În opinia mea, principalul clivaj în cultura politică rusă de azi este între moștenirea leninistă și aspirațiile democratice sau practicile asociate cu Andrei Saharov și mișcarea drepturilor omului din Rusia. Pentru a o cita din nou pe Elena Bonner, „În preambulul proiectului său al unei Constituții sovietice, Saharov a scris: «Țelul oamenilor din URSS și al guvernului este o viață fericită plină de sens, libertate materială și spirituală, bunăstare și pace». Dar în deceniile de după Saharov, populației Rusiei nu i-a sporit fericirea, deși el a făcut tot ce era omenește posibil pentru a așeza țara pe calea ce va fi dus către acest țel. Și chiar el însuși a trăit o viață bună și fericită” (The Remains of Totalitarianism).

Ca doctrină politică (sau probabil credință politică), bolșevismul a fost o sinteză între iacobinismul radical sau blanquism (elitism, domnia minorității distinsă drept „dictatura proletariatului”, exaltarea avangardei eroice), „Nechaevismul” rus nemărturisit (o mentalitate radical-conspirativă) și componentele autoritar-voluntariste ale marxismului.

Bolșevismul a accentuat omnipotența organizației revoluționare și a hrănit disprețul pentru ceea ce Hannah Arendt numea cândva „micile adevăruri factuale”—așa cum sunt atacurile aprige ale lui Lenin și Troțki la adresa „renegatului” teoretician social-democrat, Karl Kautsky, cel care îndrăznise să pună sub semnul întrebării repudierea bolșevică a libertăților „formale” în numele protejării „dictaturii proletariatului”, fără a mai pune la socoteală că Lenin a împrumutat de la Kautsky teoria „injecției de conștiință”.

Lenin, spre deosebire de Marx, a considerat că elementul organizațional este fundamental pentru succesul acțiunii revoluționare. Pentru Marx, conștiința de clasă era un rezultat organic al dezvoltării politice și ideologice a proletariatului (mă gândesc aici, spre exemplu, la teza lui Engels despre „proletariatul german ca moștenitor al filosofiei clasice germane”, sau la afirmația tânărului Marx privind relația dialectică, deci mutual condiționată, dintre „critica armelor” și „armele criticii” pe drumul spre depășirea/anularea/realizarea filosofiei—Aufhebung.

Intelectualii revoluționari erau cei care formulau doctrina, însă proletarii nu erau priviți ca o masă amorfă în care un grup de autodesemnați „dascăli” aveau misiunea de a injecta conștiința „adevărului istoric”.

Marx nu a propus partidul unic drept instituție totală și nu a văzut militantismul fanatic drept o condiție sine qua non a eficienței politice. Marx nu a conceptualizat o sectă revoluționară care să-și derive puterea, „nu din multitudine, ci dintr-un mic număr de convertiți entuziaști al căror zel și intoleranță îl fac pe fiecare dintre ei egalul a o sută de indiferentiști” (John Maynard Keynes, citat de Emilio Gentile în The Sacralization of Politics in Fascist Italy).

Mai degrabă, Lenin a creat o organizație în care „intelectuali dezrădăcinați și muncitori de ocazie ar fi botezați ca avangardă proletară”. Accentul pus de Marx pe emanciparea umană ca absorbție conștientă a societății de către individ și echivalarea lui a antagonismelor sociale cu conflictul de clasă l-au făcut să susțină eliminarea intermediarelor (legi, instituții, etc.) care reglează relația dintre societatea civilă și stat.

Prin urmare, așa cum splendid a argumentat Leszek Kołakowski, „dacă libertatea este echivalentul unității sociale, atunci cu cât există mai multă unitate, cu atât mai multă libertate. ...Conceptul libertății negative presupune o societate a conflictului. Dacă ea este același lucru cu o societate împărțită în clase, și dacă o societate împărțită în clase este una a proprietății private, atunci nu există nimic greșit în ideea că actul de violență care abolește proprietatea privată distruge în același timp nevoia de libertate negativă, libertatea noastră tout court. Și astfel, Prometeu se trezește din visul lui de putere” (Principalele curente ale marxismului).

Încarcă mai mult

Vladimir Tismaneanu locuiește la Washington, este profesor de științe politice la Universitatea Maryland, director al Centrului pentru Studierea Societăților Post-comuniste . Din 1983, colaborator constant al postului de radio Europa Liberă, în ultimii ani autorul unui blog de istorie a comunismului și nu numai.

Autor a nenumărate cărți de istorie a comunismului și a perioadei postcomuniste.

A condus Comisia Prezidențială pentru analiza dictaturii comuniste din Romania – al cărei raport final a fost prezentat președintelui Traian Băsescu în Parlament, pe 18 decembrie, 2006. Un an mai târziu a co-editat cu istoricii Dorin Dobrincu și Cristian Vasile publicarea raportului la editura Humanitas Intre februarie 2010 si mai 2012, Președinte al Consiliului Științific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER).

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG