Linkuri accesibilitate

Vladimir Tismăneanu

În societățile post-dictatoriale, trauma trebuie abordată, moștenirile autoritare trebuie confruntate iar vina și responsabilitatea trebuie procesate în cadrele responsabilității. În cazul fostului Bloc socialist, putem invoca doar parțial succesul în rezolvarea enigmei legată de condamnarea juridică a criminalilor regimurilor comuniste și de maniera cea mai bună de administrare a trecutului. Au existat varii soluții privind chestiuni precum procese internaționale și naționale, lustrație, comisii istorice, dar încă mai este mult de făcut în termenii evaluării istorice, responsabilității juridice și memoriei colective. Orice pronunțări asupra eșecurilor sau succeselor acestor evoluții depinde deopotrivă de criteriile de comparație și de orizonturile existente de așteptare, pentru fiecare țară din regiune în parte.

Efectele negative care acompaniază amnezia socială adânc înrădăcinată nu ar trebui subestimate. Absența dezbaterilor publice reale și a analizelor cumpătate despre trecut (inclusiv recunoașterea de către cele mai înalte instituții ale statului a crimelor împotriva umanității comise sub dictaturile comuniste) alimentează insatisfacții (nu într-atât de) tăcute, revoltă și facilitează ascensiunea la putere a noilor demagogi. Un caz elocvent este regimul lui Vladimir Putin din Rusia. Un ingredient esențial al legitimității "democrației sale dirijate" este amnezia instituțională, falsificarea istoriei secolului XX, a trecutului sovietic, și în special a genocidului(rilor) stalinist(e). Spre exemplu, David Satter remarca în 2012 că Rusia este o țară "care nu a dorit să privească în față adevărul complet despre comunism" (David Satter, It Was a Long Time Ago, and It Never Happened: Russia and the Communist Past, New Haven, CT: Yale University Press, 2012). După tentativele neconcludente ale lui Boris Elțin de a organiza un proces al Partidului Comunist, lucrurile s-au mișcat în direcția opusă: mitologiile timpurilor sovietice au fost restaurate și cei care continuă să insiste asupra atrocităților trecutului au fost din ce în ce mai marginalizați.

Reacția contrarevoluționară a lui Putin la Euromaidan nu a făcut decât să ranforseze contrastul dintre îngroparea în valorile trecutului comunist și tradiția morală și politică a mișcărilor care au avut loc între 1989 și 1991, care erau centrate pe împuternicirea celor fără de putere. În acest sens, Euromaidanul a simbolizat renașterea civismului democratic. Istoricul Timothy Snyder a înțeles în mod pertinent modul în care aceste proteste au revitalizat cetățenii respectivei țări: "Protestatarii reprezintă fiecare grup al cetățenilor ucraineni: vorbitorii de rusă și vorbitorii de ucraineană (deși cei mai mulți ucraineni sunt bilingvi), oameni din zonele urbane și cele rurale, oameni din toate regiunile țării, membri ai tuturor partidelor politice, tinerii și bătrânii, creștinii, musulmanii și evreii" (Timothy Snyder, “Fascism, Russia, and Ukraine,” New York Review of Books, 20 March 2014: http://www.nybooks.com/articles/archives/2014/mar/20/fascism-russia-and-ukraine/). În pofida diferențelor evidente, originate în mod particular în spectrul imperialismului rus, unele dintre provocările cu care s-a confruntat Ucraina în 2014 sunt identice cu ele care au caracterizat persistent post-comunismul în fostul Bloc sovietic.

Scriind în 1992, Leszek Kołakowski (adesea numit filosoful "Solidarității") a diagnosticat în mod remarcabil pericolele care pândeau imediat după 1989: "Euforia este întotdeauna scurtă, indiferent de ce o provoacă. Euforia post-comunistă este gata și premonițiile pericolelor iminente cresc. Monstrul trage să moară în felul său monstruos. Să vedem oare un alt monstru luându-i locul, o serie de lupte sângeroase între variile lui rămășițe? Câte noi țări vor apărea din haos. ...Singurul lucru pe care îl știm cu siguranță: nimic nu este sigur; nimic nu este imposibil" (Leszek Kołakowski, "Amidst Moving Ruins," in The Revolutions of 1989, ed. Vladimir Tismaneanu, London: Routledge, 1999). La 25 de ani după 1989, o lipsă de predictibilitate izbitor de asemănătoare pare să se abată asupra viitorului Europei de Est. Euromaidanul, precum și demonstrațiile de stradă ale ultimilor ani în Sofia, București, Budapesta, Varșovia sau Riga, au relevat o prăpastie în continuă căscare între așteptările post-comuniste și realizări. Deopotrivă promițătoare și neliniștitoare, realitatea post-1989 este instabilă social și confuzantă psihologic.

Chestiunea centrală care bântuie această realitate rămâne, în termeni arendtieni, cum anume pot gândirea și acțiunea să fie reconciliate întru căutarea emancipării civice? Răspunsul la o asemenea interogație ne aduce înapoi la un liberalism al fricii, unul întărit de cunoașterea profundă a sensului și experienței lipsirii de libertate. Societatea civilă ca mit central al mișcărilor din 1989 a fost cuprinsă de conștientizarea temătoare a trecutului comunist cu ale sale fantasme totalizatoare, colectiviste și exterministe. În orice caz, în cele mai multe țări ale fostului Bloc socialist, valorile asociate cu acest mit politic par a bate în retragere. Provocarea autoritarismului și eurasianismului lui Putin reprezintă o povară adițională asupra și așa fragilului echilibru democratic al acestor societăți. Vestea bună este că moștenirile leniniste dispar treptat. Odată integrate în Uniunea Europeană, cele mai multe țări ale regiunii au depășit un prag extrem de important. Vestea mai puțin bună este că peisajul se găsește încă bântuit de nevroze colective și anxietăți pre-moderne, ataviste.

Deloc surprinzător, bătăliile care s-au purtat în post-comunism au fost fundamental centrate pe conceptele de civilitate, memorie, justiție și responsabilitate. Politica, relațiile sociale, cultura, erau toate conectate, într-un fel sau altul, la definirea a ceea ce înseamnă să fii cetățean. Perioada imediat următoare lui 1989 ne-a arătat două posibile căi de urmat: cea în care revoluțiile au reușit să inducă un simț sustenabil al apartenenței civice, și acele cazuri în care revoluțiile însele au fost temporar trase pe o linie secundară și chiar negate, anulate sau confiscate. Una peste alta, pare că formularea sintetică excepțională a lui Ralf Dahrendorf va dăinui: „cetățeni în căutare de sens". Provocarea esențială după 1989 a fost aceea de a construi cu succes (sau măcar satisfăcător) un consens moral și politic bazat pe o încredere împărtășită în instituții răspunzătoare și proceduri predictibile. Revoluțiile ulterioare în spațiul post-sovietic și Orientul Mijlociu au confirmat această tendință.

Au trecut 25 de ani din 1989, ar trebui să interpretăm cu luciditate și cumpătare tranziția de la dictatură la democrație. În ultimii doi, trei ani, evoluțiile din Ungaria, România, Slovacia sau Bulgaria au arătat că democrația liberală rămâne o construcție contestată și fragilă în regiune. Cu toate acestea, în special fostele țări comuniste care au aderat la Uniunea Europeană au reușit să se sincronizeze destul de mult cu tendințele de democratizare mai largi (vezi Tomas Kavaliauskas, Transformations in Central Europe Between 1989 and 2012: Geopolitical, Cultural, and Socioeconomic Shifts, Lanham, MD: Lexington, 2012).

Însă în contextul crizei economice și cu presiunile schimbătoarei geopolitici din Europa și de pretutindeni pe glob, asistăm la o a doua viață a fantasmelor salvării (tratate pe larg și în cărțile mele Mizeria utopiei și Fantasmele salvării) generate de mituri ale redempțiunii politice excluzionare, vindicative și potențial dezastruoase. Prin urmare, perseverența în tentativa de a înțelege semnificația, natura și lecțiile lui 1989 poate funcționa ca un corector esențial al apetiturilor radicale ale vremurilor noastre. Anti-utopismul lor fundamental poate fi o contrapondere importantă la reveriile egalitare colectiviste sau radicale.

Leszek Kołakowski, un gânditor ale cărui idei au anticipat idealurile lui 1989, avertiza împotriva renașterilor contemporane ale proiectelor utopice prometeice: „Egalitatea absolută poate fi stabilită doar într-un sistem de conducere despotic care implică privilegii, adică distruge egalitatea; libertatea totală înseamnă anarhie și anarhia rezultă în dominația celor mai puternici fizic, adică libertatea totală se transformă în opusul ei. ...Dacă repet aceste vechi truisme este pentru că ele par încă să treacă neobservate în gândirea utopică; și acesta este motivul pentru care nimic în lume nu este mai ușor decât să pui pe hârtie utopii" (Leszek Kołakowski, Este Dumnezeu fericit?, Curtea Veche, 2014). Într-un fel, cuvintele filosofului condensează validitatea exercițiului de întoarcere constantă la învățăturile conținute de idealurile și iluziile anului 1989.

Societățile post-comuniste nu sunt în niciun fel perfecte. Dar, spre a-l parafraza pe Adam Michnik, ele sunt alcătuite din oameni obișnuiți și sunt definite de conflicte „normale". Așa cum a spus cândva Ken Jowitt, pentru a supraviețui, „democrația are nevoie de eroi obișnuiți". Democrația are încrustată în ea o contradicție și un paradox: „fără eroism, virtuțile publice nu pot fi susținute; ele se deteriorează gradual până ajung să fie vectori egoiști ai propriului interes social, economic și politic. Individul este înlocuit de către sine". În același timp, deși „un erou carismatic detestă, el este de fapt incapabil să evalueze democratic defectele oamenilor obișnuiți” (Ken Jowitt, „Foreword: In Praise of the Ordinary," in Adam Michnik, Letters from Freedom. Post-Cold War Realities and Perspectives, ed. Irena Grudzinska Gross, with new translations from Polish by Jane Crane, Berkeley: University of California Press, 1999, xiii-xxxiii). Într-adevăr, Ralf Dahrendorf nu se înșela: revoluțiile din 1989 au distrus vechiul regim, dar ele puteau construi doar în mod dureros lumea complet străină și adesea uluitoare a democrației liberale. Acest drum al Damascului care a fost tranziția i-a condus pe est-europeni la eliberarea de vraja „speranțelor extravagante într-o lume nouă a discursului liber, egalitate și democrație fundamentală" (Ralf Dahrendorf, After 1989: Morals, Revolution, and Civil Society, New York: Saint Martin’s, 1997).

Dar asta nu înseamnă că revoluțiile au eșuat. A fost chiar scopul lor să nu sucombe în fața noilor proiecte utopice, și, sub acest aspect, au reușit. Nu au proslăvit o „Republică a Virtuții” și au respins tentațiile fundamentaliste, neo-iacobine. Anul 1989 a deschis calea normalității democratice, revitalizării societății, una care încă poartă stigmatul experienței totalitare comuniste. Formele apocaliptice de radicalism nu au reușit să triumfe. Claritatea morală este cu siguranță necesară, dar nicio societate nu poate trăi într-o stare continuă de panică pusă față în față cu dorința arzătoare de predictibilitate și stabilitate. După 1989, realitatea regiunii a fost inevitabil eclectică. Declinul leninist a produs un vid care a fost umplut gradual cu tradiții pre-comuniste și comuniste deopotrivă: de la naționalism (fie civic sau etnic) la conservatorism, de la neo-leninism la cvasi-fascism. În ultimii 25 de ani, am asistat la o fluiditate a credințelor, partizanatelor și angajamentelor politice. Într-un anumit sens, cineva ar putea spune că fostul Bloc Sovietic este un gigantic experiment de politică democratică în derulare.

Una dintre chestiunile care se evidențiază în cele mai multe din țările regiunii este problema neadministrării trecutului lor. S-a dovedit a fi un obstacol formidabil în calea stabilirii unei legături durabile între democrație, memorie și activism civic. Consider că cineva poate reînnoi identitatea individuală și colectivă pe baza lecțiilor negative și exemplelor pe care le poate furniza istoria națională. În afară de trauma perioadei staliniste timpurii, toate țările în chestiune au avut și încă au a negocia cu „vălul gri al ambiguității morale" (Tony Judt, Europa postbelică) care a fost trăsătura definitorie a „socialismului realmente existent”. Aceste societăți și majoritatea membrilor lor au o conștiință negativă a propriului lor trecut. O nouă solidaritate bazată pe datoria rememorării este încă în faza ei incipientă, dar cultivarea ei are potențialul de a avansa țelurile politice aflate dincolo de actuala perioadă de tranziție, pentru atâția oameni întunecată și aparent nesfârșită.

Încarcă mai mult

XS
SM
MD
LG