Linkuri accesibilitate

Vladimir Tismăneanu

Iluzii hermeneutice și masacre reale
Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:03:58 0:00
Link direct

Poate un tânăr de azi pricepe, poate cuprinde şi surprinde drama acelei „căderi la partid”, cum o numea Belu Zilber, a renunțării la rațiunea critică, ori, cum scriam în cartea mea Mizeria utopiei, a auto-emasculării spiritului autonom? Eu cred că da, dovadă scrierile unor Bogdan C. Iacob, Angelo Mitchievici, Marius Stan, Ioan Stanomir, Cristian Vasile şi, evident, pot da şi alte nume. Pot da exemplul colegului meu de la Universitatea Maryland, istoricul Piotr Kosicki, ori ale unor autori remarcabili, precum David Brandenberger, Jochen Hellbeck, Jan Plamper. Empatia (Einfühlung), intropatia, capacitatea de transpunere în situațiile psihologice explorate, adeseori situații-limită, sunt șansa şi premisa unei asemenea întreprinderi. La fel în direcția analizei demitizării, a rupturii cu dogma, există tineri care au scris şi scriu lucruri excelente. Să-l amintesc, de pildă, pe cehul Michal Kopecek.

Ion D. Sîrbu a fost un idealist, un hegelian îndrăgostit de filosofia lui Blaga, sedus de făgăduința egalitară a marxismului, un spirit rebel, un artist, era ceea ce Kołakowski numea bufonul, se situa la antipodul încruntaților clerici ai partidului, deci nu putea fi un aparatcik. Ontologic, I.D. Sîrbu nu putea fi obtuz. Revin la Koestler care făcea distincția dintre yoghin şi comisar. Ori la Camus, cu a sa disjuncție dintre revoltat şi revoluționar. I.D. Sîrbu, asemenea unor Attila Jozsef ori Paul Nizan, să spunem, era un revoltat, un partizan al justiției sociale, un moralist rătăcit într-o lume amorală, nu se putea împăca, sub nicio formă, cu profitocrația comunistă. Îl dezgusta orice formă de oportunism, de parvenitism, de conformism. Nu cred însă că putem separa, în chip platonician, arhetipul comunist, impecabil, neprihănit, imaculat, de experiențele concrete, cu crimele în masă, cu genocidul social, cu Gulagul. Marx a spus că practica e criteriul adevărului. Spunea Adorno: „Îndepărtarea de concret umilește”. Nu e oare onest să judecăm aplicarea utopiei comuniste respectând îndemnul fondatorului a ceea ce Gramsci numea filosofia praxisului? Nu-l bastardizăm oare pe Marx însuși încercând să ne imaginăm un marxism de eprubetă, cristalin, total diferit de marasmul şi supliciile istoriei reale? Mi se pare că aceasta ar fi implicația tezei lui Ion Ianoși despre „vinovații fără vină”. M-am întrebat adeseori dacă oameni precum Ion Ianoși i-au citit pe Raymond Aron şi pe Isaiah Berlin, ca să nu mai vorbesc de Hannah Arendt…

Eu sunt dintre aceia care nu acceptă analogia (pentru mine facilă şi specioasă) între Marx şi Nietzsche. Sigur, au fost amândoi gânditori planetari, au prefigurat, în scrierile lor, iminența unei revoluții apocaliptice, răsturnarea tuturor valorilor. Dar la Marx era vorba de o revoluție materială, concretă, la Nietzsche de una spirituală. Pentru Marx, arma criticii şi critica armelor erau întruchipările aceluiași gigantic spasm social. Nu spun că din Marx se deduce automat universul concentraționar, ar fi o absurditate, un simplism inacceptabil. Dar există la Marx un cult al violenței istorice combinat cu legitimizarea terorii în numele scopurilor ultime, presupus altruiste şi curate. Celor care, asemenea unui Gianni Vattimo, propun „comunismul hermeneutic”, diferit de cel istoric, li se poate răspunde că nu fac decât să repete iluziile altor vremuri, ignorând, cu metafizică superbie, the killing fields ale unui secol mai sângeros decât oricare altul. Cred că așa ar fi răspuns I.D. Sîrbu eforturilor de „retestare a ipotezei comuniste”…

Neprihănitul arhetip comunist și crima în masă
Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:06:14 0:00
Link direct

Fiecare generație trăiește un Kronstadt, spunea cândva Koestler, o despărțire de iluzia zeului infailibil, o prăbușire a catedralei de amăgiri în care se oficia credința oarbă. Pentru generația părinților mei, oameni care crezuseră cu ardoare în mitologia stalinistă, în special în pretenția comunismului de a fi opusul absolut al fascismului, a fost greu să suporte chiar ideea Pactului Molotov-Ribbentrop din august 1939, dar au făcut-o. Șocul lor real, cel care i-a făcut să-şi chestioneze marile angajamente, a fost „Raportul Secret” al lui Nikita Hrușciov la Congresul al XX-lea al PCUS, în februarie 1956. Este momentul în care oameni care până atunci erau gata să cauționeze proiectul sovietic, „Marele Experiment”, drept o apoteoză a umanismului revoluționar, trăiesc dezvrăjirea.

Profesorul Paul Cornea discută luminos şi cu o mare onestitate aceste lucruri în cartea de dialoguri cu Daniel Cristea-Enache, Ce a fost – Cum a fost. Este acolo o anamneză demistificatoare pe care mulți alții au evitat-o. Mama mea se trezise încă din momentul când a aflat despre procesul medicilor din URSS, deci în februarie 1953. Poate chiar mai devreme, în toamna anului 1952, în timpul procesului Slánský, marea înscenare de la Praga. Ai mei lucraseră cu Rudolf Slánský la Moscova, îl cunoscuseră relativ bine. Unii dintre acuzați îi fuseseră mamei mele profesori la Moscova (frații Kogan, de pildă). Sora ei, Cristina Luca, fusese mazilită în iunie 1952, fiind un fel de țap ispășitor pentru un întreg grup din jurul Anei Pauker, între care, în primul rând, celebra Ana Toma, soția lui Pantiuşa, adică generalul Gheorghe Pintilie, șeful Securității. Cristina a fost debarcată din funcția de directoare a direcției presă şi cultură din MAE, a fost trimisă să lucreze ca biolog la Muzeul Antipa. Ana Toma (apropiații îi spuneau Anuța) a devenit prim-adjunctă a ministrului comerțului exterior. O susținea chiar Gheorghiu-Dej, o recompensă pentru trădarea Anei Pauker. Între cei care au înfierat-o pe Cristina într-o ședință sinistră de la MAE a fost chiar bunul ei prieten Grigore Preoteasa. Tatăl meu era prieten cu Preoteasa, fuseseră în același proces al studenților comuniști în 1936. Mama era prietenă cu Ecaterina (Kati), soția lui Preoteasa. Sora lui Kati, Ilus, a fost a doua soție a lui Petru Năvodaru, a crescut-o pe Ana, cea care avea să devină soția lui Paul Goma.

Revenind la traseele deziluziei, aș adăuga aici câteva cazuri interesante, similare, în fond, cu acela al lui Paul Cornea. Să-l luăm, de pildă, pe Leszek Kołakowski, născut în 1927, stalinist entuziast, filosof anti-clericalist, anti-tomist, anti-existențialist, care, de prin 1955, devine o voce a criticii din interior a sistemului. Deci încă înainte de „Raportul Secret” care nu făcea decât să-i confirme lui Kołakowski, dar şi atâtor altora care aveau să simbolizeze ofensiva revizionismului marxist. Acel Kołakowski, adorat de studenți şi detestat de birocrația ideologică, a scris faimosul eseu în care definea socialismul prin determinații negative: „Nu este socialistă acea țară în care generalii şi poeții spun același lucru, doar că generalii o spun primii”…

Apoi, în Franța, gânditorul marxist, profund influențat de Nietzsche, Henri Lefebvre, cel care ulterior va scrie pagini esențiale de critică a vieții cotidiene, rupea, în autobiografia politico-filosofică La somme et le reste, cu dogmele de tip sovietic. Scrierile sale neo-marxiste aveau să fie atacate feroce de ideologii oficiali ai Partidului Comunist Francez, inclusiv de către Roger Garaudy, pe atunci membru al Biroului Politic. Lefebvre descrie acolo, într-un capitol intitulat „Bouffonnerie et tragédie dans l’histoire”, interogatoriul la care l-au suspus cerberii de la Comisia Controlului de Partid. Peste 12 ani, același Garaudy ajungea el însuși să proclame necesitatea desovietizării culturii politice a comunismului francez şi, în final, era exclus din PCF. Itinerariul său ulterior, inclusiv convertirea la Islam şi transformarea în negaționist al Holocaustului, sunt teme care ar putea fi discutate separat. Să spun doar că, în cazul Garaudy, a existat întotdeauna un element fanatic, o propensiune spre semnele de exclamare.

Alte exemple de apostazie: Edgar Morin, François Furet şi Annie Besse. Aceasta din urmă fusese o comunistă virulentă. După 1956, se desparte nu doar de soțul ei, ideologul comunist Guy Besse, ci şi de certitudinile înghețate ale stalinismului. Devenită Annie Kriegel, a fost o mare istorică a comunismului, o remarcabilă creatoare de școală. Între cei pe care i-a format, să-i amintesc pe Stephane Courtois, Marc Lazar, Annette Wiewiorka. În cartea sa apărută în anii ’60 şi tradusă în românește la Editura Politică, în colecția „Idei Contemporane”, Marxismul secolului XX, Garaudy vorbea despre clipa când, citind revelațiile lui Hrușciov despre crimele staliniste, a trăit sentimentul întâlnirii cu abisul, se referea la o imagine memorabilă din Fenomenologia spiritului de Hegel. O altă carte importantă, în aceeași direcție, tradusă în românește la sfârșitul anilor ’60, dacă nu mă înșel, era Necesitatea artei, a esteticianului marxist austriac Ernst Fischer, fost emigrant politic în URSS, ca şi Georg Lukács. Împreună cu Frantz Marek şi Maria Urban, Fischer a fost printre liderii grupării renovatoare din Partidul Comunist Austriac. A fost denunțat şi el, ca şi Garaudy, ca şi venezueleanul Teodoro Petkoff, de Leonid Brejnev într-un discurs faimos din 1969, deci după invazia Cehoslovaciei, ca promotori ai sedițiunii revizioniste. Pe Teodoro Petkoff l-am cunoscut la Caracas în vara anului 1982, am discutat despre Marx şi Lenin, despre Berlinguer şi Ceaușescu, despre Mao şi Fidel. A condus multă vreme revista Cual şi a fost unul din criticii cei mai vocali ai experimentului chavist.

Încarcă mai mult

XS
SM
MD
LG