Linkuri accesibilitate

Vladimir Tismăneanu

Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:04:19 0:00
Link direct


Capitalismul, faza în care se afla lumea occidentală atunci când scria Marx în secolul XIX, impune înrobirea muncitorilor de către proprietari. Este ultima fază a exploatării umane, una care trebuie depășită dacă e ca omenirea să supraviețuiască. Muncitorii se vor răzvrăti, dar nu vor deveni viitori înrobitori. Ei vor menține pur și simplu flacăra Utopiei lor aprinsă pentru totdeauna. Tehnologia modernă le oferă mijloacele de a susține egalitatea pentru toți, iar inimile lor extraordinare asigură determinarea necesară... Acesta este tabloul care face din comunism negarea negației! O altă fază este moral nenecesară și practic imposibilă, pentru că spre deosebire de toți „eroii” de dinaintea lui, proletariatul nu-și înrobește adversarii. Capitalismul a făcut din fiecare om un proletar. Și din cauza acestei înclinații spre includere, o dată ce proletariatul cucerește puterea, nu va mai fi nimeni de înrobit. Capitalismul, în dominația lui nemiloasă, și-a creat și propria moarte. Lumea post-capitalistă va fi una a asociațiilor de liberi producători, un univers post-istoric și post-politic.

Karl Marx a avut două voci. Una a fost a profetului moral, vocea pentru cei exploatați. Cealaltă a fost a cercetătorului științific care arată adevărul natural al istoriei umanității - credea el. Pasiunea lui pentru drepturi egale de partea muncitorilor obidiți, exprimată în pamflete, a fost egalată doar de cei treizeci de ani de studiu asiduu în Biblioteca de Stat Britanică, obsedat de „legile istoriei”. Acest lucru demonstrează totodată diferența dintre „maturul” și „tânărul” Marx, deși ne putem ocupa separat și de acest subiect. Să reținem doar că Marx a fost marxolog (dacă și asta), în niciun caz marxist.

Comunismul, în încarnarea lui leninistă, este foarte diferit de ideile lui Marx. Una din cele mai simple variații este aceea că Marx n-ar fi avut nimic de-a face cu revoluțiile din Africa, America Latină sau Asia. Ca hegelian, el privea acele continente ca fiind non-istorice. Până și Europa de Est și Rusia erau departe de preocupările lui. El credea că Revoluția va începe în Vestul industrializat, nu pentru că ar fi ales la întâmplare zona, ci pentru că era convins că nu poate începe nicăieri altundeva decât într-o țară a capitalismului matur (deci suficient de brutală). Condițiile păreau optime doar la câteva națiuni occidentale industrializate: burghezia era perfect exploatatoare iar opresiunea exercitată era completă, în vreme ce proletariatul dispera și, din această mizerie a lui, putea fi urnit, mobilizat să acționeze. În cele din urmă, Revoluția s-ar răspândi și spre lumea non-industrializată și toată planeta ar beneficia din această emancipare universală...

Gareth Stedman Jones a publicat o nouă biografie a lui Karl Marx în 2016. În această carte, Jones încearcă să-l prezinte pe Marx ca pe un om al epocii sale. Examinarea lui Marx ne poate ajuta să înțelegem comunismul secolului XX, dar examinarea comunismului secolului XX nu ne ajută prea tare să-l înțelegem pe Marx. Lenin și social-democrația germană sunt ambele implementări legitime, moderne ale teoriilor extrem de vagi și vechi de peste 150 de ani ale lui Marx. Am subliniat în varii ocazii nevoia de a înțelege ce înseamnă a fi un filosof german. În esență, înseamnă că Marx este special: numele lui a fost uzat și abuzat pentru a justifica unul din cele mai mari rele ale lumii și, cu toate acestea, există detalii semnificative care îl absolvă de o responsabilitate directă față de răul care a fost cauzat având marxismul în minte. Nu a existat o cauzalitate imediată, un drum direct si inevitabil de la Marx la Lenin și, cu atât mai puțin, la Stalin. Dar au existat afinități mai mult sau mai puțin avuabile, aversiuni comune, resentimente și fobii anti-burgheze și anti-liberale.

Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:04:45 0:00
Link direct


Am scris în urmă cu câțiva ani o carte despre dimensiunea filosofico-istorică a ororilor secolului XX şi dezlănțuirea Răului în lume: Diavolul în istorie. Comunism, fascism şi câteva lecții ale secolului XX (trad. Marius Stan, Humanitas, 2013). Diavolul de care mă ocupam acolo este parte a modernității, o încarnare a ceea ce putem numi principiul nihilist. A fost ilustrat de parabolele dialectice ale lui Brecht, de odele lui Aragon pentru NKVD, de isteriile fanatizate ale lui Goebbels şi de delirul genocidar al maoismului.

Mai întâi Lenin, apoi discipolii săi, de la Zinoviev la Buharin, trecând, evident, prin Stalin, au făcut din mitul unui Partid infailibil epistemic piatra unghiulară a unei heteronomii absolute. Diavolul acesta este un ideolog fără reticențe şi fără scrupule. Omul este pentru el, spre a relua o imagine a lui Arthur Koestler, o simplă ficțiune gramaticală. Mefisto-ul acestor timpuri este cabotin, cinic şi intolerant.

Vă amintiți, probabil, filmul lui István Szabó bazat pe romanul Mephisto al lui Klaus Mann. S-au făcut multe aranjamente cu Diavolul în veacul al XX-lea, unele mai abjecte ca altele. Cel care a anticipat ascensiunea milenarismului diabolic a fost Dostoievski. Evident, despre acest lucru este vorba şi în Omul revoltat al lui Albert Camus. Diavolul despre care am scris şi scriu nu este o alegorie ori o metaforă. În spiritul Hannei Arendt şi al lui Leszek Kołakowski, scriu despre figura Diavolului ca avocat al unor revoluții totale, menite să „purifice” umanitatea, indiferent de prețul plătit. Acest Diavol abolește şi falsifică moralitatea tradițională, o înlocuiește printr-un erzaț de ethos, o mistică a devoțiunii pentru o Cauză sacralizată.

Bolșevismul este o escatologie secularizată, o soteriologie laică și o eclesiologie militantă. Lenin „pălmuiește” o întreagă tradiție atunci când proclamă necesitatea întemeierii unui „partid de tip nou”, pat germinativ al „oamenilor de tip nou”. Militantul leninist slujește cauza full time, fără rest și fără șovăire. Pentru Lenin, intelectualii erau rebuturi sociale, tocmai pentru că se dovedeau ființe „șovăielnice”. În 1918, tânărul Georg Lukács scria angoasat despre „bolșevism ca problemă morală”. I-au trebuit doar câteva luni pentru a-și abandona îndoielile și a deveni comisar al poporului pentru cultură în dictatura lui Béla Kun. Lenin și Carl Schmitt au exaltat maniheismul absolut în politică, au susținut un partizanat ireconciliabil, agresiv, belicos. Acest principiu nefast, „care pe care”, deci perechea „prieten-dușman”, nu a dispărut, îl observăm în atâtea din excesele timpurilor mai noi. Este refuzul moderației, înlocuirea rațiunii prin incantație, a modestiei gnoseologice prin orgoliu nesăbuit.

Prima și cea mai importantă lecție a cărții pe care am scris-o este să ne ferim de politica profetică, de promisiunile salvaționiste, de ambițiile fundamentaliste și de nălucirile oraculare. Tocmai de aceea susțin pozițiile unor Raymond Aron, Isaiah Berlin, John Gray, Wolf Lepenies ori Judith Shklar, acel liberalism al anxietății, al fricii, imun la cântecele de sirenă ale diverșilor demagogi mitografi. O altă lecție ține de necesitatea de a privi istoria (cu i mic) drept un spațiu lipsit de determinări inexorabile și de „legități obiective”. Este ceea ce mă apropie de gândirea unor Mihai Șora, Gabriel Liiceanu, H.-R. Patapievici, Andrei Pleșu, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Matei Călinescu, Toma Pavel, Marta Petreu, Cristian Preda, Cătălin Avramescu, Ioan Stanomir. Există un ethos al pașilor mici, opusul cosmogoniilor grandilocvente și bombastice care anunță „luarea cu asalt a cerului” (Karl Marx despre Comuna din Paris). Avangardele politice înarmate cu ideologii utopice construiesc inevitabil lagăre de concentrare. Sectele radicale sunt cu atât mai virulente cu cât se simt mai neputincioase și mai izolate. Incapabile să ofere altceva decât lozinci sterile, recurg la violență verbală, la denunțuri propagandistice și, de atâtea ori, la acțiuni criminale.

Încarcă mai mult

XS
SM
MD
LG