Linkuri accesibilitate

Vladimir Tismăneanu

joi 10 ianuarie 2019

Calendar
ianuarie februarie martie aprilie mai iunie iulie august septembrie octombrie noiembrie decembrie
ianuarie 2019
Lu Ma Mi Jo Vi Du
31 1 2 3 4 5 6
7 8 9 10 11 12 13
14 15 16 17 18 19 20
21 22 23 24 25 26 27
28 29 30 31 1 2 3

Comunismul nu este doar domnia minciunii, a nomenklaturii profitocratice, a cenzurii și a poliției secrete, ci și aceea a unui tupeu fără limite. Știm cum s-a comportat Elena Ceaușescu, acea Messalina cu pretenții de Newton, în clipa în care a avut acces la puterea absolută. Dacă n-ar fi fost executată în decembrie 1989, este sigur că ar fi continuat să profereze injurii la adresa celor care au luptat împotriva dictaturii. Este ceea ce a făcut la bătrânețe văduva despotului est-german Erich Honecker, fosta ministru al educației și membră a CC al Partidului Socialist Unit din Germania. Pentru această comunistă înverșunată, a te fi opus regimului totalitar impus de Stalin însemna să fii un idiot. Crimele Stasi? Povești! Era o instituție perfect legitimă, cam ca Securitatea glorificată de diverși foști potentați ai acelei organizații criminale. Mi-e teamă că există încă destui care, din ignoranță, cinism ori din crasă nemernicie, se situează pe poziții similare. Trăim în democrație, ni se spune, să-i ascultăm și pe acești oameni, au și ei „partea lor de adevăr”...

După ce au condamnat milioane de oameni la închisoare pe viață, Honecker și consoarta sa au profitat de faptul că fiica lor, Katja, era măritată cu un comunist din Chile, fost refugiat politic în RDG, în timpul dictaturii lui Augusto Pinochet. Au ajuns la Santiago pe bază de reîntregire de familie. Cei care au interzis vreme de decenii semenilor lor să-și vadă rudele din RFG, au profitat cu nerușinare de drepturile omului. La 84 de ani, când dădea printre ultimele interviuri, Margot Honecker (1927-2016) nu avea remușcări, nu se căia. Era mândră de trecutul ei. Cum ar fi fost Elena Ceaușescu, cum este Nexhmije Hoxha, văduva de 97 de ani a monstrului sanguinar numit Enver Hoxha.

Mă întreb ce simțeau unii foști disidenți din ceea ce s-a numit cândva Deutsche Demokratische Republik citind obscenele declarații de bătrânețe ale tovarășei Honecker? Justiția morală în Germania a funcționat mai repede și mai eficient ca în alte state ale fostului bloc sovietic, dar și acolo, mai ales în Est, persistă anumite nostalgii pentru sistemul totalitar. Sunt convins că Margot Honecker a fost profund revoltată de faptul că în Germania unificată (oricum coșmarul ei perpetuu de după 1949), pozițiile supreme au fost deținute de doi foști prizonieri ai coloniei penitenciare declarată „primul stat german al muncitorilor și țăranilor”. Margot își amintea de buna ei prietenă, Hilde Benjamin, ministru al justiției, adică al represiunilor, membră a CC, cumnata filosofului marxist critic Walter Benjamin (un eretic impardonabil, firește, idolul acestor disidenți care n-au făcut decât rău „Republicii” noastre - MH). Walter s-a sinucis în 1940, Hilde a murit la timp, în 1989, n-a mai apucat să trăiască ruina Utopiei.

Egalitarismul oficial era de fapt o perdea de fum, paravanul pentru o stratificare cât se poate de rigidă a cosmosului social est-german. Era invocată Rosa Luxemburg, dar cuvintele ei despre libertate care nu poate fi decât a celor care gândesc altfel, erau interzise. Nomenklatura beneficia de enorme privilegii, membrii ei locuiau în vile speciale, în cartierul-fortăreață Pankow. Ca să pătrunzi acolo trebuia permis special, zona era păzită de polițiști cu câini-lupi și mitraliere. Zidul Berlinului, ridicat în august 1961, era frontiera cea mai palpabilă și cea mai scandaloasă, în chiar inima Europei Centrale, dintre opresiune și libertate. Regimul era unul militarist, iar organizația comunistă de tineret, Freie Deutsche Jugend (FDJ) cultiva ritualuri care aminteau în chip penibil de cele ale precursoarei național-socialiste, Hitler Jugend. Timp în care întreaga țară era împânzită de o rețea de informatori egalată poate doar de Securitatea lui Ceaușescu și de sigurimii lui Hoxha. Va fi văzut oare Margot Honecker filmul lui Florian Henckel von Donnersmarck Das Leben der Anderen (Viața celorlalți)? Dar de ce l-ar fi văzut? Pentru ea, RDG-ul a fost statul perfect, nu avea de ce să-și piardă vremea cu „producții calomnioase”. Prefera să-și amintească vremurile când mergeau în concediu în Crimeea, ea și Erich, împreună cu Lotte și Walter Ulbricht, cu ceilalți liebe Genossen, Willi Stoph, Horst Sindermann, Egon Krenz, Gunther Mittag, Kurt Hager. Prefera să nu vorbească despre trădătorii Schabowski și Modrow. Nu dorea să-i crească tensiunea. De câte ori n-a spus ea că orice slăbire a vigilenței ideologice va duce la năruirea socialismului?

Margot Honecker n-a crezut niciodată în libertăți individuale. Religia ei a fost devotamentul pentru bolșevism, deci pentru modelul terorist-polițienesc al socialismului. Pe Gorbaciov l-a considerat, neîndoios, un trădător, un renegat și un imbecil. Îmi închipui că tovarășa Honecker fremăta de bucurie când auzea știri despre mișcările de protest ale studenților din Chile, inițiate și coordonate de militanți ai partidului comunist. Sigur, dacă asemenea mișcări ar fi izbucnit cândva în RDG, familia Honecker ar fi ordonat să se tragă. Pe cântărețul non-conformist Wolf Biermann l-au forțat să se exileze. Au făcut tot posibilul, Honecker și camarazii săi, să strivească mișcările pacifiste și ecologice independente.

Am participat în primăvara anului 2005 la o conferință organizată de Forumul Einstein la Potsdam pe tema „Răni deschise: Reflecții despre comunism și fascism”. Erau acolo cunoscuți istorici, între care Tony Judt, Timothy Snyder, Eric Hobsbawm, Jan T. Gross, Omer Bartov, Peter Fritzsche. Între invitați, spre șocul multora dintre participanți, inclusiv al meu, fostul general Stasi Markus (Mischa) Wolf, prototipul, se spune, personajului Carla din romanele lui John Le Carré. Imperturbabil, surâzător, condescendent, s-a opus paralelei între totalitarismele brun și roșu. Și-a încheiat intervenția cu aceste cuvinte: „Lumea în care trăim astăzi continuă să revendice răspunsuri, diferite de acelea date de apologeții sistemului dominant (democrația liberală - VT). Deformarea severă a ideii comuniste pe parcursul pretinsei ei realizări, pentru care comuniștii din generația mea poartă o doză de responsabilitate, nu semnifică sfârșitul comunismului. Rămân probleme nerezolvate și datorii neîndeplinite”.

De-a lungul vieții ei, Genossin Margot Honecker a reușit să completeze cu stupefiantă aroganță viziunea generalului Markus Wolf despre „datoriile încă neîndeplinite” ale socialismului tancurilor. Un bun prieten îmi scria la un moment dat, citind interviurile lui Margot Honecker: „Un monstru rece și implacabil”.

În 1987, regimul comunist din România se caracteriza printr-o politică economică aberantă, prin politici antisociale de înfometare a populației, prin autarhie financiară, prin represiuni polițienești la nivelul întregii societăți și printr-un cult al personalității fără egal în Europa acelui deceniu. Universal detestat, evident cu excepția nomenclaturii și a Securității, regimul bicefal reprezentat de Nicolae și Elena Ceaușescu încerca să pună în aplicare scenariul comunismului dinastic. Mezinul cuplului prezidențial, Nicu Ceaușescu, pe atunci prim-secretar al Comitetului Județean PCR din Sibiu, era pregătit să-i succeadă tatălui său în fruntea unei formațiuni care căpătase dimensiuni elefantiazice, dar care își pierduse orice urmă de demnitate instituțională.

De la o zi la alta se anunțau măsuri tot mai umilitoare pe linia scăderii nivelului de trai, a unei permanente curbe de sacrificiu. Documentele de partid evocau triumfalist Platforma Program din 1974, apoteoza promisiunilor demagogice ale PCR, spre disperarea românilor care se confruntau cu această degringoladă universală. Venirea la putere a lui Mihail Gorbaciov în martie 1985 și reformele radicale cunoscute sub numele de glasnost și perestroika au catalizat mișcări sociale în toate țările Blocului Sovietic. În România, minerii din Valea Jiului organizaseră în august 1977 o grevă transformată într-o acțiune colectivă anticomunistă. Tot în 1977, avusese loc acțiunea lui Paul Goma pentru drepturile omului și se formase SLOMR (Sindicatul Liber al Oamenilor Muncii din România). Aceste inițiative au fost însă reprimate fără milă din ordinul lui Ceaușescu și al mamelucilor săi din Comitetul Politic Executiv. Un regim care se pretindea al clasei muncitoare nu a ezitat să recurgă la represalii împotriva rezistenței anticomuniste a muncitorilor români. Fațada propagandistică era contrazisă flagrant de realitatea teroristă.

La mijlocul anilor ’80, înăsprirea politicii economice dezastruoase și starea generală de nemulțumire au creat o situație revoluționară în România. O glumă din epocă spunea că, iritat fiind de pasivitatea revoluționară a românilor, dictatorul Ceaușescu și-a propus să remedieze această carență. Într-adevăr, toate deciziile luate în acei ani dovedeau orbire politică și sadism social. În aceste condiții a avut loc pe 15 noiembrie 1987 revolta muncitorească de la Brașov.

Îmi amintesc perfect știrile agențiilor de presă din acele zile legate de prezența a mii de oameni pe străzile orașului de la poalele Tâmpei, de asaltul asupra clădirii Comitetului Județean, de arderea portretelor lui Ceaușescu. Străzile erau evident populate nu doar de adversarii regimului, dar și de cozile de topor ale acestuia, securiștii în civil care îi fotografiau pe demonstranți așteptând clipa vendetei. Aceasta avea să vină foarte curând, liderii mișcării anticomuniste au fost arestați, judecați și condamnați sub acuzații contrafăcute. Unul dintre ei, Mircea Sevaciuc, a scris o carte pe această temă (am fost onorat să o prefațez). Pe 30 decembrie 1987, cotidianul New York Times a publicat articolul meu intitulat „Tremors in Romania”, în care afirmam că revolta de la Brașov a marcat în chip ireversibil începutul sfârșitului dictaturii comuniste. În aceeași zi, la București, Elena Ceaușescu rostea discursul aniversar la patru decenii de la proclamarea fraudei istorice și semantice numită Republica Populară Română.

Informațiile despre revolta și represiunea de la Brașov au ajuns la cunoștința presei occidentale, în primul rând grație scriitorului disident Vasile Gogea. Posturile de radio occidentale care transmiteau către România au informat prompt despre aceste evenimente. În loc să tragă învățămintele necesare din ceea ce se întâmplase, în loc să renunțe la politica draconică de pauperizare generală, regimul Ceaușescu și-a continuat strategia antinațională. „Cel mai iubit fiu al poporului” era de fapt cel mai urât personaj din țară.

Procesiunile din istoria recentă de „canonizare” a lui Adrian Păunescu n-au voie să oculteze catastrofala situație socială, economică și psihologică din acea perioadă. Revoluția din decembrie 1989 a fost rezultatul unei mișcări sociale spontane, nu a unui complot nomenklaturist. Evident, o asemenea conspirație s-a produs, însă nu pentru a susține revoluția, ci pentru a o confisca și a o deturna. Memoria revoltei din noiembrie 1987 a fost salvată de Asociația 15 Noiembrie, parte a unei societăți civile care refuză să fie îngenuncheată. Raportul Final al Comisiei Prezidențiale de Analiză a Dictaturii Comuniste din România examinează dinamica acestei mișcări, semnificația internă și internațională ca parte a valului revoluționar care a dus la prăbușirea regimurilor comuniste de-a lungul acelui annus mirabilis care a fost 1989.

Încarcă mai mult

XS
SM
MD
LG