Linkuri accesibilitate

Vladimir Tismăneanu

miercuri 2 ianuarie 2019

Calendar
ianuarie februarie martie aprilie mai iunie iulie august septembrie octombrie noiembrie decembrie
ianuarie 2019
Lu Ma Mi Jo Vi Du
31 1 2 3 4 5 6
7 8 9 10 11 12 13
14 15 16 17 18 19 20
21 22 23 24 25 26 27
28 29 30 31 1 2 3

Tema istoriei comunismului românesc este incitantă, extrem de dificilă, plină de capcane, ceea ce a făcut din abordarea ei un demers complicat, mai cu seamă la nivelul surselor și al verificabilității informațiilor utilizate. Ea a fost tratată de o serie de autori cărora țin să le recunosc meritele incontestabile: Ghiță Ionescu, Henry Roberts, Michael Shafir, Ken Jowitt, Robert King, Dennis Deletant, Robert Levy, Catherine Durandin, Victor Frunză și nu foarte mulți alții. Oricum, nu doresc să transform acest text într-o analiză a bibliografiei problemei. Nu mai insist aici asupra atâtor volume de interviuri și memorii, precum și biografii politice publicate după prăbușirea comunismului. Îndrăznesc să pomenesc aici și două din volumele mele anterioare, între care Arheologia terorii și Fantoma lui Gheorghiu-Dej.

Multe dintre cărțile apărute în țară explorează pagini mult timp obscure, episoade tenebroase din istoria politică a comunismului autohton. Spun autohton în chip deliberat, pentru că eu, unul, nu accept pozițiile care văd stalinismul românesc drept o invazie (dictatură) alogenă și doar atât. În egală măsură, ca o contra-parte ironică a tendinței amintite mai sus, mi se pare că lipsește încă dimensiunea comparativă în abordarea fenomenului: este ca și cum stalinismul național promovat de Gheorghiu-Dej și Ceaușescu s-ar fi dezvoltat într-un mediu aseptic, autarhic, fără conexiuni și influențe externe.

Un dicționar de „spioni și securiști”, pe lângă multe informații nu doar veridice, ci și verificate documentar, perpetua unele inexactități (de pildă, că generalul de grăniceri Mihail R. Boico ar fi fost căsătorit cu fiica vitregă a lui Vasile Luca - în realitate, a fost soțul surorii mamei mele, Cristina Boico, care adoptase numele Luca drept pseudonim în timpul rezistenței franceze). Nu mai vorbesc de faptul că lipseau numeroase figuri importante, membri ai Colegiului Director al Ministerului de Interne din perioada Drăghici. Cât privește includerea în acel dicționar a lui Alexandru Iliescu numai pentru că a participat la Congresul al V-lea și a trăit câțiva ani în URSS, ea mi s-a părut mai degrabă legată de faptul că acesta a fost tatăl fostului președinte al României, urmărindu-se astfel alte scopuri decât acela al cunoașterii nepărtinitoare a trecutului.

Simplu spus, nu toți comuniștii ilegaliști au fost spioni: mulți au aderat la mișcarea clandestină din motive de idealism etic, chiar dacă ulterior crezul lor s-a dovedit falimentar. Toate aceste erori țin, evident, de o anumită precipitare în a acoperi golurile din istorie, însă nu o singură dată ele pot duce la distorsiuni regretabile. Nu mai vorbesc de pasiunile politice transformate în argumente istorice. Istoria politică solicită un registru de obiectivitate, respect pentru bibliografia problemei, recunoașterea publică a lucrărilor precedente, inclusiv criticarea unor erori și analize ce s-au dovedit fie incomplete, fie de-a dreptul false (nu exclud din acest tip de critică propriile mele lucrări și am acceptat în unele cazuri sugestii bazate pe informații coerente și credibile, inclusiv de la oameni precum Pavel Câmpeanu, Marius Oprea, Robert Levy și Stelian Tănase, spre a-i numai doar pe aceștia).

De fapt, dacă este să mărturisesc mai exact aventura conceperii propriei cărți, Stalinism pentru eternitate, aș spune că am început-o cu vreun sfert de veac înainte de apariție. Mai întâi, în România, mi-a fost dat să citesc cartea lui Ghiță Ionescu apărută la Oxford University Press în 1964. Am împrumutat-o de la Ileana Gaston Marin, care a sustras-o pentru câteva zile din biblioteca tatălui ei, unul dintre demnitarii de vârf, în plan economic, ai perioadei Dej. Grație prietenei mele Nadia Badrus, am avut șansa să citesc o serie de documente culese în antologiile „pentru uz intern” pregătite de Institutul de Istorie de pe lângă CC al PCR. Era prin 1970, cred, când Gheorghe Badrus, tatăl ei adoptiv, lucra ca adjunct al lui Ion Iliescu la Secția de Propagandă a CC. În 1971, Badrus, precum și Mihai Bujor Sion Senior, Constantin Vlad, Ilie Rădulescu și, firește, Ion Iliescu erau marginalizați ca efect al „Tezelor” din iulie, sub acuzația de „intelectualism”. Gheorghe Badrus pleca ambasador la Moscova, Ion Iliescu devenea secretar cu propaganda pe județul Timiș...

Destinul radicalismului utopic în veacul XX este un subiect pe cât de complicat, pe atât de fascinant. Așa cum arăta și Paul Berman într-o importantă carte apărută la editura Norton în 2003, Liberalism and Terror, nu putem separa fenomenul totalitarismului fundamentalist-religios, mai ales în varianta sa islamică, de tradiția agresiunii împotriva modernității liberale așa cum a fost ea încarnată în experimentele leniniste și fasciste. Mesianismul revoluționar modern s-a situat în opoziție cu valorile umanismului burghez, disprețuite și atacate drept filistine, ipocrite și mediocre. Merită să fie amintite aici contribuțiile esențiale în domeniul interpretării eshatologice revoluționare marxiste datorate unor Jacob Talmon, Raymond Aron, Alain Besançon, Karl-Dietrich Bracher, Hannah Arendt, Leonard Schapiro, Richard Pipes, Zbigniew Brzezinski, Robert C. Tucker, Robert Conquest și Martin Malia.

Aș aminti și excelenta carte a lui Daniel Chirot intitulată Modern Tyrants, o radiografie lucidă a originilor și persistenței răului în lumea contemporană. Comunismul românesc a fost o subspecie a radicalismului bolșevic, el însuși născut ca urmare a logodnei dintre tradiția revoluționară rusă și versiunea voluntaristă a marxismului. Ca să pricepem mentalitățile celor care au fondat comunismul românesc, este necesară înțelegerea naturii și sensului comunismului rus (spre a relua titlul unei excepționale și mereu actuale cărți a lui Nikolai Berdiaev). Lenin a fost primul lider care a întruchipat acest nou model carismatic, având în centru instituția partidului revoluționar „înarmat” cu ideologia opoziției totale în raport cu democrația liberală și economia de piață. Stalinismul reprezintă versiunea extremă (și extremistă) a bolșevismului, iar cazul românesc, inclusiv sinteza perversă dintre leninism, tiers-mondism și un naționalism xenofob (înrudit cu ceea ce Umberto Eco numea „Ur-fascism”, fascism primordial) în ideologia epocii Ceaușescu, poate lumina efectele dezastruoase ale unor asemenea experimente de „inginerie socială”.

În recenzia făcută cărții mele Stalinism pentru eternitate în revista Times Literary Supplement, istoricul britanic David Pryce-Jones accentua importanța conceptului de bizantinism în explicația pe care o propun asupra fenomenului comunist românesc. Într-adevăr, natura conspirativă a partidului (chiar atunci când ajunsese la putere), permanentele jocuri de culise, lupta feroce pentru putere, absența dimensiunii etice și sacralizarea unei ideologii împietrite, toate acestea s-au combinat într-o matrice totalitară cu trăsături specifice pe care m-am străduit să le luminez în cartea mea.

Câteva precizări, cred, semnificative: am lucrat vreme de mai bine de 20 de ani la scrierea unei istorii politice a comunismului românesc (între timp am publicat numeroase cărți, mai mult sau mai puțin înrudite cu acest subiect). Spun istorie politică doar pentru a distinge demersul pe care îl propun de alte forme de istorie: socială, economică, etc. Altminteri, spre a fi cât se poate de clar, în cazul acesta, deci al analizei comunismului românesc ca fenomen politic și ideologic, istorie politică înseamnă istorie pur și simplu. Prin urmare, este vorba despre prima istorie comprehensivă și comparativă a acestui fenomen, de la nașterea sa, trecând prin clandestinitate, prin luptele acerbe pentru putere și impunerea unui model instituțional ideocratic-totalitar, până la prăbușirea din decembrie 1989 și viața sa de apoi, agonică și duplicitară, în România de după Ceaușescu. Faptul că a fost vorba despre o lucrare necesară din punct de vedere intelectual și moral, despre o istorie definitivă, este notat chiar de Robert C. Tucker, regretatul profesor emerit de la Universitatea Princeton, biograful lui Stalin și autorul unor cărți clasice de marxologie și sovietologie, în cuvintele de susținere a cărții publicate pe coperta a patra. Lucrarea a primit în decembrie 2004 Premiul Barbara Jelavich din partea Asociației Americane pentru Avansul Studiilor Slave, pentru o carte remarcabilă monografie (distinguished monograph) pe teme sud-est și central-europene. În motivația juriului pentru acest prestigios premiu se arăta că lucrarea „este o contribuție decisivă la înțelegerea mecanismelor de funcționare a Partidului Comunist Român și a dinamicii regimurilor comuniste din Europa de Est, și o combinație de rigoare științifică, interpretare creatoare și convingătoare, precum și angajament personal”. Să mai spun că o recenzie elogioasă a apărut atunci și în influenta revistă Foreign Affairs, sub semnătura politologului american Robert Legvold, profesor la Universitatea Columbia din New York.

Amintesc toate aceste lucruri pentru că a existat în ultimii ani o tendință de a susține, în totală contradicție cu evidența factuală, inexistența unei istorii a comunismului românesc de la origini și până la prăbușire (am citit asemenea afirmații în diverse ziare și reviste). Pe baza a ceea ce am întreprins, inclusiv ani de investigații în arhive, sunt convins că această istorie există. După ce cartea a apărut și în românește, am sperat că lucrurile se vor clarifica și vom putea discuta ipotezele și concluziile mele în deplină cunoștință de cauză.

În acest context, țin să reamintesc un principiu esențial pentru sănătatea climatului intelectual, și anume acela care spune că ignoranța nu este un argument. Eu, unul, în cartea mea, i-am amintit pe cei care au contribuit, de-a lungul deceniilor, la studierea științifică a comunismului românesc. Tocmai din acest motiv am închinat cartea memoriei profesorului Ghiță Ionescu, cel în care am văzut un mentor și un model. Dar, așa cum mi-a scris profesorul cu câteva luni înaintea dispariției sale, lucrarea sa din 1964 nu fusese construită pe baza accesului la arhivele PCR. În plus, se oprea la momentul începutului despărțirii de Moscova:

„Bineînțeles că îmi poți dedica volumul tău în ce fel dorești. Plăcerea și onoarea vor fi de partea mea. Cred că, într-adevăr, ai făcut descoperiri enorme în arhive și că volumul meu, dată fiind bogăția materialelor pe care le va aduce cartea ta, are să pară doar un predecesor învechit”. În ce mă privește, consider lucrarea lui Ghiță Ionescu drept fundamentul pe cât de original, pe atât de viabil pe care am încercat să clădesc propria mea analiză a acestei inepuizabile teme. În egală măsură, urmând modelul său, sunt primul care să susțină cercetătorii români în efortul de cunoaștere a itinerariului politic al comunismului românesc, însă cred că trebuie să recunoaștem prioritățile și împlinirile, mai ales atunci când acestea sunt validate de comunitățile științifice din țară și din străinătate.

Încarcă mai mult

XS
SM
MD
LG