Linkuri accesibilitate

Vladimir Tismăneanu

miercuri 9 ianuarie 2019

Calendar
ianuarie februarie martie aprilie mai iunie iulie august septembrie octombrie noiembrie decembrie
ianuarie 2019
Lu Ma Mi Jo Vi Du
31 1 2 3 4 5 6
7 8 9 10 11 12 13
14 15 16 17 18 19 20
21 22 23 24 25 26 27
28 29 30 31 1 2 3

În 1987, regimul comunist din România se caracteriza printr-o politică economică aberantă, prin politici antisociale de înfometare a populației, prin autarhie financiară, prin represiuni polițienești la nivelul întregii societăți și printr-un cult al personalității fără egal în Europa acelui deceniu. Universal detestat, evident cu excepția nomenclaturii și a Securității, regimul bicefal reprezentat de Nicolae și Elena Ceaușescu încerca să pună în aplicare scenariul comunismului dinastic. Mezinul cuplului prezidențial, Nicu Ceaușescu, pe atunci prim-secretar al Comitetului Județean PCR din Sibiu, era pregătit să-i succeadă tatălui său în fruntea unei formațiuni care căpătase dimensiuni elefantiazice, dar care își pierduse orice urmă de demnitate instituțională.

De la o zi la alta se anunțau măsuri tot mai umilitoare pe linia scăderii nivelului de trai, a unei permanente curbe de sacrificiu. Documentele de partid evocau triumfalist Platforma Program din 1974, apoteoza promisiunilor demagogice ale PCR, spre disperarea românilor care se confruntau cu această degringoladă universală. Venirea la putere a lui Mihail Gorbaciov în martie 1985 și reformele radicale cunoscute sub numele de glasnost și perestroika au catalizat mișcări sociale în toate țările Blocului Sovietic. În România, minerii din Valea Jiului organizaseră în august 1977 o grevă transformată într-o acțiune colectivă anticomunistă. Tot în 1977, avusese loc acțiunea lui Paul Goma pentru drepturile omului și se formase SLOMR (Sindicatul Liber al Oamenilor Muncii din România). Aceste inițiative au fost însă reprimate fără milă din ordinul lui Ceaușescu și al mamelucilor săi din Comitetul Politic Executiv. Un regim care se pretindea al clasei muncitoare nu a ezitat să recurgă la represalii împotriva rezistenței anticomuniste a muncitorilor români. Fațada propagandistică era contrazisă flagrant de realitatea teroristă.

La mijlocul anilor ’80, înăsprirea politicii economice dezastruoase și starea generală de nemulțumire au creat o situație revoluționară în România. O glumă din epocă spunea că, iritat fiind de pasivitatea revoluționară a românilor, dictatorul Ceaușescu și-a propus să remedieze această carență. Într-adevăr, toate deciziile luate în acei ani dovedeau orbire politică și sadism social. În aceste condiții a avut loc pe 15 noiembrie 1987 revolta muncitorească de la Brașov.

Îmi amintesc perfect știrile agențiilor de presă din acele zile legate de prezența a mii de oameni pe străzile orașului de la poalele Tâmpei, de asaltul asupra clădirii Comitetului Județean, de arderea portretelor lui Ceaușescu. Străzile erau evident populate nu doar de adversarii regimului, dar și de cozile de topor ale acestuia, securiștii în civil care îi fotografiau pe demonstranți așteptând clipa vendetei. Aceasta avea să vină foarte curând, liderii mișcării anticomuniste au fost arestați, judecați și condamnați sub acuzații contrafăcute. Unul dintre ei, Mircea Sevaciuc, a scris o carte pe această temă (am fost onorat să o prefațez). Pe 30 decembrie 1987, cotidianul New York Times a publicat articolul meu intitulat „Tremors in Romania”, în care afirmam că revolta de la Brașov a marcat în chip ireversibil începutul sfârșitului dictaturii comuniste. În aceeași zi, la București, Elena Ceaușescu rostea discursul aniversar la patru decenii de la proclamarea fraudei istorice și semantice numită Republica Populară Română.

Informațiile despre revolta și represiunea de la Brașov au ajuns la cunoștința presei occidentale, în primul rând grație scriitorului disident Vasile Gogea. Posturile de radio occidentale care transmiteau către România au informat prompt despre aceste evenimente. În loc să tragă învățămintele necesare din ceea ce se întâmplase, în loc să renunțe la politica draconică de pauperizare generală, regimul Ceaușescu și-a continuat strategia antinațională. „Cel mai iubit fiu al poporului” era de fapt cel mai urât personaj din țară.

Procesiunile din istoria recentă de „canonizare” a lui Adrian Păunescu n-au voie să oculteze catastrofala situație socială, economică și psihologică din acea perioadă. Revoluția din decembrie 1989 a fost rezultatul unei mișcări sociale spontane, nu a unui complot nomenklaturist. Evident, o asemenea conspirație s-a produs, însă nu pentru a susține revoluția, ci pentru a o confisca și a o deturna. Memoria revoltei din noiembrie 1987 a fost salvată de Asociația 15 Noiembrie, parte a unei societăți civile care refuză să fie îngenuncheată. Raportul Final al Comisiei Prezidențiale de Analiză a Dictaturii Comuniste din România examinează dinamica acestei mișcări, semnificația internă și internațională ca parte a valului revoluționar care a dus la prăbușirea regimurilor comuniste de-a lungul acelui annus mirabilis care a fost 1989.

Era unul dintre cele nouă portrete eterne ale finalului domniei lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. Fără el și Maurer, Ceaușescu n-ar fi ajuns la putere. Biografia lui Emil Bodnăraș (1904-1976) este printre cele mai stranii și contorsionate din întreg Olimpul comunismului românesc. Persistă numeroase mistere, dar lucrurile esențiale sunt, cred, lămurite. Ofițer român, a dezertat în URSS în clipa când a aflat că era urmărit pentru acțiuni de spionaj. A urmat cursurile școlii speciale de informații a Armatei Roșii. A revenit în țară cu misiuni de spionaj, a fost arestat, nu ca activist comunist clandestin, ci ca spion și dezertor. După expirarea condamnării, a fost eliberat (în timpul dictaturii lui Ion Antonescu).

A luat legătura cu aparatul ilegal al PCdR, a fost unul dintre arhitecții eliminării politice a conducerii Foriș-Koffler (aprilie 1944). Unul din organizatorii evadării lui Gheorghiu-Dej de la Târgu-Jiu, implicat în arestarea lui Antonescu (nom de guerre în acele luni, inginerul Ceaușu). Șef al SSI (Serviciul Special de Informații) de pe lângă președinția guvernului, personaj temut și tenebros. Ministru al armatei în 1947, general de armată, membru al Biroului Politic, a fost principalul responsabil pentru sovietizarea armatei române.

Auster, cu un stil de viață spartan, închis în sine, necomunicativ, fără umor, a fost căsătorit cu ilegalista Florica Munzer, conferențiară de socialism științific la IMF. Trei copii: Viorel (adoptat), Ioana (a murit în adolescență de leucemie) și Gheorghe (trăia în Vest). Vărul primar al Floricăi era faimosul Sașa Mușat, implicat în ceea ce a fost descris drept „Marele jaf”, recrutat, se pare, de Bodnăraș însuși în aparatul de spionaj al regimului. Divorțat de Florica, nu s-a recăsătorit. În aprilie 1954, ca membru al Biroului Politic, a votat pentru condamnarea la moarte a lui Pătrășcanu și a lui Koffler. În 1956, este intermediarul în efortul de a testa reacția lui Hrușciov la ideea retragerii trupelor sovietice din România. Inițial, liderul sovietic a reacționat furibund, apoi, din rațiuni complexe, a acceptat sugestia și a prezentat-o drept propria sa inițiativă.

În martie 1961, criticat de Dej, Apostol, dar mai ales de Ceaușescu (fostul său adjunct la Ministerul Forțelor Armate), etc. pentru „atitudini netovărășești”, „înfumurare” și „aroganță”, Bodnăraș își face autocritica, este iertat. I se reproșează și oarecare slăbiciune în lupta împotriva „deviatorilor” și „fracționiștilor”, afinități cu Iosif Chișinevschi și Miron Constantinescu, ezitări în condamnarea acestora. Generalul politic Petre Borilă îi reproșează faptul nemaipomenit și impardonabil că „are ordonanță”.

Poate că această răfuială cu „tovarășul Emil” era de fapt revanșa târzie, polița plătită de bizantinul Dej, după 14 ani, pentru nota informativă făcută de Bodnăraș în iunie 1947, transmisă prin generalul Susaikov direct secretarului CC al PC (b) al URSS, Mihail Suslov, în care se exprimau critici aspre la adresa relațiilor exagerat de cordiale ale lui Dej și ale echipei sale (Ion Gheorghe Maurer, Gheorghe Gaston Marin, Simion Zeiger) cu anglo-americanii. În acel denunț, Bodnăraș sugera chiar „măsuri radicale” la adresa lui Gheorghiu-Dej. Cum ar fi putut Dej și Maurer să uite acel episod?

Se pregătea debarcarea celui care se tutuia cu Dej și i se adresa cu diminutivul Ghiță? Mai plauzibil este că era un avertisment în interiorul unei mafii politice, un semnal că fiecare pas al celui pus la zid este urmărit cu maximă atenție, că nimic nu se șterge din mereu vigilenta memorie a nomenclaturii. Bodnăraș a înțeles mesajul, iar la Plenara din noiembrie-decembrie 1961 a fost unul dintre cei mai înfierbântați susținători ai mitului lui Dej ca salvator al „cadrelor de nădejde” ale partidului. După Declarația din aprilie, a condus prelucrarea acestui document pentru cei care lucrau în presă și edituri.

Vizitează China comunistă în repetate rânduri, înainte și după moartea lui Dej. Dezgustat de Hrușciov și hrușciovism, privea maoismul ca o formulă teoretică menită să salveze unitatea mișcării comuniste mondiale. Alături de Maurer și Chivu, a fost între oamenii care l-au adus pe Ceaușescu la putere (spre a cita titlul unui studiu scris în Franța de sora mamei mele, Cristina Luca-Boico). În 1974, pentru a rămâne în grațiile lui Ceaușescu, a acceptat să o propună pe Elena Ceaușescu pentru intrarea în Comitetul Executiv. A fost, probabil, cel mai pro-Mao dintre magnații comuniști din România. Într-o convorbire de două ore și jumătate din 1974, descrisă drept remarcabil de sinceră, cu ambasadorul american Harry G. Barnes, Bodnăraș deplângea în termeni duri continuitatea imperialismului rus și sovietic. Era o temă predilectă a lui Mao. Mi-l pot imagina conversând cu Zhou Enlai despre „noii țari de la Kremlin”.

A murit în 1976 și a fost înmormântat, conform cererii sale, în comuna natală din nordul Moldovei, Iaslovăț (județul Suceava), într-o criptă din vecinătatea bisericii. Deci nu alături de Dej și Groza, de Ana Pauker și de Pătrășcanu, la Mausoleul din „Parcul Libertății”. Cel care a făcut propunerea oficială pentru alegerea lui Ceaușescu ca președinte al RSR, el însuși vicepreședinte al Consiliului de Stat, a preferat să-și doarmă somnul de veci departe de camarazii și de victimele sale. Nouă ani mai târziu, fratele său mai mic, Manole Bodnăraș, ilegalist și el, era îngropat tot acolo.

Încarcă mai mult

XS
SM
MD
LG