Linkuri accesibilitate

1918-2018: o istorie necunoscută a CENTENARULUI

marți 8 ianuarie 2019

Calendar
2019 2018
ianuarie februarie martie aprilie mai iunie iulie august septembrie octombrie noiembrie decembrie
Prizonieri români în lagărul de la Prilep, Macedonia, 1918

Lagărele pentru soldați și gradați din sudul Bulgariei

Soldații – și subofițerii – au ajuns în mare parte în diferite lagăre, unde erau puși să muncească pentru susținerea efortului de război al Bulgariei. Cum aminteam anterior, cea mai consistentă descriere ne-a lăsat-o George Topârceanu. Lagărul în care a ajuns initial scriitorul era situat în Pirin-Planina, lângă râul Struma. Format din adăposturi ușoare, colibe improvizate din crengi, lagărul reunea prizonieri francezi, italieni, englezi, capturați de bulgari pe frontul de la Salonic. Însă cei mai mai numeroși erau sârbii; existau și prizonieri muntenegreni. Adăpostiți de sârbi în prima noapte de după sosirea la destinație, românii și-au însușit din lucrurile lor. Un stereotip popular părea să se confirme.

În Pirin-Planina prizonierii români aveau să stea în niște bordeie pe care chiar ei și le-au construit. În comparație cu camarazii lor străini, prizonierii români aveau moralul mai scăzut și arătau mai neîngrijiți. Prizonierii mai slabi și-au găsit sfârșitul treptat. Atitudinea paznicilor bulgari a fost diferită de cea de care avuseseră parte prizonierii de la Turtucaia după capturare și pe drumul spre Razgrad. După ce s-au obișnuit cu prizonierii români, gardienii bulgari (uneori turci cu cetățenie bulgară, prea bătrâni pentru a fi trimiși pe front) s-au dovedit destul de îngăduitori, în anumite situații chiar prietenoși. Din motive administrative, unii români și-au însușit cunoștințe elementare de bulgară.

Prizonierii au lucrat la calea ferată de pe valea Strumei, care lega linia Sofia-Kiustendil de centrul Bulgariei și de frontul din Macedonia. Lagăre temporare pentru realizarea caii ferate au mai fost la Krupnic și Gumuldghina, unde lucrau prizonieri români, francezi și sârbi. Munca se făcea cu escortă bulgară. Se lucra șase zile pe săptămână, duminica fiind rezervată odihnei.

Foamea a fost un însoțitor permanent al prizonierilor români în Bulgaria. În câteva luni de la momentul capturării, prizonierii români slăbiseră câte 20-30 de kilograme, ceea ce îi făcea vulnerabili la boli. Mâncarea era puțină și proastă. Ea era formată dintr-o bucată mică de pâine neagră, uneori din pesmeți și tomate, alteori dintr-o zeamă de fasole; carne de oaie sau de vită primeau de două ori pe săptămână. Hrana lipsea și ca urmare a furturilor la care se dedau funcționarii din diferitele structuri administrative bulgare. Uneori prizonierii erau nevoiți să fure pentru a avea ce mânca, în anumite cazuri cu complicitatea paznicilor bulgari. Asta i-a și salvat pe mulți. Apa potabilă era rea în zonă.

După ce s-a încheiat construirea liniei de cale ferată de pe valea Strumei, prizonierii români au fost duși în alte părți, spre exemplu în zona orașului Melnik. Împărțiți în grupuri mici, de circa 30 de oameni fiecare, ei au lucrat, sub coordonarea unui cantonier bulgar, la întreținerea drumului care lega Macedonia estică, prin orașele Nevrokop (azi Goțe Delcev) și Melnik, cu valea Strumei și cu frontul de la Salonic.

Alte lagăre cu soldați și gradați români au fost la Doina Giumaia, Fere, Drama etc. Un lagăr cu soldați români și grade inferioare (caporali, sergenți și plutonieri) a existat și la Kărdjali, în afară de cel pentru ofițeri, amintit deja. Neglijați multă vreme de autoritățile bulgare, situația prizonierilor români din acest lagăr devenise catastrofală. Li se dădea zilnic o zeamă lungă din coji de cartofi. Odihna era imposibilă din cauza păduchhilor și a râiei. Unii prizonieri s-au sinucis tocmai pentru a scăpa de mizerie. În privința condițiilor de locuire, un medic român, captiv și el, relata că prizonierii „trăiau ca niște troglodiți într-un fel de bordeie în pământ, înnebuniți de foame”; erau „fără rufărie, fără haine, pe care le vânduseră pe câte o pâine, fără săpun, fără petrol, fără medicamente, fără hrană și cu păduchii colcăind pe ei” (Lucian Stamate). Nu este de mirare că prizonierii au murit cu sutele de tifos exantematic, care se extinsese tocmai ca urmare a mizeriei generale. Bulgarii au intervenit când au început să moară de tifos și soldații care îi păzeau pe prizonieri, precum și populația civilă din vecinătate. Raportul făcut de medicul român, la solicitarea bulgarilor, cu privire la situația din lagărul de la Kărdjali a avut efect. Autoritățile bulgare au luat măsuri pentru igienizare și pentru îmbunătățirea hranei prizonierilor.

Lagărul din gara Nadejda, Sofia

Unii prizonieri români – soldați și subofițeri – au ajuns în lagărul situat în gara Nadejda, Sofia. În capitala bulgară, ura contra românilor era exprimată în toamna anului 1917 la fel de puternic ca în 1916. Aici viața prizonierilor era cumplită. Nu întâmplător, când a evocat în memoriile sale situația din acest lagăr, Topârceanu a renunțat la orice pretenție literară, fiind interesat să relateze în mod realist drama captivilor români.

Prizonieri români în gara din Sofia
Prizonieri români în gara din Sofia

Peste 300 de oameni trudeau la calea ferată, la terasamente, linii și poduri. Oamenii locuiau în condiții extrem de proaste, în vagoane de vite sau de marfă, dărăpănate. Câte 50 de oameni dormeau înghesuiți într-un vagon, practic neputându-se odihni. Dimineața erau loviți cu ciomegele de către gardieni pentru a fi duși la muncă. Apă exista doar pentru gătit, astfel încât prizonierii beau apă din șanțuri sau mâncau zăpadă pentru a-și potoli setea. De spălat nici nu putea fi vorba. Hainele prizonierilor erau ferfeniță, niște zdrențe care abia le acopereau trupurile, iar în picioare aveau cârpe legate cu sfoară. În acest condiții inumane, în fiecare noapte se înregistrau câte patru-cinci decese. Câteva sute de prizonieri români ar fi murit la lucrările de cale ferată din zona Sofia. Potrivit surselor disponibile, a fost unul dintre cele mai ucigătoare locuri în care au ajuns prizonierii români în Bulgaria.

Evadări din lagărele bulgare

Mai mulți ofițeri și soldați români au încercat să evadeze în anii 1916-1918, numai să scape din infernul lagărelor bulgare. În general încercau să treacă din sudul Bulgariei în Grecia, inclusiv peste linia frontului, dar au fost și unii prizonieri care voiau să ajungă la Dunăre iar de acolo în România. Unii au fost împușcați în timp ce erau urmăriți ori au murit de epuizare și de boli. Cei prinși au fost readuși în lagărele de unde fugiseră, de regulă bătuți crunt de gardieni în fața camarazilor de suferință sau încarcerați o perioadă. Drept represalii pentru evadări, conducerile unor lagăre au luat măsuri aspre împotriva tuturor prizonierilor. Hrana a fost redusă și mai mult, iar în plus a devenitși mai puțin consistentă, paza a fost întărită, brutalitățile împotriva prizonierilor au sporit.

Îmbunătățirea situației prizonierilor români

Deși de regulă erau tratați cu ceva mai multă atenție, în lagărele din Bulgaria au murit și ofițeri români de rang superior. Între aceștia s-a aflat, spre exemplu, colonelul Anastase Grigorescu, comandantul Regimentului 5 Obuziere Constanța, decedat în spitalul din Haskovo, la 7 octombrie 1917.

În timpul unei vizite a comandantului lagărelor de prizonieri din Bulgaria într-unul din locurile în care se aflau captivii, ofițerii români s-au plâns de tratamentul la care erau supuși. Atunci au aflat ofițerii că tratamentul soldaților pe care îi comandaseră, căzuți prizonieri odată cu ei, fusese încă și mai rău, ceea ce a dus la o mortalitate extrem de ridicată.

După opt luni de la capturare, la sfârșitul lunii aprilie 1917, prizonierii români de la Haskovo au primit vizita unui comitet internațional al Crucii Roșii. Prizonierii au redactat la 1 mai 1917, în limba franceză, un Memoriu asupra captivității ofițerilor români în Bulgaria, aflați atunci în lagărul de la Haskovo, pe care l-au înaintat Crucii Roșii. Erau descrise relele tratamente la care fuseseră supuși ofițerii prizonieri în perioada captivității, oferindu-se mai multe exemple. Intervențiile Crucii Roșii au dus la îmbunătățirea situației captivilor români. Acestora li s-au dat solda (30 leva/lună) și două cărți poștale pe care le puteau primi de acasă, însă fără dreptul de a trimite ei înșiși cărți poștale; ulterior au obținut și dreptul de a primi abonamente din Moldova. Începând din noiembrie 1917, ofițerii prizonieri au primit colete de la Crucea Roșie elvețiană, în care se găseau alimente, lenjerie, încălțăminte și cărți. Încet, încet prizonierii ofițeri s-au refăcut. De asemenea, ministrul Spaniei la Sofia a făcut intervenții în favoarea îmbunătățirii situației prizonierilor români. Spania era țară neutră, agreată de ambele blocuri beligerante, serviciile ei fiind utile pentru reprezentarea unor interese, pentru intermedierea unor relații altfel greu de stabilit în vreme de război.

Experiențe diferite, memorii diferite

Unii prizonieri au avut (și au încercat să păstreze în memorie) și experiențe pozitive în relațiile cu bulgarii, militari și civili, într-un context care în general nu favoriza apropierea, deschiderea. Ca toate națiunile politice din această parte a Europei, bulgarii erau amestecați etnic, cuprinzând pe lângă grupul majoritar bulgar numeroși turci, greci, evrei, armeni, români din zona Vidinului ș.a. În diverse situații, unii dintre acești oameni, aflați pe diferite trepte ale ierarhiei sociale, au scos în față umanitatea, manifestată în diferite forme.

Au fost reținute cazurile unor medici bulgari sau ale unor asistente bulgare care au avut un comportament plin de bunăvoință față de români, într-un evident contrast cu cel al gărzilor înarmate. În gara Nadejda, Sofia, se aflau și germani, implicați în coordonarea sau în executarea lucrărilor specializate la calea ferată. Prusacii păreau să fie interesați în grăbirea prizonierilor pentru realizarea lucrărilor, în schimb bavarezii le-au lăsat o bună amintire românilor („oameni de treabă”).

Prizonieri Aliați în Bulgaria
Prizonieri Aliați în Bulgaria

Medicii români prizonieri au avut o situație mai bună în lagărele bulgare în comparație cu ceilalți prizonieri. Cunoștințele, abilitățile lor profesionale erau la fel de utile în timp de război, ca și în timp de pace. Duși inițial la Sofia, medicii au fost repartizați o vreme în spitalele cu răniți, apoi în lagărele de prizonieri, câteodată și la unitățile bulgare de pe front pentru a-i trata pe soldații acestora. În anumite situații, ei au acordat asistență medicală și populației civile din preajma lagărelor.

Sala de spectacole a Societății „Făclia”.

Chestiunea „naționalizării”.

Naționalizarea din anii 1917-1918 era diferită ca sens de naționalizarea din anii 1940, impusă de regimul comunist în mai toate statele Europei de Est, fapt ce însemna confiscarea de către regimul comunist a tuturor întreprinderilor, proprietăților și averilor statului și cetățenilor. În anii 1917-1918 naționalizarea însemna îmbrăcarea în haine românești a tuturor reperelor de identitate lingvistică, culturală, educațională și spirituală din Basarabia, aflată într-un întuneric total după o sută de ani de dominație țaristă.

Potrivit recensământului imperial din 1897, chiar dacă reprezentau 47 % din populația Basarabiei, în administrație românii basarabeni dețineau doar 11,2% din funcții, dintre care în judecătorii – 7,6 %; în armată – 5,8 %; în învățământ – 18,3 %; finanțe – 11,8% ; comerț şi industrie – 15,5%; agricultură – 15,5%; știință, literatură și artă – 16,8%; medicină – 17,2 %. Situația era agravată și de nivelul ridicat de analfabetism a românilor, la sfârșitul epocii țariste doar 10,5 % din bărbați și 1,7 % din femei erau știutori de carte, ei reprezentând penultima categorie știutoare de carte, doar înaintea rromilor. În plus, în provincie nu exista nicio școală cu predare în limba română și nicio bibliotecă de carte românească.

Nivelul înalt de analfabetism printre românii basarabeni era suplinit de un intens proces de rusificare, care a avut cel puţin trei semnificaţii distincte în Basarabia. În primul rând, rusificarea a fost o politică de stat menită să unifice şi să uniformizeze practicile administrative ale imperiului. În al doilea rând, aceasta a reprezentat un proces spontan, de autoadaptare a băştinaşilor la modul de viaţă şi limba dominantă în Imperiul Rus. Şi în sfârşit, a existat şi o rusificare culturală. Un instrument eficient al rusificării a fost administrația şi sistemul de justiție, rusificate în totalitate. Deznaționalizarea românilor se producea prin intermediul școlilor și a bisericii. Un rol important l-a avut și armata, după 1874 basarabenii erau cooptați în armata imperială, la mare depărtare de locul de trai. Rusificarea a fost unul dintre elementele transformatoare pentru elita și nobilimea română, care în decursul câtorva generaţii a devenit aproape în întregime rusească. Dacă între 1812-1821 din cele 275 de familii boiereşti din Basarabia, neromâne erau numai 25 adică: 7 ruseşti, 6 ucrainiene, 4 poloneze, 3 germane, 2 armene şi câte una turcească, bulgară şi olandeză, atunci peste aproape un secol, în 1912, rămăsese doar 137 (30 %) familii cu origini românești, restul fiind de origine străină.

Am scris și în alte circumstanțe că una din realizările cruciale ale mișcării de renaștere națională din anii 1917-1918 a fost revenirea limbii române în spațiul public și politic al Basarabiei, iar printre cele mai importante revendicări ale Partidului Național Moldovenesc și ale organizațiilor militare moldovenești, alături de autonomie și pământ, a fost deschiderea școlilor cu predare în limba română.

În ceea ce urmează vom prezenta, prin două interviuri, percepția lui Pantelimon Erhan și a lui Vasile Țanțu asupra operei de „naționalizare” a Basarabiei de la începutul anului 1918. Cei doi protagoniști erau pe baricade diferite în cadrul Sfatului Țării și aveau viziuni divergente asupra viitorului Basarabiei pe parcursul anului 1917. Primul era un apropiat a lui Ion Inculeț, împreună cu care a venit de la Petrograd în primăvara-vara anului 1917 pentru „adâncirea revoluției în Basarabia”. Era social-revoluționar, adept al autonomiei Basarabiei în cadrul Imperiului Rus, apoi în cadrul Republicii Federative Ruse, iar în calitate de Prim Director al Republicii Democratice Moldovenești pleda mai mult pentru independență decât pentru unirea cu România. Erhan era unul din liderii Fracțiunii Țăranilor și a fost printre cei mai aprigi susținători ai ideii de Unire prin „condițiuni”, pe care o va vota la 27 martie/9 aprilie 1918.

La rândul său, Vasile Țanțu făcea parte anturajul intim a lui Ion Pelivan, fiind unul din principalii organizatori ai Comitetului Militarilor Moldoveni de la Iași, al Congresului Militarilor Moldoveni de la Chișinău (20-27 octombrie 1918) și membru al Biroului de organizare a Sfatului Țării. În cadrul Parlamentului basarabean a făcut parte din Blocul Moldovenesc și a fost unul din cei mai aprigi susținători ai apropierii de România.

Cele două interviuri fac parte dintr-o anchetă inițiată la începutul anului 1918 de ziarul ieșean „Timpul”, primul în lista de intervievați fiind Teofil Ioncu, Director de Finanțe și ad-interim Director al Industriei și Comerțului al RDM (publicat în „Timpul”, nr. 37 și 38, din 28 februarie și 3 martie 1918). Reporterul „improvizat”, Vasile V. Haneș, era profesor și fusese trimis de guvernul liberal a lui Ionel I.C. Brătianu pe la 20 ianuarie 1918 în Basarabia, împreună cu fratele său Petre V. Haneș, profesor și istoric literar, pentru organizarea publicării unei colecții de lucrări a scriitorilor români. Acești doi făceau parte dintr-un grup mai larg de profesori din Vechiul Regat, printre care G. Murgoci, D. Munteanu Râmnic, Apostol D. Culea, D. Cădere, Ion Mihalache, D. V. Țoni, C. Noe, etc., care s-au alăturat intelectualilor ardeleni și bucovineni, aflați acolo din 1917, unii dintre ei promotori activi ai mișcării de renaștere națională din Basarabia. Prin intermediul acestor intelectuali, plătiți de statul român, la 18 februarie 1918 era inaugurată Universitatea Populară din Chişinău, care avea trei secții: literatură, juridică şi ştiinţifico-medicală. La fel ca mulți dintre intelectualii români, care vor face gazetărie în Basarabia, Vasile V. Haneș și-a asumat sarcina de a fi și corespondentul de la Chișinău al ziarului „Timpul”.

Pantelimon Erhan
Pantelimon Erhan

În debutul interviului cu P. Erhan, la acel moment Ministru al Instrucțiunilor Publice a RDM, Vasile V. Haneș constată că „D. Erhan, despre care s-a spus și s-a scris uneori în gazete că n-ar fi bun prieten al limbii române în școlile Basarabiei, mi-a spus că nu-l pot supăra aceste informațiuni, deoarece sunt absolut false. D-sa mi-a declarat că a dat sprijin școlilor încă înainte de a fi ministru, că a sprijinit orice manifestare românească și chiar pe unii dintre aceia care apoi i-au adus învinuiri prin publicitate”.

Cu referire la această declarație este necesară o explicație. O bună parte a clasei politice basarabene, inclusiv Erhan, a suferit o profundă schimbare de percepție asupra apropierii de România după încercarea bolșevicilor de a prelua puterea în Basarabia și odată cu intrarea armatelor române în Chișinău. Unii din ei din convingere, alții din oportunism și circumstanță, vor deveni susținători ai idee de reîntregire națională, cum a fost și cazul lui Inculeț cu Erhan. Prin urmare, acuzele aduse lui Erhan de Onisifor Ghibu, că n-ar fi fost un bun român, preluate în interviu de Vasile V. Haneș, se referă la perioada de la sfârșitul anului 1917.

Erhan declara că situația cu naționalizarea învățământului este complicată, „la sate, de pildă, mi-e teamă că până la toamnă n-am avea vremea trebuincioasă de a pregăti totul: lipsesc și școli, și învățători. Pentru naționalizarea școlilor la sate, zemstva a cheltuit până acum vreo 500 mii de ruble; zilele acestea de-abia am obținut de la Sfatul Țării bani pentru școală, pentru care lucru s-au unit toți deputații”.

Ministrul basarabean anunța că în curând urma să întreprindă o călătorie în România, însoțit de câțiva profesori basarabeni și români, cu scopul de a studia „organizația școalei de acolo și apoi de a aplica aceeași organizare a școalelor în Republica Moldovenească”.

„Naționalizarea, continua Erhan, se face nu numai pin școală și cultură, dar și prin politică. Miniștrii și ajutoarele lor sunt moldoveni. Mai trebuie creată o „inteligență” moldovenească, la care vor contribui, de bună seamă, ofițerii și soldații noștri de pe câmpul de luptă. Moldovenii pătrund peste tot, în comisiunile de organizare de tot felul, etc”.

În privința legăturilor culturale și politice dintre RDM și România, fruntașul basarabean a spus că „legăturile culturale cu România sunt viața noastră, sunt totul pentru noi; în privința legăturilor politice voim, de asemenea, orice legătură pe cale economică și politică, numai că Basarabia să fie neatârnată, fiindcă forma cârmuirii noastre e mai bună și mai democratică”.

Vasile V. Haneș l-a interogat pe ministru și asupra activității pe care o desfășoară în Basarabia profesorii veniți din România. Acesta din urmă recunoștea cu mulțumire marea contribuție adusă culturii basarabene de profesorii români refugiați în Chișinău și mai ales de acei care predau cursuri la Universitatea Populară. („Timpul”, nr. 48 din 11 martie 1918).

Continuând ancheta ziarului „asupra adevăratei stări de spirit care domnește în pătura conducătoare a Basarabiei”, profesorul bucureștean avea o convorbire cu Vasile Țanțu, „inimosul și harnicul președinte al marii Societăți culturale Făclia”. Acestuia i-au fost adresate aceleași trei întrebări, adresate anterior lui Teofin Ioncu și Pantelimon Erhan: 1. Ce crede despre naționalizarea vieții basarabene?; 2. Care sunt părerile despre legăturile culturale și politice dintre Republica Moldovenească și România?; 3. Dacă consideră bun felul de lucru al profesorilor români veniți la Chișinău?

Vasile Țanțu
Vasile Țanțu

Țanțu declara că naționalizarea se face cu mulți sorți de izbândă, „deși întâmpinăm multe greutăți din partea minorității. În toate instituțiunile s-a început să se învețe limba română: funcționarii repetă că n-o știu și fac sforțări uriașe să o învețe; funcționarii noi nu sunt primiți în slujbă, dacă nu cunosc limba română. La sate, în părțile unde sunt români, merg școlile în regulă”.

Din această anchetă aflăm mai multe detalii interesante despre activitatea Societății „Făclia”, care era condusă de Țanțu. Această societate culturală a devenit un focar al culturii românești în Basarabia, fiind alcătuită dintr-un teatru, un cinematograf, o Universitate, o școală primară, 20 de grupuri de școală pentru adulți, un cor și un hotel cu restaurant, aflat pe strada Mihailovskaia 52. Societatea avea la dispoziție trei automobile și „își extindea razele-i binefăcătoare în toată provincia; filmele cinematografului au ajuns și la Bălți, iar încurând se va deschide și o bibliotecă și o sală de cetire”.

În privința legăturilor culturale cu România, Țanțu le dorea „dintre cele mai strânse cu putință din lume. Tot ce ne trebuie sufletește de la România așteptăm”. În privința relațiilor politice, acesta se arăta foarte categoric, considerând că „politica cere să fim cu totul independenți, să ne formăm și să ne dezvoltăm după puterile noastre, până la pacea generală; după aceea se va vedea”.

La ultima întrebare fruntașul basarabean răspundea ambiguu, considerând că felul de lucru al profesorilor e foarte bun, „dar într-atâta, încât nu se îndepărtează de la ocupația lor de profesori și nu se dedau la politica personală”.

Cu această remarcă, Vasile V. Haneș considera că pornind și de la constatările lui Teofil Ioncu, „am impresiunea că printre cărturarii moldoveni a început să se creeze o atmosferă de îndoială, de neîncredere față de acei profesori care, în loc să se devoteze scopului de apostol, se dedau la preocupări politice. Aceasta ar trebui să nu intre în ocupațiunea noastră, politica s-o facă numai basarabenii”. („Timpul”, nr. 51 din 14 martie 1918).

Din anchetele realizate cu cei trei lideri basarabeni (T. Ioncu, P. Erhan și V. Țanțu), desprindem că clasa politică de la Chișinău era deschisă unei apropieri culturale de România, iar în această apropiere vedeau una din premisele reușitei în „naționalizarea” Basarabiei. Dar pe de altă parte, toți trei erau adepții unei separări politice între cele două entități statale românești, atitudine care se pare era extinsă printre basarabeni. Acest fapt este mai mult decât paradoxal din moment ce interviurile au fost realizate cu doar o săptămână-două înaintea ședinței Sfatului Țării din 27 martie/9 aprilie 1918, când toți cei trei fruntași vor vota în favoarea Unirii Basarabiei cu România.

Încarcă mai mult

Despre blogul centenarului 1918 - 2018

1918 – 2018. Un centenar văzut de pe ambele maluri ale Prutului, de istoricii Octavian Țîcu de la Chișinău și Dorin Dobrincu de la Iași.

Timp de un an și jumătate, cei doi istorici vor analiza, dezbate (poate și în contradictoriu) și comenta evenimentele anului 1918 si repercusiunile acestora până astăzi. Țelul acestui blog „în tandem” nu este numai de a arunca o nouă privire asupra anului 1918 dar și de a demistifica multe locuri comune ale istoriei contemporane, de a repune in contextual lor istoric „corect” fapte și persoane deseori manipulate de politicieni, de presă sau chiar de istorici.

Istoricul Octavian Țîcu, Chișinău
Istoricul Octavian Țîcu, Chișinău

„… fenomenul Unirii de la 27 martie 1918 trebuie privit într-un context amplu al transformărilor la nivel european și regional, în care efectul cumulat al războiului mondial, al revoluției ruse, al pretențiilor teritoriale din partea Ucrainei independente exprimate față de Basarabia și al pericolului bolșevizării, a determinat opțiunea provinciei pentru revenirea în cadrul statului român întregit.” (Octavian Țîcu, Cercetator-Coordonator la Academia de Stiinte a Moldovei )

Istoricul Dorin Dobrincu, Iași
Istoricul Dorin Dobrincu, Iași

„ Războiul și ceea ce a urmat nu reprezintă în România doar istorie, ci și memorie. Ambele sensibile. Ca și în alte locuri. Există o istorie oficială, patriotică, justificativă, care mai degrabă pune note la discursul oficial din epocă, după cum există și o istorie critică, care caută să înțeleagă și să explice. ” (Dorin Dobrincu, istoric, cercetător la Institutul de Istorie „A.D. Xenopol” din Iași, Academia Română – Filiala Iași, din 1995).

XS
SM
MD
LG