Linkuri accesibilitate

Marius Stan

luni 7 ianuarie 2019

Calendar
2019
ianuarie februarie martie aprilie mai iunie iulie august septembrie octombrie noiembrie decembrie
ianuarie 2019
Lu Ma Mi Jo Vi Du
31 1 2 3 4 5 6
7 8 9 10 11 12 13
14 15 16 17 18 19 20
21 22 23 24 25 26 27
28 29 30 31 1 2 3

Alexander Bogdanov (1873–1928) a fost un cunoscut al cercurilor social-democrate ruse. Asemeni lui Vladimir Ilici Lenin (1870-1924) și Gheorghi Plehanov (1856-1918), acesta a făcut parte din conducerea Partidului Social-Democrat al Muncii din Rusia. După ce la începutul secolului colaborase activ cu Lenin, vreme de patru ani, Bogdanov a devenit unul din cei mai puternici adversari ai creatorului statului bolșevic.

Competiția dintre cei doi bărbați era deopotrivă teoretică și practică. Cu siguranță, Bogdanov avea teoria de partea sa. Era un scriitor talentat, mai ales când venea vorba de filosofie și economie. De partea cealaltă, Lenin era un geniu organizatoric. Ironia face că ambii au încercat la început să lupte unul împotriva celuilalt cu armele cele mai bune ale adversarului. Lenin a scris o carte de filosofie, catastrofală după toate standardele, dar care s-a dovedit a fi un bestseller ideologic. Bogdanov a organizat în Italia, cu ceva succes, câteva școli de partid pentru muncitorii ruși.

Trăsătura predominantă a competiției dintre cei doi a fost însă una teoretică. Lenin și Bogdanov aveau viziuni diferite în privința marxismului, asupra interpretării gândirii lui Marx și asupra modului în care ar trebui să arate ideologia partidului. Importanța luptei pentru dezvoltarea mișcării comuniste în ansamblu nu trebuie subestimată. Lenin a petrecut un an de zile nefăcând nimic altceva decât să scrie Materialism și empiriocriticism (1909), și doar pentru a-i combate pe Bogdanov și apropiații acestuia. Deși mai puțin dotat ca Bogdanov, Lenin era extrem de conștient de importanța ideilor, inclusiv a unor idei filosofice mai generale despre practica revoluționară. Urmărind zbaterile din sânul social-democrației ruse de început de secol XX, putem observa mai bine tranziția de la ideile lui Marx la un sistem ideologic închis care a ajuns să poarte numele de marxism-leninism.

Alexander Bogdanov s-a născut în 1873 în Sokółka (azi, Polonia). A studiat medicina la Universitatea din Harkov și și-a terminat cu succes studiile în 1899. Interesele lui majore nu erau însă cele ale unui medic. A intrat devreme în grupurile pre-revoluționare la începutul anilor ’90 ai secolului XIX și a devenit membru al PSDMR încă de la înființare, în 1898 (la Minsk). Citise Marx din vremea studiilor și a devenit foarte interesat de chestiunile economice și filosofice. În 1896, a scris Cursul scurt al științei economice. Era un text puternic inspirat de Karl Marx, scris într-un limbaj accesibil, a devenit rapid un succes printre revoluționarii ruși și a continuat să fie o carte de referință mult timp după Revoluția din octombrie 1917. Nu doar că a găsit timp pentru a-și termina studiile de medicină și a scrie cărți filosofico-economice, dar, începând cu 1896, Bogdanov a activat ca revoluționar propagandist și organizator în câteva orașe din Rusia, inclusiv la Moscova. Asemeni multor altora, a fost arestat și trimis în exil (în interiorul granițelor Rusiei), în 1901.

Până la acel moment, Lenin, care nu-l întâlnise vreodată pe Bogdanov, era familiar cu ideile sale. În 1898, pe când se afla în Siberia, Lenin intrase în posesia unei copii a Cursului scurt, pe care l-a citit cu mare entuziasm. A scris chiar o recenzie extrem de flatantă. A urmărit, pe cale de consecință, dezvoltarea filosofică a lui Bogdanov. Interesul lui Lenin pentru scrierile filosofice ale lui Bogdanov trebuie privite în context. Lenin fusese pasionat de filosofie cel puțin de la sfârșitul anilor 1880. În timpul exilului său siberian, a citit numeroase lucrări filosofice pe care i le trimitea, cu precădere, mama sa. Într-o scrisoare din iunie 1899, adresată viitorului lider menșevic Alexander Potresov, Vladimir Ilici mărturisea: „Realizez lipsa mea de educație filosofică și nu intenționez să scriu pe asemenea teme până când nu citesc mai mult. Asta fac acum, după ce am început cu Holbach și Helvetius; și intenționez să merg la Kant. I-am deprins pe unii din cei mai importanți clasici ai filosofiei, dar nu am nicio carte neo-kantiană... Dă-mi, te rog, de știre dacă tu sau vreunul din prietenii tăi mi-ați putea împrumuta astfel de cărți”.

Atitudinea lui Lenin față de filosofie a rămas practic neschimbată pe tot parcursul vieții. La nivelul anului 1899, era deja conștient că anumiți social-democrați ruși flirtează cu Immanuel Kant și neokantianismul. Era îngrijorat de astfel de mutații pentru că ei, în opinia sa, ar fi trebuit să fie marxiști. Dar marxismul este materialism, ceea ce Kant și neokantianismul, cu siguranță, nu sunt. Lenin a studiat aceste sisteme filosofice pentru a fi capabil să-și corecteze tovarășii revoluționari. În plus, dorea să ajungă la o mai bună înțelegere a materialismului dialectic, axul central al marxismului. Nu era o sarcină ușoară pentru că, deși termenul era deja acolo, Lenin nu a găsit suficient în opera lui Marx și Engels care să dea conținut unei doctrine. S-a apucat, prin urmare, să studieze istoria materialismului și, mai apoi, istoria filosofiilor dialectice. A făcut-o pentru că a vrut să pară că materialismul dialectic este rezultatul revoluționar a tot ceea ce are mai bun istoria filosofiei.

În acest spirit al interesului său pentru teorii și pentru obținerea unității teoretice în sânul partidului, Lenin a urmărit diversele lupte ale lui Gheorghi Plehanov: mai întâi, la sfârșitul anilor 1880, împotriva criticului populist Mihailovski și adepților acestuia; apoi, la sfârșitul anilor 1890, împotriva neokantienilor din partid; și, finalmente, după 1900, împotriva lui Bogdanov și grupării acestuia. Trebuie spus că încă de la începutul acestor lupte intestine, Lenin a simțit că Plehanov are cu totul dreptate, că el, Plehanov, care îl cunoscuse pe Engels și îi obținuse binecuvântarea, reprezenta adevăratul marxism, în vreme ce adversarii săi erau niște deviatori.

Pe vremea când Lenin ajungea în Occident și colabora cu Plehanov în redacțiile Iskra (Scînteia) și Zaria, acesta din urmă îl informa pe Vladimir Ilici cu privire la noile tendințe ale filosofiei lui Bogdanov. Alexander Bogdanov devenise din ce în ce mai atras de empiriocriticismul unor Richard Avenarius și Ernst Mach. Plehanov a scris în repetate rânduri împotriva lui Bogdanov, dar se pare că „devierea” acestuia era considerată minoră și, în orice caz, nu de luat în serios. În acea perioadă, Lenin era încă indecis. Dar la Al Doilea Congres al Partidului, din 1903, s-a produs și ruperea relațiilor cu Plehanov și apropierea vremelnică de Bogdanov. Un episod asupra căruia voi mai reveni.

În 1570, Ivan al IV-lea al Rusiei (1530–1584) a acuzat câteva orașe de presupuse legături și acorduri secrete cu regele Poloniei, Sigismund al II-lea August. Temutul țar se gândea la Novgorod și Pskov, foste orașe independente, pe care le anexase bunicul său, Ivan al III-lea cel Mare, în anii ’70 ai veacului XV. În mintea paranoidă a conducătorului rus, aceste centre bogate, inspirate de europenism și extrem de active, se făceau vinovate de pactizare cu dușmanul. În plus, Novgorodul se orânduia după Legea Magdeburg, o formă de drept urban de inspirație central-europeană care își avea originea în cutumele negustorești și era, după toate standardele, opusul a ceea ce reprezenta autocratica Moscovă. O astfel de așezare medievală înfloritoare și liberă era o amenințare la adresa supremației centrului, motivul așa-zis „politic” pentru care, pe data de 2 ianuarie 1570, Ivan s-a năpustit asupra Novgorodului însoțit de o armată de opricinici. A fost una din cele mai devastatoare hecatombe, care i-a atras, de fapt, autorului și supranumele de „cel Groaznic”.

Novgorodul și împrejurimile au fost pur și simplu decimate. Opricinicii au ridicat o palisadă în jurul orașului așa încât locuitorii să nu poată scăpa și au blocat toate bisericile spre a-i împiedica pe eventualii refugiați. Milițiile lui Ivan au prăduit și torturat tot ce le-a ieșit în cale, într-un ianuarie teribil pentru tânărul stat rus. Locuitorii au fost masacrați zile la rând. Râul Volhov care traversează orașul a fost înțesat cu cadavre, străzile au devenit gropi comune, femeile și copiii au rămas neprotejați în calea opricinicilor dezlănțuiți. Bisericile au fost devastate, bunurile orașului furate de agenții țarului, iar localnicii executați pe loc. Splendidul Novgorod nu și-a mai revenit, de fapt, vreodată după acest raid nebunesc...

Opricinina era extensia și expresia cea mai sângeroasă a autorității lui Ivan. În fapt, un Gestapo avant la lettre dispus să execute orbește poruncile monarhului demențial, ai cărui ani de tortură, epurări și violență politică lăsaseră urme adânci în corpul tinerei cetăți numită Rusia. Era o epocă extrem de neprielnică și periculoasă pentru orice boier sau familie nobiliară, dar oamenii de rând cădeau adesea victime nevinovate ale delirului de putere. Secole mai târziu, bolșevicii s-au inspirat din acest stil de guvernare și nu doar că și-au făcut propria poliție secretă similară (Ceka lui Dzerjinski, zis și „Felix de Fier”), dar au echivalat disidența cu trădarea și au folosit în interes genocidar personal cercul vicios al conspirațiilor.

Istoriografia stalinistă a încercat să apere incursiunea sângeroasă a lui Ivan în Novgorod ca pe un efort de protejare a noului stat centralizat de uneltirile (a se citi opoziția) boierilor. Tot Stalin i-a permis lui Serghei Eisenstein (1898–1948) să construiască o narațiune cinematografică „admisibilă” care lega perfidia boierilor de trădarea clericilor. Între 1942–1948, cunoscutul regizor sovietic a lucrat la trilogia Ivan cel Groaznic, dar a murit înainte de a finaliza a treia parte. Filmicul Ivan al lui Eisenstein nu atinge însă pragul de nebunie pe care l-a consemnat istoria, deși regizorul îi permite intensitatea și excesul melodramatic corespunzătoare. Morala este că la Kremlin n-a fost luată vreodată în calcul, ca narațiune explicativă, sminteala lui Ivan cel Groaznic. A-l considera pe Ivan dement ar fi însemnat pentru bolșevici recunoașterea naturii adevărate a violenței de stat care a stat la baza mitului Opricininei.

Potrivit scenariului lui Eisenstein, după ce ordonă anihilarea Novgorodului, Ivan se prăbușește la picioarele unei fresce stilizate înfățișând Judecata de Apoi și, în plin paroxism al remușcărilor, îl imploră pe Dumnezeu să-l ierte pentru răzbunarea sângeroasă, fără însă a mărturisi în vreun fel păcatul efectiv. Nimic din tot acest spirit pravoslavnic nu-l împiedică pe personajul istoric al lui Eisenstein să încerce constant să raționalizeze crimele în masă și teroarea de stat. Corespondențele în gândirea bolșevică sunt evidente și abrupte. Mama țarului, Elena Glinskaia, murise în 1538, pe când Ivan avea doar opt ani, în urma a ceea ce mulți presupun a fi fost o otrăvire. Moartea ei, în viziunea lui Eisenstein și implicit a partidului, ar fi fost evenimentul declanșator al dorinței de răzbunare a viitorului țar împotriva boierilor. Serghei Eisenstein vrea să credem că otrăvirea mamei reprezintă atât vulnerabilitatea țarului, cât și răspunsul său determinat la ceea ce la opt ani părea o lipsă de putere și de apărare. În empireul bolșevic, răzbunarea devine o virtute. Ivan cel Groaznic ar fi fost, în această viziune, un personaj ambivalent, capabil deopotrivă de crimă și remușcare, un conducător care respecta și transgresa granițele autorității legitime în funcție de oportunități politice considerate esențiale. Pe scurt, în versiunea filmică, tiranul este măcinat de conflicte interioare iar setea lui de sânge este contrabalansată prin calități umane.

Chiar așa stând lucrurile - și luând în calcul presiunea comisarilor ideologici ai epocii sale, ba chiar a lui Stalin însuși care a criticat în avanpremieră partea a doua a trilogiei pentru că ar înfățișa un Ivan prea dubitativ, prea hamletian -, Eisenstein a părut să înțeleagă foarte bine forțele culturale sau istorice ale procesului de fabricare a miturilor, pentru că a produs unul din cele mai persuasive mituri fondatoare ale Uniunii Sovietice. Odată cu el, miticul Ivan devine pur și simplu unul uman. Sângele Novgorodului scurs în urmă cu aproape patru sute cincizeci de ani, era explicat astfel de către regizor: „Nu este în intenția mea să-l reabilitez sau să-l transform pe Ivan cel Groaznic în Ivan cel Dulce. ...Scopul fundamental al filmului a fost să arate un Ivan angrenat în toate activitățile sale și în lupta lui pentru Țaratul rus. Și ar trebui spus de la bun început că această activitate și această luptă au fost colosale și sângeroase. Dar nu intenționez să șterg vreo picătură de sânge din viața lui Ivan cel Groaznic. Nu să-l acopăr, ci să-l explic” (Serghei Eisenstein, Ivan the Terrible: A Film about the Sixteenth-Century Russian Renaissance, 1942).

Prădarea Novgorodului a fost așadar momentul central dintr-un imens raid punitiv purtat de Ivan cel Groaznic și teribila sa Opricinină („Copiii întunericului”, cum îi numea Andrei Mihailovici Kurbski, prieten intim al țarului și apoi unul din opozanții săi cei mai înverșunați) în ianuarie și februarie 1570. Incidentul a fost criticat în literatură ca unul din cele mai atroce acte ale controversatei sale domnii. Zeci de mii de novgorodeni au fost măcelăriți într-o urgie de-o săptămână din pricina suspiciunii nefondate a lui Ivan că Arhiepiscopul de Novgorod ar fi plasat orașul sub protectorat polono-lituanian („Republica celor două națiuni”, 1569–1795).

Albert Schlichting, un interpret german aflat în slujba medicului belgian care se îngrijea de sănătatea țarului, a avut acces la cercurile puterii de secol XVI și a oferit prima evaluare scrisă (1571) a masacrului de la Novgorod. Motivația pe care o găsea atacului devastator al lui Ivan cel Groaznic era setea de sânge. Într-un fel, această declarație a lui Schlichting a fixat tonul pe care se va discuta mai apoi, în literatură, despre traumaticul episod. Aflăm, de pildă, că spre a se asigura de faptul că operațiunea va rămâne secretă, Ivan a izolat principala cale de acces spre oraș, blocând-o cu șase sute de călărași. Toți au avut ordin să ucidă orice ar fi mișcat. Așadar, locuitorii din Novgorod au fost luați complet prin surprindere atunci când armata țarului s-a năpustit asupra lor. Același Schlichting ne povestește cum țarul și fiul său i-au strâns pe nobili și marii comercianți ai orașului în țarcuri și i-au străpuns personal cu sulițele și lăncile până când s-au prăbușit, epuizați de efort. Femeile și copiii au fost forțați să se înghesuie pe gheața râului Volhov, în vreme ce opricinicii lui Ivan au tăiat pojghița din jurul lor și au privit cum oamenii se scufundă sub propria greutate și pier înghițiți de ape. Nobilii au fost exterminați până la unul. Novgorodul avea pe atunci o sută șaptezeci de mănăstiri, țarul le-a jefuit și distrus pe toate, măcelărind toți preoții și călugării.

Masacrul din Novgorod reprezintă o pagină rușinoasă de istorie în analele Europei, per ansamblu. Circa 60.000 de oameni, după toate datele, au fost uciși cu bestialitate din ordinele unui monarh demonic și sângeros. Există o pictură celebră din 1911 a lui Apollinari Vasnețov (1856–1933) care înfățișează oameni încercând să fugă din calea opricinicilor, garda pretoriană a regimului opresiv al lui Ivan al IV-lea. Vorbim, la rigoare, despre nașterea unui cult al terorii care s-a întins de la Ivan cel Groaznic și până la Vladimir Putin, în zilele noastre, președintele autoritar care nu se sfiește să rescrie istoria Rusiei în direcția violenței de stat și a acțiunii politice liberticide...

Încarcă mai mult

Marius Stan, politolog, specializat în istoria regimurilor comuniste, director de cercetare la Centrul „Hannah Arendt”, Universitatea din București, România. Din septembrie 2018, semnează un blog la Radio Europa Liberă: Distinguo*

(*Un modest omagiu în spiritul rubricii permanente pe care o ținea cândva criticul și eseistul Vladimir Streinu la revista Luceafărul” – Marius Stan)

XS
SM
MD
LG