Linkuri accesibilitate

Emilian Galaicu-Păun

Revelaţia „expediţiei noastre cinematografice” s-a dovedit a fi pământeanul lui Cioclea (mai exact, din Zăbriceni, satul în care viitorul poet a mers la şcoală în clasele a 9-a şi a 10-a), operatorul Gheorghe Ţiţei, şi el stabilit la Moscova încă de prin anii ’70. În ziua convenită din timp, ne dă întâlnire la staţia de metrou Tretiakovskaia, în chiar inima capitalei ruse, la doi paşi de Kremlin. Ne recunoaştem din primă, fără să ne fi cunoscut înainte – mic de statură, cu ochi foarte vii, i se citeşte spiritul boem pe faţă, nedezminţit după ani. Este o alegere cât se poate de inspirată, căci ceea ce urmează să ne povestească are legătură directă cu locul – la câţiva paşi de cafeneaua în care filmăm, se află (ierte-mi-se că-i dau denumirea în original, dar n-aş şti cum s-o traduc exact) Церковь иконы Божией Матери «Всех скорбящих Радость», singura biserică funcţională în anii ’60-’70‚ şi totodată prima în care pe-atunci încă tânărul Eugen Cioclea (mde, fiu de învăţători de la ţară, într-o Ţară a ateismului militant, cine să-l înveţe a-şi face cruce?!) a intrat vreodată. Istoria merită amintită: era de Paști, după ce s-au întâlnit, un grup de moldoveni, undeva prin preajmă, unul dintre ei a propus să meargă cu toţii la slujbă. Zis şi făcut – Cioclea i-a urmat, a rămas în picioare în timpul liturghiei, apoi când cineva a transmis o lumânare, s-o pună la icoană, poetul a aluat-o şi, neştiind ce să facă mai departe, a spus „Mulţumesc!” şi şi-a păstrat-o. Cu ea a şi ieşit din biserică. Alte câteva istorii – mult mai picante, dar şi dramatice (aia în care cineva i-a spart capul poetului, c-o sticlă de şampanie) – le trec sub tăcere, căci tot mai bine să le descoperiţi privind filmul. O oră de filmări a trecut pe neprins de veste, după care Gheorghe Ţiţei ne conduce pe str. Большая Ордынка până aproape de Большой Москворецкий мост (pe care a fost împuşcat Boris Nemţov, în 2015), arătându-ne fostul restaurant Bucureşti, în vogă în anii boemei lor de altădată. De trecut râul Moscova, îl trecem singuri, având pe dreapta cupola de aur a catedralei Храм Христа Спасителя.

Ne rămâne timp pentru o promenadă serală pe celebra stradă pietonală Arbat, şi regretul că fiul poetului, Alexandru, nu răspunde la telefon, după ce că, într-o primă fază, acceptase să se vadă cu echipa de filmare.

Când, frânţi de oboseală, după ce am tot cărat pe ploaie camera de luat vederi, trepiedul, luminile etc., etc., luăm linia 3 de metrou, spre staţia terminus Щелковская, avem parte şi de un spectacol teribil – în vagonul nostru intră un bărbat trecut de 30, cu căştile pe urechi (mobilul la care sunt conectate îi scapă în repetate rânduri din mâini, ceea ce-l face şi mai nervos), într-atât de drogat încât ai senzaţia că dintr-o clipă în alta îi vor sări capacele. Ceea ce nu întârzie să se întâmple. La un moment dat loveşte cu pumnul până la sânge uşa închisă a vagonului, iar când un bărbat trecut bine de 50 îl ia cu binişorul, întrebându-l dacă nu cumva vrea să iasă, oferindu-se să-l ajute, acesta se dezlănţuie, mai întâi verbal (deloc întâmplător, русский мат se situează printre primele locuri în lume), apoi făcându-şi curaj să sară la bătaie. Şi ar fi făcut-o, dacă un alt pasager (de-ar fi să-l judec după ţinută, un militar în civil) nu l-ar fi scos pe sus din vagon, fără multă vorbă. În vagon se lasă o tăcere grea, cu atât mai penibilă, cu cât la orice staţie de metrou stau poliţişti, câte doi-trei la intrare, verificând aleatoriu documentele. Să însemne oare că şi unei mâini forte îi mai scapă câte ceva printre degete?!...

A doua zi, îl sunăm pe un alt vechi prieten al lui Cioclea, regizorul Eugen Lati, care se află însă la Tula, la filmări, aşa că nu ne rămâne decât să ieşim în oraş, de data asta fără cameră, trepied, lumini etc., şi astfel putem vedea şi noi Moscova „la picior”, mai cu seamă că şi vremea ţine cu noi. De la o luni însă, iarăşi suntem pe urmele lui Cioclea, de data asta chiar din punctul de plecare, alias la Universitatea de Stat „Lomonosov”, unde poetul a intrat în 1966 la Facultatea de Matematică (o vreme, a stat în aceeaşi cameră de cămin cu Anatol Karpov, viitorul campion al lumii la şah!), pe care o va părăsi după anul patru, în 1971, chit că fusese un student strălucit. De filmat nu ni se permite nici măcar în hol, aşa că impunătoarea clădire de pe bdul Vernadski – unul din cei 7 zgârie-nori sovietici – e „prinsă” din diferite unghiuri, din faţă şi din spate, pe-un frig tot mai pătrunzător. De pe Воробьиные Горы, Moscova se vede ca-n palmă, iar cupolele aurite par să fi răsărit ca ciupercile după ploaie…

Emilian Galaicu-Păun, Violeta Gorgos și Cristian Sbingu la Moscova
Emilian Galaicu-Păun, Violeta Gorgos și Cristian Sbingu la Moscova

Şi a mai fost Şcoala „Şciukin”, la doi paşi de Arbat, pe care Cioclea a frecventat-o nu ca student, ci ca… poet îndrăgostit de-o tânără din grupa moldovenească (promoţia 1985) care i-a inspirat celebrul poem De ziua ta, şi care puţin a lipsit să-i devină soţie. După atâtea «Нельзя!»-ul în serie, ne-am fi mulţumit probabil şi cu exteriorul clădirii, dar se vede că există şi un zeu al amorezilor – portarul ne dă voie să filmăm în hol, iar când Violeta Gorgos descoperă la etaj un panou de onoare, cu grupa moldovenească, reuşim să-i smulgem învoirea şi pentru câteva cadre cu viitorii actori de la „Eugène Ionesco” Petru Vutcărău, Ala Menşikov, Andrei Sochircă, Nelly Deliu ş.a. Emoţionat, urc cu Christi pe scări, şi iată-mă punând degetul sub numele Luizei P. (vă mai amintiţi: „Ah, de-aş avea vreo patru luizoni/ să-mi cumpăr pâine, brânză şi şosete”?); oare o fi aflat, pe unde se află ea acum în Lumea Nouă, că poetul ei nu mai e printre noi de mai bine de patru ani?! Nu ne fugăreşte nimeni, din contră – studenţii ne dau „bună ziua!”, aşa că întârziem încă puţin în atât de primitoarea Şcoală „Şciukin”, mândri de compatrioţii noştri care i-au trecut pragul, acum trei decenii şi mai bine.

În ziua plecării, ploaia ameninţă să treacă în lapoviţă. Filmăm o ultimă oară în staţia de metrou Maiakovski, după care hălăduim ce mai hălăduim prin oraş, şi iată-ne deja la aeroport, eu mai sigur ca niciodată că, dacă Moscova anilor ’60-’80, i-a priit lui Cioclea, devenind un fel de cutie de rezonanţă pentru vocea sa poetică, deosebit de puternice, capitala de astăzi a Rusiei lui Putin (din 2000, şi după toate probabilităţile – până în 2024) l-ar fi strâns de gât pe veşnic rebelul autor („Fericit c-am fost aspru la păr/ nu sunt trist c-o să mor cu chelie”, vezi Conştiinţa de sine). Nu-i mai puţin adevărat că şi revenirea la baştină, în 1990, s-a întors într-o dramă („Vin acasă./ Mă întorc în provincie./ Mai sentimental decât toată literatura/ sovietică moldovenească,/ de parcă aş fi fost toată viaţa pantof,/ care, deşi având limbă, abia acum s-a hotărât să vorbească”, vezi Autobuz spre provincie) cu binecunoscutul final tragic („Cu viaţa mea/ ce pot să-mpart?/ Neprevăzutul doar/ mă bate./ Foştii prieteni s-au pişat/ în mine ca-n/ singurătate”, din postume).

Nu ştiu cum îşi va intitula regizoarea Violeta Gorgos filmul documentar, eu unul i-aş zice – pornind de la unul din celebrele sale poeme – Căderea liberă a lui Eugen Cioclea, cu accentul pe liberă, (sfârşit de) poem cu care şi închei aceste rânduri:

„Vin. Vâjâind.

Dar, pân-o să intru în sfera de influenţă

a dumneavoastră,

mai am încă timp să fiu cine sunt,

tânăr, cu cerul în spate şi-n oase,

cu Calea Lactee ca un colind,

savurând o stare de graţie,

sau de ce nu ar fi să dezmint

cum că-n vid

toate corpurile ar cădea cu aceeaşi

acceleraţie.”

Cum Eugen Cioclea şi-a căutat mereu prieteni printre toate generaţiile de basarabeni de la Moscova, la sugestia regizorului Vlad Druc am mers la ВГИК (alias, Institutul Unional de Stat de Cinematografie), situat aproape de ВДНХ (alias Expoziţia Realizărilor Economiei Unionale), acum transformată într-un imens patinoar. Pe timpurile URSS, într-unul din pavilioanele ВДНХ avea loc Târgul de Carte al ţărilor socialiste, iar istoria pe care voiam s-o imprimăm, înainte de a filma la ВГИК, ţine de-o întâmplare din mai 1987. Zadarnic! De parcă ne-am fi aflat pe teritoriul unui obiect secret – de ce nu, chiar cosmodrom?! –, interdicţiile au curs gârlă (şi ce frumos ar fi sunat istoria pe fundalul unor patinatoare ce desena 8-uri pe gheaţă!), astfel încât a trebuit să ne mulţumim cu câteva gros plan-uri, pentru atmosferă.

Nici la ВГИК n-am avut mai mult noroc, de unde într-o primă fază ne-am bucurat de o întâmpinare mai puţin obişnuită, din partea unor legende ale cinematografiei sovietice: în faţa instituţiei, trei magi ai marelui ecran – Ghennadi Şpalikov, Andrei Tarkovski şi Vassili Şukşin, tustrei absolvenţi ai Institutului – tocmai coborau din bronz, ca pentru a ne ura bun venit. Mai puţin binevoitoare s-a dovedit a fi conducerea ВГИК-ului – maximum ce-am putut obţine a fost dreptul de a filma în holul instituţiei, mulţam şi de-atât!

Amurgise de-a binelea când ne-am îndreptat spre căminul Institutului de Literatură „M. Gorki”, unde-am stat între 1986-1989, primindu-l de nenumărate ori în vizită pe Eugen Cioclea, şi treaz, şi cu chef, şi în toate felurile. Cele câteva istorii pe care voiam să le povestesc trebuiau filmate la faţa locului, atât că… faţa locului s-a prefăcut într-o grimasă! Abia dacă am obţinut permisiunea de a intra în cămin de la o portăreasă foarte amabilă (absolventă a două facultăţi, cum avea să aflu tot atunci), că «Нельзя!»-ul fără drept de apel al colegei sale, arătând ca din trupele speciale ОМОН, ne-a turnat plumb în picioare. Ironia sorţii – obţinusem permisiunea verbală a rectorului instituţiei să filmăm, dar cine cunoaşte «синдром вахтера» din perioada URSS ştie că mai degrabă trece o turmă de cămile prin urechile acului decât o persoană străină de Cerberul de la poartă. Tot doamna cea amabilă a găsit soluţia – la rugămintea dânsei, am fost invitaţi de un doctorand, şi astfel am urcat la etaj, eu cu inima să-mi spargă pieptul. În fosta mea cameră, 423, stau acum două fete, dar scoruşul de după geam e acelaşi, poate mai jerpelit totuşi. Mi-ar fi plăcut să filmăm anume aici istoria cu „lectura manuscrisului Abece-Dor”, din toamna lui 1987, dar fiind paturile dispuse altfel, a trebuit să căutăm o altă cameră, la acelaşi etaj, care să arate ceva mai… bărbătesc. Iat-o, în două cuvinte, istoria cu pricina: suntem în octombrie ’87, tocmai îmi bătusem la maşina de scris manuscrisul cărţii de poeme Abece-Dor, pe care urma să-l prezint la Editura Artistică din Chişinău. Într-o zi pică, bob sositor, Cioclea, deja „făcut” – cum însă mă grăbesc la gara Kiev, s-o întâmpin pe V., îl las în camera mea, îndemnându-l să tragă un pui de somn şi promiţându-i că revin într-o oră-două. Ţi-ai găsit însă omul, să stea cu mâinile în sân! Bref, la întoarcere – nici urmă de Cioclea, în schimb pe podea stau risipite cele vreo 120 de pagini ale manuscrisului meu, fiecare text fiind adnotat de-a curmezişul foii cu creionul, apăsat, fie cu „Genial!”, fie cu „Excelent! Ca Cioclea”, fie cu – iertare – „Căcat!”. Mi-a căzut faţa, la vederea jalnicei privelişti, dar după un prim moment de supărare, am strâns de pe jos foile şi le-am pus la păstrare (eliminând apoi textele gratulate cu „Căcat”, nu toate însă, mea culpa! din manuscrisul pe care a trebuit să-l tipăresc din nou; tot Cioclea avea să scrie una dintre cele mai pătrunzătoare cronici la Abece-Dor, la scurt timp de la apariţia cărţii, în 1989). Or, exact acest manuscris „recenzat” urma să-l filmăm, cu povestea aferentă.

Şi l-am, prin bunăvoinţa lui Andrei şi a colegului său de cameră, studenţi ambii. Alte câteva istorii (bunăoară, punctul de plecare al poemului Regula jocului din Numitorul comun), legate de acelaşi cămin frecventat cu osârdie de Cioclea încă de pe vremea studenţiei regretatului Leonard Tuchilatu, le-am filmat în sala de lectură, de la etajul 6; ne mai rămânea să tragem nişte cadre ale coridorului, la fel de jerpelit ca acum 30 de ani, dar înzestrat din 5 în 5 metri cu camere video, când deodată „portăreasa-ОМОН” şi-a făcut, zgomotos, intrarea, cerându-ne să punem tot acum capăt filmărilor, şi ameninţând că, dacă nu demagnetizăm faţă de ea caseta, cheamă poliţia. Nici legitimaţia mea de membru al Uniunii Scriitorilor din URSS, nici parlamentările pline de tact ale producătorului n-au avut darul s-o potolească – de bună seamă, când la explicaţiile cât se poate de politicoase ale regizoarei se răspunde sec cu «Женщина, как мне хочется врезать вам в морду!», nu prea ai ce replica.

În câteva clipe, eram deja la parter, echipa tocmai ieşea pe uşă, când din urmă m-a ajuns ultima ei invectivă, o adevărată perlă: «Урод в биологическом смысле!». De demagnetizat însă caseta, nici vorbă s-o. Cu riscul de a intra la mititica! Şi cu asta, am păşit victorioşi spre staţia de metrou Butârskaia, având în faţa ochilor turnul de televiziune Ostankino, „singura sculă erectă a ruşilor, şi aia de beton” (vorba lui Cioclea).

(va urma)

Încarcă mai mult

XS
SM
MD
LG