Linkuri accesibilitate

Emilian Galaicu-Păun

Tocmai mă pregăteam să merg la spectacolul pentru copii Vrăjitorul din Oz, montat de Teatrul „A.P. Cehov” din Chişinău (nu că aş fi dat în mintea copiilor, dar sunt într-un juriu…), când Radio France Internationale a difuzat trista veste: vineri, 28 decembrie, s-a stins scriitorul israelian Amos Oz (n. 4 mai 1939).

Amos Oz la Frankfurt pe Main, în 2005
Amos Oz la Frankfurt pe Main, în 2005

Întâmplarea – mai mult decât fericită pentru mine – face că ne regăseam la aceeaşi masă în cadrul Festivalului „Zile şi Nopţi de literatură” de la Neptun, de-acum vreo 15 ani, mai mulţi oameni de litere vorbitori de franceză, câteva seri la rând, printre aceştia numărându-se şi Amos Oz. Mai degrabă scund, uscăţiv, şi având cei mai senini ochi pe care i-am văzut în viaţa mea (şi ochii lui Jean d’Ormesson erau de-un albastru bleu ciel, dar reci), autorul Panterei din subterană vorbea cea mai elevată franceză pe care am auzit-o vreodată (şi am urechea „formată”, petrecând în spaţiul francofon luni şi luni de zile). Dar ceea ce m-a cucerit din prima a fost firescul cu care s-a purtat cu ceilalţi comeseni, fără să dea nici pentru o clipă senzaţia că s-ar afla – şi chiar era, cel puţin ca vârstă! – în capul mesei. Bref, îndrăznesc să zic că, preţ de câteva zile, comunicarea de la masa noastră a fost o cuminecare, atât că Marele Preot (ce bine i se potrivea acel nom de plume, Amos Oz) n-a făcut decât să fie ca toată lumea, şi tocmai prin aceasta s-a făcut remarcat. La puţin timp după acele „Zile şi Nopţi…” apărea în România literară interviul lui Marius Chivu cu romancierul izraelit, şi iarăşi proximitatea omului (fără fasoane!) m-a vrăjit, la fel cum tonul confesiv al romancierului cu acelaşi nume mă cucerise odată cu Soţul meu, Michael, urmat de Să cunoşti o femeie ş.a. Altfel spus, peste efigia scriitorului pe care-l citisem deja (şi-l voi mai, în anii ce-au urmat), s-a suprapus imaginea omului firesc, aş zice chiar obişnuit – gen: monsieur tout le monde –, a cărui umanitate răzbătea prin toţi porii, făcând atmosfera mai degajată, dacă nu cumva mai respirabilă.

De-a lungul anilor, i-am prezentat mai multe titluri în cadrul emisiunii Carte la pachet; dintre acestea, aleg doar trei, în ordinea inversă prezentării (de la cele recente la cele mai vechi), tustrele de neuitat:

Amos OZ. Iuda

Un roman la cub „al înţelepciunii, al melancoliei şi umorului” (Die Literarische Welt), în care cele trei planuri – mitic, la răscrucea dintre Vechiul & Noul Testamente; istoric, evocând formarea statului Israel; şi sufletesc, al suferinţelor din iubire –, Iuda, de Amos Oz, Humanitas, 2016, este cheia de boltă a unei opere ce face din autorul ei un fel de sacerdoţiu al literelor israeliene.

Mai degrabă roman de idei decât de acţiune, trama propriu-zisă se reduce la un minim necesar – după ce-l părăseşte iubita, măritându-se cu fostul ei prieten, Shmuel Asch se angajează să-i ţină companie unui bătrân infirm, socrul unei văduve de vreo 45 de ani, de care bineînţeles că se îndrăgosteşte –, cât să pună-n ecuaţie nu atât nişte personaje, cât diverse viziuni asupra trădării, care întemeiază – după cum se va vedea – religii & state. „Iuda Iscariotul e întemeietorul religiei creştine”, notează Shmuel în carnetul său, ferm convins că acesta „a fost primul om din lume care a crezut cu cea mai deplină convingere în natura divină a lui Isus”, căci, nu-i aşa, „fără Iuda, poate n-ar fi existat crucificarea, şi fără crucificare, n-ar fi existat creştinismul”. Persistă însă întrebarea: „cum ar fi arătat lumea, cum ar fi arătat evreii dacă Isus n-ar fi fost predat autorităţilor”, iar o altă polemică – dintre „trădătorul” Shaltiel Abarbanel şi „eroul” David Ben Gurion, şi unul şi altul sionişti convinşi, doar că primul este adeptul unei înţelegeri cu arabii –, în plin proces de formare a statului Israel, redefineşte termenii ecuaţiei: „Pentru că evreii de aici sunt un mare câmp de refugiaţi, şi arabii la fel. Şi de acum înainte, arabii trăiesc zi de zi nenorocirea înfrângerii lor, iar evreii trăiesc noapte de noapte groaza răzbunării lor”. (În paranteză, se face auzită şi vocea lui Iuda, într-un monolog de vreo 12 pagini, din care se reţine: „Eu am bătut fiecare cui în carnea lui. Eu am făcut să curgă fiecare picătură din sângele lui pur. El ştiuse de la început până unde merge puterea lui, dar eu n-am ştiut. Eu am crezut în el mai mult decât a crezut el însuşi. Eu l-am împins să promită (…) mântuirea.”)

Iuda, o carte magistrală care redefineşte poporul Cărţii – în raport cu lumea, dar şi, nu în ultimul rând, în raport cu el însuşi.

Amos OZ, Pantera din subterană

„Şi povestea în sine? Oare spunând-o i-am trădat din nou pe toţi? Sau, dimpotrivă, i-aş fi trădat dacă nu aş fi povestit?”, cu aceste cuvinte se încheie romanul Pantera din subterană, de Amos Oz, Humanitas, 2013, după ce că alte cuvinte – „PROFI E UN TRĂDĂTOR JOSNIC” – declanşează naraţiunea. Cele trei propoziţii interogative din final nu pot contrabalansa una singură – nici nu afirmativă, ci de-a dreptul invectivă! – din debutul romanului.

Suntem în vara lui ’47 într-un cartier de la marginea Ierusalimului, la acea oră încă sub administraţie britanică. Trei puşti – Ben Hur, Cita Reznik şi Profi (naratorul) – se joacă de-a… organizaţia clandestină IoM („Independenţă ori Moarte”), împrăştiind cuie îndoite pe drumul ce duce spre tabăra inamică, scriind lozinci cu vopsea neagră pe ziduri: „Albion, perfide – Israel azi te desfide”, adunând „cabluri electrice, siguranţe, baterii şi becuri” ca să construiască „o rachetă îndreptată exact spre faţada Palatului Buckingham” etc., etc. Toate bune şi frumoase, până iese la iveală „legătura secretă [a lui Profi] cu sergentul Dunlop”, şi care constă în – dar să-l ascultăm pe acesta din urmă – „ca eu însumi să învăţ din gura ta ebraica, şi să te răsplătesc, în schimb, cu lecţii de engleză”. Şi deşi are conştiinţa curată – „Nu i-am destăinuit nici un secret lui Stephen Dunlop. Nici măcar numele meu nu i l-am spus” –, „misiunea de cercetare” (despre care şi-a informat comilitonii) se întoarce împotriva lui: „trădătorul a primit de la inamic napolitane, sirop cu sifon, o chiflă cu salam, lecţii de engleză şi o Biblie care include şi Noul Testament, o carte îndreptată împotriva poporului nostru”. Când Profi dezminte, punct cu punct, acuzaţiile ce i se aduc, vine lovitura de graţie: „Trădătorul a citit cinci enciclopedii şi nu a înţeles ce a făcut (…) Păcatul tău e că-l iubeşti pe inamic. Să-l iubeşti pe duşman, asta înseamnă cu adevărat trădare”. Când, de fapt, tot ce-şi doreşte puştiul e „să ne înţelegem în sfârşit unii pe alţii, să lăsăm puţin de la noi, să ne împăcăm şi să iertăm”.

O carte în care Vechiul şi Noul Testamente îşi dau mâna…

Amos OZ, Să nu pronunţi: noapte

Ce forţă calmă emană din romanul lui Amos Oz, Să nu pronunţi: noapte, Humanitas, 2010, şi câte faţete descoperă publicaţia Sunday Telegraph într-o operă căreia nu-i lipseşte nimic pentru a fi în-Nobel-ată: „Felul în care Amos Oz descrie lucrurile este la nivelul lui Faulkner, iar căutarea idealurilor îl apropie de Tolstoi. Personajele sale nefericite şi decadente îl evocă pe Saul Bellow, iar radiografia sentimentelor şi obsesia pentru problemele dureroase ating intensitatea lui Dostoievski”. Or, personalitatea autorului rezidă în toate aceste însuşiri de (la) mare creator(i), cărora li se adaugă stilul inconfundabil, marca Amos Oz, de o densitate amintind de numărul de locuitori pe kilometru pătrat al Israelului.

Un cuplu stabilit într-un orăşel de lângă Marea Moartă, Tel Keidar, Teo inginer sexagenar şi Noa profesoară de literatură, mai tânără cu 15 ani; moartea (sau sinuciderea) unui elev, despre care se bănuieşte că s-ar fi drogat; tatăl băiatului mort care vrea să înfiinţeze, în memoria fiului, un centru de dezintoxicare, sarcină pusă în grija lui Noa; reacţia ostilă a mediului care afectează viaţa cuplului – iată puţinele elemente, combinate cu mare măiestrie, ce te ţin cu sufletul la gura preţ de 200 de pagini. Redactată pe două voci – partitura lui Teo şi cea a lui Noa –, naraţiunea pare când sfâşiată de contradicţiile celor doi, când amplificată, graţie efectului de ecou. O probă, a felului cum e trăită intimitatea de-o parte şi de alta – Teo: „În aceeaşi clipă m-am simţit luat de un val cald, nu numai de dorinţă, ci şi de tendinţa de a o proteja. Senzualitatea ei nu avea nici o reţinere, deschisă, şi totuşi plină de curiozitate, din dorinţa puternică de a mă cunoaşte imediat şi total, de a trece peste toate banalităţile, (…) de a pune stăpânire pe mine în aceeaşi noapte”; şi Noa: „Voiam şi nu voiam să mă supun, să-l ascult, să-i permit să-mi dea ceea ce doreşte, şi totuşi m-am strecurat din îmbrăţişarea lui, din alintarea cu care mă sufoca, şi l-am făcut să stea pe spate fără să se amestece în ce se petrece cu el şi aşa a fost până la punctul de echilibru, de unde până la sfârşit am fost amândoi ca la patru mâini (…)”

Chiar dacă, în rest, vocile lor sună mai curând discordant, ultimul cuvânt tot femeia îl are: „Deocamdată, (…) am să fac un duş şi am să vin la el prin întuneric”.

Totul e de văzut la Viena, nici o altă capitală europeană (din câte ai vizitat, destule) nu-i mai adaptată pentru nevăzători ca fosta reşedinţă imperială a ceea ce s-a numit, pe vremuri (din respect pentru locul în care ai ajuns, îi dai titulatura integral şi în original), Die im Reichsrat vertretenen Königreiche und Länder und die Länder der heiligen ungarischen Stephanskrone – oriunde mergi, pe marile bulevarde sau prin staţiunile de metrou, simţi sub tălpi o bandă în dungi tăiată în asfalt/pavaj destinată orbilor, însoţită (când e cazul) de „toaca” semaforului semnalând culoarea roşie. Nu-i mai puţin adevărat că, timp de-o săptămână, nu ai întâlnit nici un nevăzător, dar ai simţit prezenţa invizibilă a oamenilor cu deficienţă de vedere tocmai graţie grijii cu care autorităţile municipale au „acordat” oraşul nevoilor acestora.

Iar şi iar – totul e de văzut la Viena, motiv pentru care lifturile sunt, în case de locuit, magazine, staţii de metrou etc., de sticlă. E ca şi cum te-ai afla în interiorul unui ochi care se mişcă pe verticală – sus-jos, jos-sus – lărgind sau îngustând, în funcţie de vectorul deplasării, orizonatala perspectivei. Cum însă Viena e renumită mai cu seamă ca oraş al muzicienilor, se impune o comparaţie în cheia sol: aşadar, contemplând-o pe verticală, ai senzaţia că dirijezi o simfonie în piatră: Votivkirche seamănă izbitor cu o partitură de Mozart, Karlskirche are ceva din melodicitatea lui Schubert, în timp ce Hundertwasserhaus aminteşte de Variaţiuni-le pentru orchestră ale lui Schonberg. Secession-ul lui Klimt, punct (de aur!) pe i-ul noii şcoli vieneze. Mai ales pentru un nevorbitor de germană (între paranteze fie spus, după cât de cochetă-i capitala Austriei, e de mirare/ de necrezut că nu vorbeşte franceza!), arhitectura ţine de fundal muzical. Astfel, ai putea afirma, fără să exagerezi, că ai ascultat Viena, de la misa Stephansplatz-ului la lied-ul Cebotariweg.

Pe orizontală, Viena valsează în unde concentrice, în interiorul celor două centuri, mică şi mare, pentru a trece, în ritm de tehno, Dunărea spre UNO-City. De unde şi senzaţie de ragtime când, luând linia U1 în Stephansplatz, ieşi peste doar trei staţii în Praterstern. În acest sens, U-Bahn-ul funcţionează ca o maşină a timpului, care te deplasează urgent din epoca Habsburgilor (staţia Schonbrunn) în era globalizării (staţia Kaisermuhlen-Vienna Int. Centre). Şi invers, pentru a te întoarce cu veacuri în urmă, fără a te urni din loc, e suficient să tragi pe nas: în chiar buricul târgului, recenta aromă dulceagă de MacDonalds e tăiată de izul tare, de când lumea, al urinei de cal. Într-una din seri, ţi-ai imaginat cum, noapte de noapte, caii numeroaselor monumente se dau jos de pe socluri, se înhamă singuri la trăsuri şi plimbă pe ulicioarele pustii ale fostei capitale de Imperiu stafiile kaiserilor şi împărăteselor... Doar Maria Tereza, cu cei 16 copii ai săi (dintre care 11 au ajuns la maturitate, şi chiar au purtat, unii, coroană – hélas! pierdută de Maria Antoaneta odată cu capul), ar avea nevoie de-o herghelie.

Cei care înviorează axa coordonatelor descrisă mai sus sunt oamenii: ca şi chişinăuenii, vienezii îşi dau întâlnire la Sf. Ştefan, cu singura deosebire că primii au în vedere monumentul lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, ultimii – domul din Stephansplatz. Odată întâlniţi, tinerii vienezi (de toate vârstele!) se poartă ca şi cum i-ar urmări mama pe fereastră (mde – ţară catolică, societate conservatoare): se sărută pe obraji, se ţin de mânuţă, păşesc la braţ alături, pe când la moldoveni libertatea manierelor trece pe nesimţite în libertinaj: pupături „ca-n filme” până la sufocare în plină stradă, troleibuz, săli de clasă etc.; perechi înlănţuite (ca-ntr-un celebru vers de Angela Marinescu) prin parcuri încât îţi vine să-i desparţi cu aparatul de sudură... Ici şi colo, câte o frumuseţe solitară: la Viena având ceva din fineţea faianţei, la Chişinău – din dogoarea lutului ars; pe prima o sorbi din privire, pe cea de a doua o beai până la fund! Distanţa exponenţială dintre cultură şi natură. Chiar şi între cerşetorii celor două capitale există o diferenţă de „clasă”: calicii (ca să folosesc un termen scos din uz de aşa-zisa corectitudine politică) chişinăueni sunt pretutindeni, plantaţi pe la colţuri de străzi, prin treceri subterane, în autogări, în faţa bisericilor, magazinelor, cimitirului central etc., agresivi, gata oricând să-şi apere cu dinţii locul repartizat/ cumpărat (într-o ţară săracă până şi cerşitul este un business, şi încă unul bun!); cei vienezi – şi ai văzut doar câţiva, mereu aceiaşi – sunt, fără excepţie, presuraţi de-a lungul străzilor/staţiilor de tramvai „turistice” (Kartnerstrasse, Graben, Volktheatre ş.a.) şi cerşesc într-un mod care te-a impresionat: încovoindu-şi spinarea şi făcând palmele căuş la doar câţiva centimetri de asfalt. Tot de-a lungul traseelor turistice, înfloreşte un alt business, hai să-i spunem „artistul a ieşit în stradă...” – un bărbat costumat în… balerină dansează hip-hop; un trio instrumental cântă live putpuriu; lucruri pe care le-ai mai văzut în alte oraşe turistice. Ceva totuşi îţi lipseşte – ah, da ! acel trio ciudat, alcătuit dintr-o femeie şi doi bărbaţi, tustrei peste măsură de graşi (memoria ta culturală ţi-a şi servit versul lui Cezar Ivănescu: „şi noi cîntăm: sînt oameni graşi, Don Cezar”), toţi orbi, de-acum 16 ani (mai exact, în octombtie 2002) interpretând pe Kartnerstrasse, seară de seară, arii răs-răsuflate din repertoriul clasicilor vienezi, fiind răsplătiţi cu monede de 1 Euro, fiecare piesă (bătută în Austria) avându-l imprimat pe verso chiar pe Wolfgang Amadeus Mozart. Le făceau concurenţă doi păpuşari, unul manipulând un saxofonist semănând cu un ex-preşedinte american Bill Clinton (lipseşte, totuşi, Monica!), altul – un pianist cu pletele-n vânt şi ochii după femei. În acelaşi perimetru al blitzurilor-ce-nu-se-sting-zi-şi-noapte, câţiva artişti ai nemişcării, îmbrăcaţi în costume de epocă, au încremenit pe nişte postamente improvizate aduse de-acasă, reprezentându-i pe Schubert, Maria Tereza, alte figuri recognoscibile. Te farmecă, dintre toate, un sfânt în cuirasă de aur, cu moacă hâtră şi privire unsuroasă – pentru 1 Euro, îl binecuvântează cu un lujer de crin pe-un domn impozant şi dă mâna cu doamna acestuia ce se vrea „trasă-n chip”, înainte de a încremeni iarăşi în aşteptarea altui client. Când vezi pentru a n-a oară aceeaşi scenă, simţi cum te transformi în... gură-cască, şi atunci pleci. Acolo unde ajunge tot omul, adică la capătul drumului. Aşadar, iai tramvaiul nr. 6, mergi-mergi-mergi şi cobori la staţia terminus, Zentralfriedhof. Fără vreun scop anume, deşi ţi-ar face plăcere să dai, din întâmplare, peste taica Freud (n-ai mai dat!). Judecând după cum arată monumentele funerare, viii vienezi au mai multă grijă de morţii lor. Dar se prea poate ca un vienez nimerind la Chişinău de Paştele Blajinilor să spună exact contrariul, că basarabenii îşi iubesc mai mult morţii dragi... (Cum însă ultimul cuvânt le aparţine „celor ce nu mai sînt” – restul e tăcere!) În revanşă, micii vienezi sunt cu certitudine privilegiaţi, chiar şi pentru că-n fiecare din ei se încearcă un copil-Mozart, însăşi noţiunea de Wunderkind fiind de origine germană.

Există metropole cu suflet de femeie şi metropole cu suflet de bărbat. Astfel, dacă Parisul ţi se înfăţişează ca un gentilhomme desăvârşit, Vienei i s-ar potrivi formula goetheană Das Ewig-Weibliche. Mânat de imperativul dintotdeauna „Chercez la femme”, ai schimbat din mers mai multe capitale – Moscova, Varşovia, Riga, Budapesta, Sofia ş.a. –, spre a o găsi în cele din urmă: Viena. Păcat că nu-i poţi cere mîna... din partea Ch-ăului.

Încarcă mai mult

XS
SM
MD
LG