Linkuri accesibilitate

Emilian Galaicu-Păun

În ziua de 9 iunie 2019 s-a încercat substituirea acvilei din stema Republicii Moldova printr-un… curcan – altfel spus, peste gardul de fier forjat al Preşedinţiei au fost aruncaţi cinci

Duminică, în fața clădirii Președinției R. Moldova
Duminică, în fața clădirii Președinției R. Moldova

curcani, pe care i-a „binecuvântat” pentru martiriu, mângâindu-i pe creastă, însuşi liderul PDM, ieşit să facă o baie de mulţime care numai a demonstraţie de forţă n-a arătat, în ciuda zecilor de bodigarzi & sutelor de oameni aduşi cu de-a sila în PMN. Gestul – de o cruzime inimaginabilă, frizând bestialitatea – face trimitere directă la practicile mafiotice de reglare de conturi: este chiar Asul de Pică (alias, черная метка), şi încă în 5 exemplare (amintiţi-vă de celebra replică dintr-un film sovietic: «У тебя же в колоде пять тузов!»), vestitor al sfârşitului. Faptul că prin acest „mesaj” regimul Vlad Plahotniuc şi-a dat pe faţă esenţa-i morbidă, şi astfel s-a auto-condamnat în ochii opiniei publice naţionale şi internaţionale, este dincolo de orice îndoială – cine ar fi gata să-i întindă mâna unui asasin de animale nevinovate? ce forţă politică ar fi dispusă să recunoască legitimitatea unui „premier” & „preşedinte” interimar ce asistă neputincios, şi chiar dă din pumn în semn de solidaritate, în faţa unei barbarii ca aceasta?! câtă „siguranţă” mai emană guvernarea care, refuzând să plece de la putere ca urmare a constituirii unui nou Legislativ & nou Executiv, numeşte data viitoarelor alegeri anticipate într-o zi de… vineri, 6 septembrie?!

Nu sunt comentator politic, mi se întâmplă însă să scriu (şi) pe teme politice & sociale, în calitate de cetăţean activ (anexa la buletin plină de ştampilele secţiilor de votare stă mărturie în acest sens: am mers la toate alegerile, locale, parlamentare & prezidenţiale); ceea ce pot să spun e că, în ziua de 9 iunie, tocmai am asistat – căci s-a dat live pe Publika TV – la un act de barbarie medievală, iar ca dovadă în acest sens fac trimitere la studiul lui Michel Pastoureau O istorie simbolică a Evului Mediu occidental, Cartier, 2004, în mod special la capitolul „Scroafa din Falaise”, unde se vorbeşte despre procesul intentat pe 9 ianuarie 1386 unei scroafe „infanticide, despre care ştim cui aparţinea, (şi care) i-a devorat braţul micuţului şi o parte a feţei”, drept care acesta muri: „Procesul dură nouă zile, timp în care scroafa a trebuit hrănită şi supravegheată”, ulterior fiind „condamnată la moarte, după ce a fost supusă aceloraşi mutilări pe care le cauzase victimei sale”. Iar ca totul să capete un aer de legalitate, „sentinţa i-a fost adusă la cunoştinţă animalului în temniţă, la fel ca unui bărbat sau unei femei. În schimb, nici un preot nu i-a ascultat spovedania”. Şi, ceva mai jos, după ce sunt evocate alte procese similare (numeroase, în Evul Mediu!), pe post de concluzie: „A propos de tortură, se pare că pe măsură ce înaintăm în timp, justiţia umană se străduieşte mai abitir să-l facă pe animalul declarat vinovat să sufere înainte de a-l executa. Ar merita efortul să facem o comparaţie între evoluţia pedepsei aplicate animalului şi a celei aplicate omului, din secolul al XIII-lea până în secolul al XVII-lea. În cazul bărbaţilor şi al femeilor condamnaţi la pedeapsa capitală, să asistăm oare, începând cu sfârşitul secolului al XIV-lea, la o creştere a suferinţelor aplicate înainte de moarte? În special atunci când crima a fost comisă în circumstanţe sau sub forme judecate ca fiind agravante (…). Aceste circumstanţe agravante sunt uneori luate în consideraţie în procesele intentate animalelor şi au consecinţe în ceea ce priveşte supliciile şi ritualurile care precedă sau urmează execuţia: expunerea, târârea, mutilarea, umilirea şi sfâşierea cadavrului”.

Întrebarea mea este: cu se s-au făcut vinovate nişte biete păsări necuvântătoare, după ce că poporul şi-a spus cuvântul vizavi de regimul Vlad Plahotniuc (de care, în paranteză fie spus, PDM-ul ar trebui să se debaraseze cât mai repede cu putinţă, dacă nu vrea să păţească la fel ca PSD-ul lui Liviu Dragnea)? Să însemne că, după curcani, le vine rândul şi unor oameni să fie aruncaţi peste gard?! Şi încă: ştiindu-se ce rol simbolic are în SUA curcanul pus pe masă de Ziua Recunoştinţei, cum îl vor mai primi – dacă îl vor mai primi?! – diverşi oficiali americani pe omul cu pufuşor (& sânge!) de vietate pe mâini?!!

Aşteptat ca niciodată, târgul de carte Bookfest din vara acestui an (29 mai – 2 iunie), şi asta dintr-un motiv cât se poate de prozaic (sau poate totuşi liric?) – nu, nu-i vorba atât de lansarea cărţii(-lor) A(II)Rh+eu (Poem) / Apa.3D (Poemelnic), gratitudinea subsemnatului îndreptându-se către scriitorii Magda Cârneci, Ruxandra Cesereanu, Claudiu Komartin şi Mircea Cărtărescu, excepţionalii vorbitori din după-amiaza de 1 iunie, cât despre anunţata apariţie a Operei poetice (II) de Paul Celan, traducere de George State, Polirom 2019, la distanţă de 4 ani de la volumul I, din 2015.

Oricâte cercuri aş fi făcut pe la standurile celorlalte edituri – iar noutăţile n-au lipsit, ba chiar am vorbit despre unele dintre ele, în cadrul lansărilor –, tot „vârtejul” (s-ar fi putut zice şi „tornado”, atât că poetul e înainte de toate unul de mare profunzime) Paul Celan mi-a condiţionat traiectoriile printre autori & titluri inedite, până-n clipa când am pus mâna pe ditamai volumul de 533 de pagini de text, la care se adaugă Cuprinsul, şi el întins pe 15 pagini. Abia ajuns acasă, în dimineaţa zilei de 4 iunie (când tocmai se împlinesc 30 de ani bătuţi pe muchie de la represiunea manifestaţiilor studenţeşti din Piaţa Tian An Men), l-am răsfoit în mare grabă dinspre sfârşit spre început – cum fac de fiecare dată în cazul volumelor de poezie –, lăsând pe mai târziu lectura „la pas”, despre care voi „da seama” în cadrul emisiunii mele Carte la pachet; pe moment însă, pur şi simplu nu pot să nu citez un mic poem din volumul postum al lui Paul Celan Ograda timpului (1976), un poem de-a dreptul premonitoriu:

TU AUR ARUNCI după mine,

care mă-nec:

poate se va lăsa mituit

un peşte.

Moarte, redă-mi

mândria.

O ureche atentă va prinde imediat „ecoul” eminescian din finalul Odei în metru antic („Ca să pot muri liniştit, pe mine/ Mie redă-mă!”), atât că la evreul Paul Celan – ai cărui părinţi au murit într-un lagăr de exterminare din Transnistria, în timp ce el însuşi e închis într-un lagăr de muncă la Tăbărăşti – eroul liric îşi revendică demnitatea umană („Moarte, redă-mi/ mândria”). Acel „Tu” invocat în primul vers aşa şi nu l-a scăpat de la înec pe poetul originar din Cernăuţi; iar din 1970 încoace, Celan însuşi a devenit – vorba unui alt poet – un afluent al Senei şi, nu în ultimul rând, un personaj de roman, după cum stă mărturie acest fragment de proză publicat în revista Poesis international, nr. 1 (23)/ 2019, al cărui autor rămâne să-l ghiciţi (= citiţi):

* * * * * * *

Personne Nage

Oraşul în stare să dea lumii un cântec ca Hava Nagila este plăcut în ochii lui Dumnezeu – şi cum să nu fie, dacă în primele silabe, „Ha-va”, YHWH desluşeşte propriul Său nume; în marea Lui înţelepciune, va face astfel încât să se nască – deja în Cernăuţi, la doi ani de la înfiinţarea Ţării Mari –, din părinţi aparţinând poporului Său, un băieţel căruia maică-sa, vorbitoare nativă de germană, să-i dea numele acelui evreu convertit, şi care la rându-i va converti alte seminţii, Paul, iar taică-su, în Vatersprache a lui de sionist convins, Pessach – pe care dintr-acestea două şi-l va alege ca semnătură? –, şi unul, şi altul trecute în registrul sinagogii în dreptul datei de 23 noiembrie 1920. Întâmplarea de a fi văzut lumina zilei anume în oraşul de la poalele Carpaţilor, să fie o binecuvântare pentru copilul crescut în Legea tatălui, dar vorbind acasă Muttersprache, trăind printre ai săi, dar amestecându-se cu semenii de altă credinţă, sau o răsplată – nu după, ci înainte de faptă – pentru urbea căreia omul de litere – anagramate, literele numelui, întorcându-se, la sugestia soţiei lui Alfred-Margul Sperber, Ietty, într-un nom de plume plăcut auzului uşor de memorat – de mai târziu îi va conferi, o dată pentru totdeauna, ses lettres de noblesse? Nu că nu le-ar fi avut deja, încă pe când se numea Czernowitz, oraş unde fusese înscris direct în clasa a treia la National-Hauptschule, în 1860 (primele două făcându-le la moşia familială din Ipoteşti, în particular), viitorul poet naţional al românilor – nemaipomenit, cum germana potenţează cultura celorlalte naţiuni! –, apoi dat la K.K. Ober-Gymnazium, tot aici, unde va rămâne până în 1863, cu o revenire meteorică în mai ’64, când o întinde cu o trupă de teatru ambulantă la Braşov ca sufleur. Fără să-i fi călcat pe urme – ar fi fost şi dificil, la peste şase decenii distanţă –, copilul părinţilor săi, copil unic (spre deosebire de primul, al şaptelea din unsprezece fraţi şi surori), este dat în 1927 la o şcoala evreiască, „Safah Ivriah”, ceremonia de Bar Mitsva îl prinde la gimnaziul ortodox, pentru a absolvi, în ’38, Liceul „Marele Voievod Mihai”; de scris însă, va face-o pre limba mamei – „chiar dacă limba este germana şi poetul iudeu”, Ca-Cel-de-a-Zis, în cunoştinţă de cauză, să fie oare aceeaşi limbă, după toate câte li s-au întâmplat vorbitorilor acesteia de alte etnii? –; frumos din partea Cernăuţilor să-şi întoarcă astfel datoria de onoare faţă de Czernowitz, care este, hotărât lucru, nu acolo, ci atunci. Nici unul dintre ei n-are de unde să ştie că destinul li se va mai încrucişa o dată, la Viena – primul, fiind mort de mult şi îngropat la cimitirul Bellu, cu onoruri, nu şi numele-i, adus cândva din condei de Iosif Vulcan, ca să sune mai româneşte, iar acum pe buzele tuturor; ultimul, fiindcă n-a apucat încă să trăiască nici o poveste de dragoste până la capăt, abia dacă a atins-o cu vârful buzelor pe Ruth, chiar prima pe listă – „Du sollst zu Ruth, zu Mirjam und Noemi sagen:/ Seht, ich schlaf bei ihr!” – în „mica Vienă” de la gurile Prutului. Dar despre asta, la vremea respectivă – o armă cu bătaie lungă, timpul, al cărei recul lasă bătături, fie că ţinteşti viitorul, „Du sollst zum Aug der Fremden sagen: Sei das Wasser!”, fie că iei în cătare trecutul, „Iar te-ai cufundat în stele/ Şi în nori şi-n ceruri nalte?”, şi într-un caz, şi în altul ca să dai ochii cu o femeie, în care să întrezăreşti, pe-o clipă, das Ewig-Weibliche, întoarce-s-ar într-un semn de carte, de pus între fil(l)e(s), spre aducere-aminte, ori de câte ori Toucher et jouer” a explodat în Jouir!”:

Quartett vienez

Eminescu

& Veronica/

Paul Celan

& Ingeborg

Bachmann –

[à] la Vie[à

la mort]na

amorurile

izbucnesc

năprasnic

şi duc fie

la casa de

nebuni, fie-

n mănăstire.

Cine scapă

să-şi lege,

cravată la

gât, Sena/

să-şi pună,

cenuşă pe

cap, Roma.

Încarcă mai mult

XS
SM
MD
LG